Istoria războiului iudeilor împotriva romanilor

L

509

ovaţiile, Vespasianus le-a făcut un semn să tacă. Pretutindeni s-a aşternut o adâncă tăcere şi atunci Vespasianus s-a ridicat în picioare şi cu o pulpană a veşmântului său şi-a acoperit aproape întreguj creştet, rostind rugăciunile prescrise de datină; la fel s-a rugat şi Titus După rugăciuni, Vespasianus a adresat adunării întregi un scurt dis­curs, apoi şi-a trimis soldaţii să ia micul dejun pe care îl oferă îndeobşte împăraţii cu acest prilej. El însuşi a păşit pe sub poarta pe unde încă din vremuri vechi obişnuiesc să treacă triumfalele cortegii, fapt care i-a dat şi numele⁹. Aici au luat şi principii o gustare, apoi ei şi-au îmbrăcat veşmintele triumfale, închinând jertfe zeilor ale căror statui se înălţau lângă porţi, după care au dat ordinul să pornească în sfârşit marşul triumfal; au lăsat anume cortegiul să treacă prin teatru, pentru ca mulţimea să-1 poată vedea mai bine.

5. Este cu neputinţă să zugrăveşti cum se cuvine multitudinea lu­crurilor demne de a fi văzute şi splendoarea tuturor formelor cu greu îmbrăţişate de închipuire, fie că erau opere de artă, obiecte de lux sau curiozităţi ale naturii. Căci tot ce putea fi mai uimitor şi mai costisitor, şi fusese achiziţionat treptat şi bucată cu bucată de către oamenii avuţi, fiind şi ceea ce era mai aparte la fiecare popor — iată ce s-a strâns laolaltă şi din belşug în acele zile, spre a ilustra pe viu măreţia împărăţiei romanilor. Nenumăratele scule din argint, aur şi fildeş, lu­crate sub cele mai diverse aspecte, nu erau numai singulare obiecte de fast dintr-un cortegiu sărbătoresc, ci alcătuiau cum s-ar spune un flu­viu curgând fără întrerupere: ţesături din cea mai rară purpură, alte pânzeturi care, potrivit meşteşugului babilonian, aveau brodate pe ele iscusit lucrate tablouri; transparente pietre preţioase, fie montate pe coroane de aur, fie prelucrate prin alte procedee, erau aduse într-un număr atât de mare, încât oricine putea să socotească drept o eroare presupunerea că avea de-a face cu nişte giuvaiere rare. Erau purtate pe sus şi statui ale zeilor cinstiţi de ei, de-a uimitoare mărime, lucrate cu desăvârşită măiestrie, fără nici o excepţie, din materiale scumpe. D6 asemeni, animale din toate speciile erau mânate din urmă cu alai. fiecare, gătit cu podoabele care i se potriveau; chiar şi purtătoni obiectelor de mare preţ erau îmbrăcaţi în veşminte purpurii şi brodate cu fire de aur. Cei aleşi să formeze cortegiul triumfal propriu-zis puf' tau însă cele mai alese şi neasemuite găteli. Nici măcar la ceata prizonierilor de război, ochiul nu era tulburat de absenţa podoabelor-

9 Poarta triumfală, situată între Capitoliu şi Tibru (n. e.).

510

j_Cj varietatea şi frumuseţea hainelor trebuia să cruţe privirea specta­torilor de neplăcuta impresie lăsată de infirmităţile corporale. Cea mai gjare admiraţie o stârneau construcţiile decorurilor mobile: înălţimea lor ţinea trează grija pentru siguranţa încărcăturii, care se putea răsturna oricând; multe dintre aceste înjghebări aveau câte 3-4 etaje, splen­doarea şi înzestrarea lor provocând privitorilor bucurie şi spaimă, deopotrivă. Multe erau nişte schele drapate cu stofe întreţesute cu fire de aur, de jur împrejur fiind fixate pretutindeni opere de artă din aur şi fildeş. Războiul însuşi era înfăţişat prin nenumărate tablouri care dădeau o plastică imagine despre fazele sale într-o neîntreruptă des­făşurare: aici se vedea cum o binecuvântată regiune era pustiită, cum întregi formaţiuni de luptă ale duşmanilor piereau într-o bătălie; aici nişte vrăjmaşi care fugeau, acolo alţii, luaţi prizonieri; aici, prăbuşirea unor ziduri înalte sub loviturile maşinilor de război; acolo, zdrobirea rezistenţei unei fortăreţe sau cucerirea de sus a meterezelor unui oraş înţesat de oameni. Mai departe se vedea cum oastea dădea năvală într-un oraş, cum măcelul bântuia întregul ţinut sau cum bărbaţi lipsiţi de apărare îşi întindeau mâinile, ca să cerşească îndurare; cum sanctu­arele erau pe cale de a fi incendiate, iar casele se prăbuşeau peste stăpânii lor. în sfârşit, după scenele de distrugere şi prăpăd, erau reprezentate nişte fluvii; dar ele nu brăzdau terenuri cultivate şi nici nu adăpau oamenii sau animalele, ci curgeau printr-o ţară încă mistu­ită pretutindeni de flăcări — toate aceste suferinţe pricinuindu-şi-le singuri iudeii prin războiul în care s-au lăsat târâţi. Măiestria exe­cutării tablourilor şi impresionantele construcţii ale decorurilor mobile reproduceau atât de autentic în faţa ochilor evenimentele încât cei ce nici nu le văzuseră parcă ar fi luat ei înşişi parte la ele. Pe fiecare dintre decorurile mobile, comandantul de odinioară al câte unui oraş cucerit era înfăţişat aşa cum fusese capturat, precum şi locul °cupat de el; apoi urma un mare număr de corăbii¹⁰. Cât priveşte Prazile de război, luate laolaltă, acestea au fost aduse cu grămada; dintre toate, se distingeau cele smulse din Templul Ierusalimului: o ^masâ de aur în greutate de câţiva talanţi şi un sfeşnic, de asemenea din ^aur> de o formă cu totul diferită de cele obişnuite. Din mijlocul soclu-^; înălţa un stâlp din care se desprindeau, întocmai ca la trident, ramuri apropiate; fiecare dintre aceste ramuri avea la capătul ei o

lui

io

Comemorarea bătăliei navale, desfăşurată pe lacul Tiberiada (vezi Canea a

^ia'^cap.X,paragr.9)(n.e.).

511

lampă de bronz. Ramurile erau în total şapte, spre a dovedi mare preţuire de care se bucură printre iudei cifra 7¹¹. Ca ultima piesă a prăzii de război, a fost adusă legea de căpetenie a iudeilor¹². Ea a W urmată de mulţi oameni care purtau statui ale Victoriei, făurite din aur şi fildeş. La sfârşit a trecut mai întâi Vespasianus în carul său, urmat de Titus, în vreme ce Domitianus — el însuşi în strălucitoare veşminte — călărea pe un armăsar demn de toată admiraţia.

6. Ţelul cortegiului sărbătoresc era piaţa din faţa Templului lui Iupiter Capitolinus; ajuns în acest loc, el făcea un proces. Era un vechi obicei, moştenit din străbuni potrivit căruia se aştepta acolo până când un sol aducea vestea morţii comandantului duşman. în cazul de faţă, era vorba de Simon, fiul lui Giora, care participase la marşul triumfal ca prizonier de război; acum, cu funia legată de gât, biciuit fără întrerupere de către călăii săi, el era târât într-un loc situat aproape de Forum¹³, unde, potrivit legilor romane, erau executaţi criminalii condamnaţi la moarte. De îndată ce a sosit vestea morţii sale, toţi au scos chiote de bucurie, triumfătorii şi-au început jertfele de mulţumire; după împlinirea lor, sub auspicii favorabile, prin ros­tirea rugăciunilor prevăzute, ei s-au retras în palat. Din partea lor, unii au fost invitaţi să ia parte la banchet, pentru tot restul mulţimii, bu­catele pentru ospeţe aşteptând gata pregătite acasă. în această zi, oraşul Roma îşi sărbătorea izbânda în campania împotriva duş­manilor, ca şi încetarea conflictelor interne şi începutul speranţelor puse într-un viitor mai bun.

7. După ce triumful a fost celebrat astfel, iar situaţia imperiului s-a stabilizat pe deplin, Vespasianus a hotărât să înalţe un templu închinat zeiţei Păcii; acesta a fost construit foarte repede¹⁴ şi re­alizarea lui a întrecut toate aşteptările omeneşti. El a cheltuit sume

¹¹ Probabil sulurile Torei, după cum s-ar putea deduce din finalul prezentului capitol si nu o tablă de aur cu cele 10 porunci (n. t.).

1* Cifra se întâlnea în numărul zilelor săptămânii şi al planetelor (n. e.).

¹³ Aşa-zisul Tullianum, subsolul închisorii publice, construit de Servius Tulii"*-Uciderea căpeteniilor duşmane, capturate în război, intra în tradiţia celebrării triumfu­rilor romane. Pentru executarea condamnaţilor se folosea însă securea, nu ştreangul, & în cazul lui Simon. Moartea acestei căpetenii a iudeilor a fost menţionată şi de W° Cassius (Istoria romană, LXVI, 7, 1) (n. e.).

¹⁴ Situat în partea de est a Forumului roman, aproape de Forumul * Vespasianus, Templul Păcii a fost inaugurat abia în anul 75 e. n., fiind distrus de un t» cendiu în timpul domniei lui Commodus (161-169 e.n.). Din mâinile lui Gensefw vasele sanctuarului jefuit de romani au trecut în cele ale bizantinilor, care le-au rea** în Ierusalim (n. e.).

512

^iase din bogăţia lui, împodobind în afară de asta sanctuarul cu opere _de pictură şi de sculptură, înfăptuite în vremurile vechi. în noul tem­plu au fost adunate şi păstrate cu grijă lucruri pentru contemplarea cărora altădată oamenii trebuiau să cutreiere lumea în lung şi-n lat, dacă ţineau cu orice preţ să vadă obiecte împrăştiate într-o ţară sau alta. Vespasianus a poruncit să fie expuse aici şi sfintele vase de aur luate din templul iudeilor, de care era din cale-afară de mândru. Dar sulurile legilor lor precum şi catapetesmele de purpură ale sanctuaru­lui, el le-a adus în palatul său, spre a fi păstrate acolo cu grijă.
513

CAPITOLUL VI

1. între timp, Lucius Bassus a fost trimis ca Legat¹ în Iudeea şi a preluat comanda armatei de la Cerealius Vetilianus, supunând fortăreaţa Herodeion şi garnizoana ei. După aceea, a reunit toate forţele militare, risipite în felurite grupuri mai mici, şi le-a alăturat Legiunii a X-a², spre a porni împreună ca să atace Machaerus³. Trebuia cu orice preţ ca această fortăreaţă să fie distrusă, căci însăşi rezistenţa ei putea să îndemne pe mulţi evrei la răzvrătire, fiindcă, prin avantajele poziţiei sale, ea inspira apărătorilor îndreptăţite speranţe în salvarea lor, iar atacatorilor, dimpotrivă, numai ezitare şi teamă. Porţiunea împrejmuită cu ziduri era propriu-zis o colină stân-coasă având o deosebită înălţime care, în temeiul acestui fapt, făcea ca ansamblul să fie foarte greu de cucerit; în plus, natura avusese grijă ca ea să devină inaccesibilă. Din toate părţile, colina era flancată de râpe atât de adânci, încât nu li se zărea fundul, şi de aceea nu era uşor să treci peste ele şi de-a dreptul cu neputinţă să le astupi cu pământ. Valea care o mărginea la apus se întindea tocmai până la Lacul de as­falt, pe o lungime de 60 de stadii; de asemeni, Machaerus însăşi era dominată de cel mai înalt pisc. Râpele dinspre miazănoapte şi dinspre miazăzi nu erau tot atât de adânci ca şi cele menţionate anterior, dar şi ele făceau cu neputinţă orice fel de atac. Adâncimea râpei dinspre răsărit nu era mai mică de 100 de coţi. Râpa se termina lângă un munte situat faţă-n faţă cu Machaerus.

1 Trimis special al împăratului într-o provincie romană (n. e.).

² Fusese lăsată în Iudeea spre a constitui trupele de ocupaţie locale (vezi Car^!ea şaptea, cap. I, paragr. 2) (n. t.).

³ Fortăreaţa este cunoscută mai ales prin faptul că Ioan Botezătorul a fost execu­tat în acest loc (vezi Antichităţile iudaice, XVIII, 5, 2) (n. t.).

514

2. Recunoscând poziţia strategică a acestui loc, regele iudeu alexandru⁴ a fost cel dintâi care i-a încununat creştetul cu un zid, ca p_e un punct de sprijin, care a fost distrus curând după aceea de către Gabinius în cursul războiului său cu Aristobul. Cum a ajuns rege, Herodes a socotit că acest teren era mai prielnic decât oricare altul pentru construirea unei fortăreţe deosebit de puternice, mai ales pen­tru vecinătatea ei cu arabii; căci locul oferea o excelentă perspectivă spre ţara acestora. De aceea, a şi înconjurat cu ziduri şi turnuri o suprafaţă mai mare, unde a întemeiat un oraş din care pornea un drum ducând spre vârful propriu-zis. Totodată, el a întărit vârful în partea de sus cu un zid împrejmuitor, prevăzut la colţurile sale cu turnuri înalte de 60 de coţi. în centrul spaţiului astfel fortificat, Herodes a înălţat apoi un palat de un fast neasemuit prin spaţioasele şi mi­nunatele lui încăperi. în cele mai potrivite locuri, a construit multe bazine de colectare a apei, ca să-şi asigure mereu rezerve îmbelşugate. Aflat parcă într-o întrecere cu natura, el i-a consolidat inexpugnabili-tatea cu care fusese înzestrată aşezarea prin iscusit lucrate fortificaţii. Apoi a înarmat localitatea, întărită cu o mulţime de săgeţi şi maşini de război, şi în toate privinţele s-a îngrijit să permită locuitorilor să reziste chiar şi unui asediu mai lung.

3. în interiorul palatului regal creştea un virnanţ de o mărime im­presionantă căci nici prin înălţimea şi nici prin circumferinţa lui, nu rămânea mai prejos decât un smochin⁵. Zice-se că el data din vremea lui Herodes şi ar mai fi dăinuit mult şi bine dacă n-ar fi fost tăiat de iudei atunci când au ocupat fortăreaţa. De asemeni, în valea situată în partea de miazănoapte a oraşului, se află un loc numit Baaras; acolo creşte o plantă cu acelaşi nume⁶. Ea este roşie ca focul şi spre seară, revarsă o lumină strălucitoare. Nu-i deloc uşor să te apropii de ea şi s-o ^aPuci, ca s-o culegi, căci se sustrage mereu şi nu rămâne nemişcată Până ce n-o stropeşti cu urină sau cu sângele vărsat lunar de femei. Chiar şi atunci, ea înseamnă o moarte sigură pentru oricine atinge Planta în afară de cazul când rădăcina smulsă nu-i atârnă mai jos de ^mână. Ea poate fi obţinută şi pe-o altă cale, ferită de primejdii, în felul următor: se dizlocă de jur-împrejur pământul astfel încât doar o mică Porţiune a rădăcinii mai rămâne ascunsă în sol. Apoi se leagă de ea un

⁴ Alexandru Iannaios (vezi Cartea întâi, cap. I, paragr. 4, n. 1) (n. e.).

Ruta (în lat.) are îndeobşte 1,25 m., în timp ce smochinul atinge o înălţime de ■fi- Relatarea de mai sus întrece măsura (n. t).

Poate că este vorba de mătrăgună (Mandragora officinalis). Cele ce urmează nu ^^m decât poveşti (n. t.).

515

câine care, strâduindu-se numaidecât să-1 urmeze pe cel ce 1-a legat smulge lesne rădăcina cu totul; câinele moare pe loc, drept victimj care se substituie celui care a vrut să smulgă planta, căci după aceea aceasta poate fi luată în mână fără nici o teamă. Ea are însă o însuşire aparte pentru care, în pofida primejdiilor menţionate mai sus, este atât de râvnită. E de ajuns ca rădăcina să fie adusă în preajma celor bol­navi pentru ca să fie alungaţi aşa-numiţii demoni, adică duhurile oamenilor răi, care se strecoară în trupurile celor vii, spre a-i ucide dacă aceştia nu sunt ajutaţi la vreme. în acel loc ţâşnesc şi izvoare de apă caldă, al căror gust diferă mult: unele dintre ele sunt amare, iar al­tele cu o savoare deosebită. Se întâlnesc însă şi o sumedenie de izvoare reci, care nu ţâşnesc unele lângă altele, numai din locuri adân­ci, ci şi din cele înalte şi astfel ajungem la un fapt şi mai deosebit: în imediata apropiere se află o grotă nu prea adâncă, ocrotită de nişte stânci ieşind mult în afară. Deasupra stâncilor, foarte aproape una de alta, se află două ridicături asemenea unor sâni de femeie. Tocmai de sus, dintr-unul curge o apă foarte rece, din celălalt o apă foarte caldă; amestecate, ambele oferă împreună o baie plăcută, în stare să vindece numerose boli, mai ales cele de natură nervoasă. Locul mai are şi zăcăminte de sulf şi alaun.

4. După ce a examinat obiectivul din toate punctele de vedere, Bassus a decis să-şi croiască drumul înspre o fortăreaţă prin astuparea râpei răsăritene; s-a aşternut numaidecât pe treabă, făcând tot ce i-a stat în putinţă să înalţe cât mai repede terasamentul, spre a înlesni în felul acesta asediul. Iudeii încercuiţi în interior s-au separat de străini, pe care oricum îi socoteau o adunătură, silindu-i să rămână în oraşul de jos, spre a fi expuşi cei dintâi primejdiilor. Ei au ocupat citadela situată mai sus, nu numai pentru că prezenta o mult mai mare siguranţă, ci şi pentru a se îngiji de propria lor salvare şi pe altă cale: ei plănuiau să obţină graţierea dacă vor preda cetătuia romanilor, fără luptă. Iudeii doreau ca mai întâi să-şi valorifice speranţa de a scăpa în întregime de asediu. De aceea, ei întreprindeau în fiecare zi viguroase incursiuni, intrând în lupta corp la corp cu adversarii şi pierdeau astfel o mulţime dintre oamenii lor, dar ucideau totodată şi numeroşi ro­mani. Dar ceea ce făcea ca victoria să-şi încline balanţa de-o parte sau de alta era îndeobşte numai alegerea momentului potrivit: în cazul iudeilor atunci când îi luau pe romani prin surprindere; în cazul ro­manilor, atunci când de pe terasamente, observau la timp ieşirea la atac şi îl preîntâmpinau strângându-şi rândurile. Totuşi, nu aceste hărţuieli aveau să aducă până la urmă sfârşitul asediului; mai degrabă

516

,j-tâmplarea a contribuit mult la faptul că iudeii au fost constrânşi pe neaşteptate să-şi predea fortăreaţa. Printre cei asediaţi se afla şi un

-jjjâr cu numele de Eleazar; viteaz şi temerar, el a întreprins multe acţiuni cutezătoare. în incursiunile făcute, s-a evidenţiat cel mai mult; _el îmbărbăta mulţimea să pornească la atac împotriva duşmanilor, spre a împiedica lucrările lor la fortificaţiile de pământ. Singur i-a atras pe romani în multe şi totodată primejdioase lupte, iar celor gata _să pornească într-o incursiune împreună cu el, le-a înlesnit lupta; în timpul retragerii camarazilor, le-a acoperit spatele, părăsind cel din mmă locul bătăliei. într-una din zile, când ostilităţile se încheiaseră şi ambele tabere se retrăgeau, Eleazar a rămas singur în faţa porţilor fortăreţei; el urmărea să-şi arate astfel dispreţul său faţă de duşmani şi era convins că nici unul dintre ei nu intenţiona deloc să reia lupta. Eleazar pălăvrăgea cu iudeii aflaţi pe ziduri, atenţia lui fiind îndrep­tată spre aceştia. De acest prilej favorabil s-a slujit un egiptean din armata romană, cu numele de Rufus; dintr-o dată, când nimeni nu se aştepta, a alergat spre tânăr, 1-a luat pe sus cu arme cu tot şi, în vreme ce privitorii de pe metereze rămăseseră încremeniţi de uimire, 1-a dus în tabăra romană. Generalul a dat ordin ca tânărul să fie dezbrăcat în pielea goală şi dus într-un loc unde să poată fi văzut cât mai bine de cei ce priveau dinspre oraş, ca să-1 biciuiască acolo. Iudeii au fost adânc înduioşaţi de soarta tânărului. întregul oraş a început să se tân-guie, jalea fiind mult mai mare decât s-ar fi cuvenit când era vorba de nenorocirea unui singur om. Când Bassus a constatat dispoziţia su­fletească a vrăjmaţilor, s-a folosit de un şiretlic războinic; a hotărât să le înteţească până într-atât durerea încât, de dragul salvării acestui bărbat, asediaţii să fie constrânşi în cele din urmă să predea fortăreaţa; Şi Bassus nu s-a înşelat deloc în speranţele sale. El a dispus să se ridice o cruce, ca şi cum intenţia lui imediată era ca Eleazar să fie ţintuit pe ea. Jalea privitorilor din fortăreaţă a devenit şi mai amar-^nică. Scoţând puternice gemete, ei au strigat că suferinţa lor este ^suportabilă. Atunci până şi Eleazar şi-a rugat concetăţenii să nu Privească nepăsători cum el va pieri de cea mai nemiloasă moarte şi ^Sa"Şi asigure propria salvare, înclinându-se în faţa puterii şi norocului ^r°nianilor, care au deja aproape totul în mâinile lor. Cuvintele sale au "fipresionat profund pe iudei. Când însă mulţi alţii din interiorul '°năreţei au intervenit în favoarea lui — căci el descindea dintr-o ^niilie renumită şi numeroasă — s-au lăsat copleşiţi de milă, contrar

^lrii lor şi prin soli trimişi de ei au dus tratative cu romanii pentru P^redarea fortăreţei: au cerut pentru ei îngăduinţa de a pleca

517

nestingheriţi, împreună cu Eleazar. Romanii şi generalul lor le-au ac ceptat condiţiile propuse. Când însă cei din oraşul de jos au aflat de acordul separat care prevedea condiţii favorabile doar pentru iudei, ei au decis să fugă în timpul nopţii pe ascuns. De îndată ce locuitorii _ail deschis porţile oraşului lor, Bassus a primit o înştiinţare de la cei care îi mijlociseră intrarea, fie din invidie, căci pizmuiau salvarea lor, f_le de teama că vor fi traşi la răspundere pentru fuga altora. Dintre locuitorii ce căutau să iasă din oraş, cei mai viteji au avut norocul să răzbească şi să fugă. Dar dintre oamenii care au rămas în interiorul fortăreţei, vreo 1.700 au fost ucişi, în schimb femeile şi copiii lor au fost vânduţi ca sclavi. întrucât a crezut că trebuie să respecte învoiala făcută cu cei ce i-au predat citadela, Bassus i-a lăsat să plece pe iudei⁷, eliberându-1 şi pe Eleazar.

5. După ce şi-a îndeplinit astfel misiunea, Bassus şi-a dus oastea în marş forţat până la pădurea Iardes⁸. El fusese informat că acolo se adunaseră mai demult numeroşi iudei care scăpaseră din asediul Ierusalimului şi din cel de la Machaerus. Sosind la faţa locului şi con­statând că informaţia primită nu era mincinoasă, mai întâi a încercuit întregul ţinut cu ajutorul cavaleriei sale; astfel urmărea el să înlăture, cu ajutorul călăreţilor, orice posibilitate de fugă, în cazul când iudeii ar fi cutezat să străpungă rândurile romanilor. Bassus a dat ordin pedestraşilor săi să culce la pământ trunchiurile pădurii unde se adă­postiseră fugarii. Puşi în această situaţie, iudeii s-au văzut constrânşi să întreprindă o acţiune temerară. Ei au hotărât să dea o luptă dârză crezând că poate îşi găsesc scăparea pe această cale; s-au năpustit aşadar de-a valma cu strigăte sălbatice asupra romanilor care îi încer-cuiau. Aceştia i-au întâmpinat fără să dea înapoi un pas; întrucât pe de o parte unii erau mânaţi de curajul disperării, iar alţii de ambiţie soldăţească, lupta s-a prelungit câtăva vreme. Dar deznodământul ei s-a dovedit foarte inegal pentru ambele tabere. Dintre romani n-au căzut în luptă decât 12 oameni şi destul de puţini s-au ales cu răni uşoare; în schimb dintre iudei, nici unul n-a scăpat teafăr din luptă, ci toţi şi-au pierdut viaţa, numărul total nefiind mai mic de 3.000 de morţi, împreună cu generalul lor, Iudas, fiul lui Ari. Despre el s-a mai

⁷ Prezentându-1 pe Bassus ca un militar integru, Iosephus lasă să se înţeleagă <* romanii nu-şi încălcau cuvântul dat chiar şi când erau tentaţi s-o facă. Se pare că iude" din Machaerus nu făceau parte din tagma zeloţilor şi a sicarilor răzvrătiţi, constituind tabără aparte (n. e.).

⁸ Localitate neidentificată (n. e.).

518

_pUS că în asediul Ierusalimului^ a condus o ceată de iudei, reuşind să ,g _salveze printr-un canal subteran.

6. în vremea aceea, Caesar a transmis printr-o scrisoare lui Bassus şi Laberius Maximus, pe atunci vistiernicul provinciei, ordinul de a arenda întregul pământ al Iudeei. Fiindcă nu luase hotărârea să întemeieze acolo un oraş al său, împăratul a păstrat ţara, ca proprietate personală. Doar unui număr de 800 de soldaţi lăsaţi la vatră, le-a cedat o colonie care s-a numit Emmaus, fiind situată la 30 de stadii de Ierusalim. Iudeilor, indiferent unde îşi aveau reşedinţa, le-a impus un tribut anual de 2 drahme pe cap de locuitor, pe care trebuiau să-i dea Capitoliului, aşa cum îl plătiseră cândva Templului lor. Aceasta era situaţia de atunci a iudeilor.

₉ vezi Cartea a şasea, cap. I, paragr. 8 (n. e.).

519

CAPITOLUL VII

1. La 4 ani de când Vespasianus devenise cârmuitorul imperiului¹, o mare nenorocire s-a abătut din senin asupra lui Antioh, regele din Commagene şi a familiei sale², lucrurile întârnplându-seîn felul următor: Caesennius Paetus, care era pe atunci guvernatorul provinciei Siria, a trimis împăratului o solie scrisă; dacă a fost numai din dragoste faţă de adevăr sau de ura lui faţă de Antioh, nu se ştie cu siguranţă. Oricum, mesajul susţinea că Antioh şi fiul său Epiphanes au convenit să-i trădeze pe romani şi au încheiat un pact cu regele părţilor; de aceea trebuie să se ia măsuri de preîntâmpinare a trata­tivelor, ca să nu se precipite lucrurile şi toată stăpânirea romană să fie târâtă în vălmăşagul războiului. Primirea unui asemenea avertisment nu putea fi trecută cu vederea de împărat; vecinătatea celor doi regi impunea de la sine urmărirea împrejurărilor cu o maximă atenţie. Căci Samosata, capitala Commagenei, este situată chiar pe Eufrat astfel încât, dacă părţii ar fi pus ceva la cale în această privinţă, ei ar fi găsit aici un bun punct de trecere şi un sprijin de nădejde. Paetus a câştigat încrederea împăratului şi a primit depline puteri să întreprindă ceea ce găsea el de cuviinţă; fără să şovăie, luând prin surprindere pe Antioh şi curtea lui, el a năvălit fulgerător în Commagene în fruntea Legim"¹ a Vi-a, a unor trupe de pedestraşi şi escadroane de cavalerie. în afa# acestora, l-au însoţit, ca aliaţi, Aristobul, regele ţinutului num¹' Chalkidica³, precum şi Soaemus, regele a ceea ce se cheamă