Istoria războiului iudeilor împotriva romanilor



Yüklə 1,98 Mb.
səhifə25/29
tarix31.10.2017
ölçüsü1,98 Mb.
#23974
1   ...   21   22   23   24   25   26   27   28   29

U

In 27 august 70 (n. e.).

466

467


_

manilor, nimeni n-a murit fără să dea o dovadă de vitejie; dinţi răsculaţi s-au evidenţiat şi de data asta prin bravura lor în luptă tot cej care se purtaseră exemplar şi în bătăliile anterioare, în afara acestora distingându-se şi Eleazar, nepotul tiranului Simon. Când a văzut ci menajarea sanctuarelor străine aducea soldaţilor săi numai pierderi J prăpăd, Titus a dat ordin să se dea foc porţilor.

2. între timp, au dezertat la el Ananos din Emmaus2, cel mai sângeros dintre suliţaşii care îl ocroteau pe Simon şi Archelaos, fiu[ lui Magaddates, sperând că vor fi iertaţi de Titus pentru că se despărţiseră de iudei într-un moment când aceştia erau victorioşi. Titus era convins din capul locului de şiretenia acestor bărbaţi, iar când a aflat şi despre cruzimea cu care s-au purtat faţă de propriii lor. compatrioţi, a fost înclinat să-i execute pe amândoi: au venit la dânsul — şi-a zis el — nicidecum la libera lor alegere, ci siliţi de nevoie ■ nu merită să scape cu viaţă nişte oameni care fug din oraşul lor natal cuprins de vâlvătaia aprinsă chiar din vina lor. Totuşi, respectarea promisiunii solemne a stat iarăşi mai presus de mânia Caesarului şi el i-a eliberat pe aceşti oameni, fireşte, fără să le acorde aceeaşi preţuire-ca şi celorlalţi. între timp, soldaţii dăduseră foc porţilor sanctuarului şi, topindu-se, argintul a deschis repede drumul flăcărilor spre lenw nărie; de-acolo, ele s-au răspândit val-vârtej şi au cuprins porticurile3. Când au văzut că focul bântuia de jur împrejur, iudeii şi-au pierdut dintr-o dată vigoarea lor trupească şi curajul şi, pradă consternării! generale, nici unul nu s-a grăbit să stăvilească focul sau să-1 stingă: încremeniţi, stăteau în picioare şi priveau. Dar nici această distrugere^ şi nici descumpănirea pricinuită de ea nu i-a influenţat câtuşi de puţin ca să se preocupe şi mai mult barem de partea intactă a Templului, ia| furia lor împotriva romanilor creştea dinadins de parcă încă de-atuncn întregul lor lăcaş sfânt era deja cuprins de flăcări. Atât ziua aceea cffl şi noaptea care i-a urmat, focul a deţinut supremaţia. Căci romanii nil puteau să incendieze porticurile decât unul după altul şi nu din toatl părţile deodată.

3. A doua zi, Titus a dat ordin unei părţi a oştirii să se ocupe de stingerea incendiului şi să netezească un drum, spre a uşura urcarea legiunilor sale până la porţile Templului; apoi a chemat la el pe generi alii săi. S-au adunat şase dintre căpeteniile cele mai de searnăj



2 Vezi Cartea a cincea, cap. XIII, paragr. 1 (n. t.).

3 Poarta sanctuarului era învelită în aur şi mai ales argint, metal care se topeşte 1* o temperatură mai mică (n. e.).

468


Alexander, care deţinea comanda tuturor trupelor, Sextus Ce comandantul Legiunii a V-a, Larcius Lepidus, comandan-

tul Legiunii a X-a, Titus Phrygius, comandantul Legiunii a XV-a; în afara lor au mai fost Fronto Heterius, care avea în subordinea lui am-ţjgje legiuni venite din Alexandria, precum şi Marcus Antonius lulianus, guvernatorul Iudeei; lor li s-au alăturat alţi guvernatori şi ofiţeri de rang înalt. Titus le-a cerut acestora să supună dezbaterii soarta Templului. Unii erau de părere că se cuvine să se aplice legea războiului. Căci iudeii nu vor înceta să se răzvrătească atâta vreme cât el va dăinui ca loc unde ei se întrunesc din toate colţurile lumii. Alţii s-au pronunţat pentru păstrarea Templului cu condiţia ca iudeii să-1 evacueze şi nimeni să nu aibă cumva, în interiorul lui, arme la în­demână; dar dacă ei se vor urca deasupra lui, ca să poarte război, atunci sanctuarul să fie ars. El va deveni astfel o fortăreaţă, nicidecum un lăcaş sfânt. în acest caz, nu romanii vor fi traşi la răspundere pen-tru nelegiuirile comise, ci cei care au impus înfăptuirea lor. Dimpotrivă, Titus a susţinut că, chiar dacă iudeii se vor urca deasupra Templului, ca să ducă războiul de acolo, răzbunarea nu trebuie să se reverse asupra lucrurilor neînsufleţite, ci asupra oamenilor, dându-se pradă flăcărilor o construcţie fără de pereche. Paguba va fi îndurată, la urma urmei, de romani căci, dacă va fi păstrat, sanctuarul ar constitui o adevărată podoabă a împărăţiei. Fronto, Alexander şi Cerealius s-au alăturat bucuros părerii lui. Titus a dizolvat apoi adunarea şi a ordonat comandanţilor săi să acorde timp de refacere ansamblului trupelor penlru ca ele să-şi împrospăteze forţele în vederea luptelor ce le aşteaptă; doar anumitor soldaţi, aleşi din cohorte pentru acest scop, 'e-a încredinţat sarcina să cutreiere printre dărâmături si să stingă focul.



w 4. Răzbiţi de oboseală şi dezamăgire, iudeii n-au mai fost în stare sa Pornească la atac în ziua aceea. A doua zi, ei şi-au recăpătat forţa şi furajul şi la cea de a 2-a oră4 au ieşit la atac prin poarta de miazăzi, ""•Potriva gărzilor din curtea exterioară a templului. Acestea s-au îm-Qivit vitejeşte asaltului iudeilor; în timp ce se acopereau cu ^Priile scuturi, ele îşi strângeau rândurile de parcă ar fi fost un zid v cetate- °ar romanii şi-au dat seama că nu vor rezista prea multă me, având în vedere mulţimea şi elanul atacatorilor. Caesar n-a e' aŞteptat ca bătălia să ia o întorsătură nefavorabilă: el a văzut totul ■ din Antonia, şi a trimis în ajutorul gărzilor călăreţii lui aleşi pe

Mcă la ora 7 (n. e.).

469

sprânceană. Iudeii n-au putut să facă faţă impetuosului lor asalt, a, făcut, stânga-mprejur şi, după ce au căzut cei din faţă. toţi ceilalţi ^ fugit de-a valma. Dar în vreme ce romanii se retrăgeau la rânduS iudeii au făcut cale-ntoarsă încă o dată; atunci romanii s-au rr%, iarăşi spre ei, punându-i din nou pe fugă până când, la a 5-a « zilei5, ei au fost împinşi din răsputeri spre interiorul inel Templului, zăvorându-se înăuntru.



5. Apoi Titus s-a retras iarăşi în fortăreaţa Antonia, ferm hotjfe ca în zorii zilei următoare să se năpustească cu oastea lui întreagi asupra duşmanului şi să încercuiască Templul. Acesta fusese demul: hărăzit de Dumnezeu să cadă pradă flăcărilor şi în scurgerea limpuli; îi venise data sorocită — cea de a 10-a zi a lunii Loos6 —, zi în careş sanctuarul de dinaintea lui fusese preschimbat în cenuşă de reget Babilonului. Cei care au pricinuit şi au purtat vina incendieri Templului au fost însă de data asta, fireşte, iudeii înşişi. Căci atunc când Titus s-a retras la Antonia şi răsculaţii au avut un scurt răgaz 41 odihnă, ei au pornit un nou atac împotriva romanilor şi s-a ajuns lai încăierare între gărzile Templului şi soldaţii care se îndeletniceau c stingerea incendiului în curtea interioară a lăcaşului sfânt. Roman; i-au alungat pe iudei, urmărindu-i pas cu pas până în faţa clădii sanctuarului. Acolo, unul dintre soldaţi, fără să mai aştepte w ordin şi fără să se sperie de gravitatea faptei sale, dintr-un îndem supranatural, a smuls din lemnărie o bucată cuprinsă de flăcări şiM cat în braţe de propriul său camarad, a aruncat-o printr-o portiţă r aur, pe unde se ajungea din latura de miazănoapte la locuinţele i jurul Templului. De îndată ce flăcările s-au ridicat în sus, iudeii scos un strigăt demn de nenorocirea abătută asupra lor; fără să stfl chisească de vieţile lor şi fără să-şi cruţe puterile, ei au alergat c« ca să stingă focul şi să nu dispară acum tocmai ceea ce fuseseră puşi să străjuiască.

6. Sosind în fugă, un soldat i-a adus vestea lui Titus. Acesta t în cortul său, să se odihnească de pe urma luptelor; aşa cum se afli şi sărit în picioare alergând spre Templu, ca să oprească răspândi incendiului: îl însoţeau toţi generalii săi şi în urma lor păşeau W nile profund îngrijorate. Strigătele şi vacarmul predominau, cuffle şi firesc să se întâmple când o mare mulţime de trupe se deplasează, dezordine. Fie prin viu grai, fie prin semne făcute cu mâna, Cj



5 La ora 11 (n. e.).

6 în 30 august 70 (n. e.).

470


căuta să dea de înţeles soldaţilor care luptau, să stingă incendiul, dar aceştia nu-i auzeau chemările, fiindcă ţipetele mai puternice le îm­puiau urechile, nici nu ţineau seama de gesturile mâinilor sale, fiind piea absorbiţi de bătălie unii, iar alţii prea îndârjiţi de mânia care îi cuprinsese. Impetuozitatea cu care porneau la atac legiunile năvăli­toare nu putea fi frânată nici prin îndemnuri, nici prin ameninţări, unicul lor comandant suprem al tuturor rămânând furia. Atât de cumplită era îmbulzeala din faţa intrărilor încât mulţi romani au fost călcaţi în picioare de către propriii lor camarazi, mulţi s-au prăvălit peste ruinele încă fierbinţi şi fumegânde ale porticurilor, îndurând şi ei soarta duşmanilor doborâţi.

Ajunşi în imediata apropiere a Templului, soldaţii se prefăceau că nici nu aud ordinele date de Caesar, strigând celor din faţa lor să arunce focul în interiorul clădirii. Răsculaţii pierduseră orice nădejde să mai stingă incendiul: pretutindeni erau ucişi şi puşi pe fugă. Dar în­deobşte cetăţeni slabi şi neînarmaţi, făcând parte din rândurile populaţiei, încăpeau pe mâinile duşmanilor şi erau măcelăriţi pe loc. Cadavrele se adunau în grămezi uriaşe în preajma altarului; sângele curgea în pâraie pe treptele sanctuarului, urmate de trupurile înjunghiaţilor, care se prăvăleau de sus. **""

7. Când însă a văzut că nu mai poate stăvili năvalnicul atac al soldaţilor ce-şi descătuşaseră furia, şi că incendiul cotropise totul, Caesar, însoţit de comandanţii săi, a pătruns în interiorul sanctuarului Şi a contemplat sfântul lăcaş şi ceea ce se afla în el: toate se situau mai Presus de faima lui printre străini, dar nu rămâneau mai prejos faţă de renumele şi strălucirea de care vorbeau mereu localnicii. Deoarece flăcările nu răzbiseră înlăuntru în nici un loc, ci pustiiseră deocamdată d°ar încăperile laterale, Titus a crezut — şi lucrurile aşa stăteau — că °Pera mai putea fi cruţată de foc. El a ieşit repede afară şi a căutat să-i c°nvjngg personal pe soldaţi să stingă incendiul; a ordonat apoi şi I Wurionului Liberalius, unul dintre suliţaşii care alcătuiau garda lui I COrP. ca prin lovituri de toiag să-i silească să se supună pe cei ce I ascultau de poruncile lui Caesar. Dar mai puternice decât respectul L ■ e Caesar şi teama inspirată de centurionul7 care le stătea în drum .ost îndârjirea, ura împotriva iudeilor şi nestăvilitul lor avat le. °m'c- Cei mai mulţi erau atraşi de perspectiva jafului: întrucât Ost dat să vadă în exterior atâtea obiecte făurite din aur, soldaţii

' al ra entUr'onu' avea întotdeauna la el un vrej de viţă de viefvitis), ca semn distinc­tului său (vezi Lindenschmit, op. cit., tab. I, fig. I, 6, 7) (n.L).

471

aveau ferma convingere că interiorul Templului era ticsit cu eoni Dar tocmai când Caesar se grăbise să iasă afară, ca să-i reţinijB soldaţi, unul dintre romanii care pătrunsese deja în interior, zori« întunericul din jur, a dat foc balamalelor porţii masive. Când flacăB ţâşnit luminoasă din lăuntrul Templului, atunci generalii, împreunB Caesar, au fost siliţi să se retragă; n-a mai rămas nimeni care să-şM osteneala să-i împiedice pe soldaţii din afară să pună alte focare da cendiu. în acest fel, contrar voinţei lui Titus, sanctuarul a fost cupB de flăcări. ~~ ->—.—



8. Se cuvine negreşit să deplângem mult acest edificiu: dia

toate construcţiile pe care am avut prilejul să le cunoaştem, fii

calea vederii, fie pe cea a auzului, Templul rămâne cel mai denm

admiraţia noastră, nu numai prin splendoarea arhitectonică şi marin

ci, dimpotrivă, pentru bogăţia fiecărui detaliu în parte şi pent

sfinţenia locului pe care-1 ocupă. Ceea ce ne aduce o mare consola;

este gândul că nici monumentele, nici locurile unde trăiesc oarnl

nu pot să-şi ocolească propria soartă8, la fel ca şi vieţuitosB

Uimitoare rămâne însă precizia cu care evenimentele se succed îm

cerea timpului: s-au potrivit, aşa cum am mai spus, atât luna ca

ziua când sanctuarul a fost incendiat de babilonieni9. De la prima»

meiere de către Solomon până la distrugerea lui de acum în cel ■

doilea an al domniei lui Vespasianus s-au scurs 1130 de ani, 7 lu$

15 zile, iar de la cea de a doua întemeiere înfăptuită de Haggai înc

de al doilea an al domniei lui Cyrus şi până la cucerirea oraşulB

către Vespasianus, au trecut 639 de ani şi 45 de zile.


8 Că prin Soartă (eimarmene) losephus înţelege voinţa lui Dumnezeu, i care călăuzeşte unanima providenţă divină, reiese din lucrarea lui Lewinski ilfl Contribuţii la cunoaşterea concepţiilor religioase şi filosofice ale lui Flavius loM

p. 28 ş. u. (n. t.).



9 Aceasta s-a întâmplat în anul 586 î. e. n. (n. t.).

472


CAPITOLUL V

1. în timp ce sanctuarul ardea fără întrerupere, soldaţii jefuiau tot ce le cădea în mână şi măcelăreau cu miile iudeii care le ieşeau în cale, fără nici o milă faţă de vârstă şi fără nici un respect faţă de locurile sfinte: bătrâni şi copii, mireni sau preoţi au fost căsăpiţi de-a valma. Furia războiului nu făcea nici o deosebire între categorii, chiar dacă oamenii cerşeau îndurare sau se mai apărau cu armele lor. Pârâitul flăcărilor care se întindeau departe şi pretutindeni se îmbinau cu gemetele celor căzuţi. Datorită înălţimii colinei sanctuarului şi a uriaşului edificiu incendiat, aveai impresia că întregul oraş luase foc, dar nici nu puteai să-ţi închipui ceva mai copleşitor şi mai fioros decât zarva pornită de acolo. Căci legiunile romane îşi înălţau chemarea la luptă când porneau la atac, iar răsculaţii, simţind în jurul lor şi focul, Şi sabia, scoteau vaietul lor de groază; aflat în partea de sus şi pomenindu-se acum izolat, poporul cuprins de spaimă alerga singur în calea duşmanilor şi-şi acoperea durerea cu gemete de jale. Urletele oamenilor strânşi pe colina sanctuarului se contopeau cu strigătele celor rămaşi în oraş. Mulţi dintre cei care erau atât de sleiţi de foame wcât nu mai puteau rosti un cuvânt, la vederea templului în flăcări, au mai găsit în ei puterea să mai scoată gemete şi planşete. Ecoul stârnit °e Peraea1 şi de munţii din jur făcea ca vacarmul să fie şi mai greu de wdurat. Dar spectacolul suferinţelor îndurate era mult mai cumplit ^t acest vuiet înspăimântător. Colina Templului, chiar de la Poalele ei, putea să pară privitorului un clocotitor furnicar, de jur îm-F^jur năpădit de pârjol, de parcă pâraiele de sânge ar fi fost mai nt decât flăcările, iar cei ucişi mult mai numeroşi decât uci-



L>d ^e înţelege că nu poate fi vorba de îndepărtaţii munţi din Peraea. losephus se f j eŞfe mai degrabă la regiunea deluroasă din partea de est şi de nord a Cedronului (n.

473


gaşii lor. Sub puzderia de cadavre nu se mai zărea deloc pardoseala; soldaţii trebuiau să calce pe movile de trupuri neînsufleţite, ca să-i u,. mărească pe fugari. Exercitând o puternică presiune asupra coloanej romanilor, ceata de tâlhari şi-a croit cu mare greutate un drum până în curtea exterioară a Templului, iar de acolo a fugit în oraş; mulţimea rămasă pe loc şi-a găsit refugiul în porticul exterior. Mai întâi, câţiva preoţi au smuls suliţele de pe acoperişul sanctuarului2, împreună cu plumbul cu care erau fixate, aruncându-le asupra romanilor; mai apoi când au văzut că n-au obţinut nici un rezultat şi focul a ajuns până la' ei, s-au retras cu toţii pe un perete cu lăţimea de 8 coţi, unde au rămas neclintiţi. Doi dintre ei, oameni de vază, care s-au văzut puşi în alter­nativa de a scăpa cu viaţă, trecând de partea romanilor, sau să împartă o soartă tristă împreună cu ceilalţi, s-au aruncat singuri în mijlocul flăcărilor, arzând împreună cu Templul: cei doi erau Meirus, fiul lui Belgas şi Iosephus, fiul lui Dalaeus.

2. Deoarece romanii au socotit că acum, după ce Templul fusese ars din temelii, nu mai avea nici un rost să cruţe clădirile aflate în preajma lui, ei au dat toate celelalte porticuri pradă flăcărilor, cu excepţia a două porţi: cea de răsărit şi cea de miazăzi; dar şi acestea au fost distruse mai târziu. Ei au ars de-asemenea şi tezaurul sanctu­arului, unde se păstrau uriaşe sume de bani, nenumărate veşminte scumpe şi alte obiecte* de preţ, într-un cuvânt toată avuţia pe care iudeii şi-o adunaseră acolo, golindu-şi locuinţele. Apoi romanii s-au îndreptat împotriva porticului care rămăsese neatins în curtea exte­rioară a Templului; acolo se refugiaseră femei, copii şi o mulţime pestriţă de oameni din popor, cam 6.000 la număr. Neaşteptând nici decizia lui Caesar privitoare la soarta acestora şi nici ordinele comandanţilor lor, soldaţii mânaţi de furie au dat foc porticului de jos; unii au pierit când au fugit de flăcări, alţii chiar în mijlocul lor: din marea lor mulţime, nu s-a salvat nici unul. Vinovat de moartea lor ert un fals profet care deunăzi, tocmai răspândise printre locuitorii oraşu­lui vestea că Dumnezeu le porunceşte să urce până la Templu, aşteptând semnele mântuirii lor. în vremea aceea mulţi profeţi se lăsau ademeniţi de tirani ca să amăgească poporul, vestindu-1 că poate fi sigur de sprijinul lui Dumnezeu, pentru ca oameni cât mai puţini S? treacă de partea romanilor, iar cei care scăpaseră de teamă şi & temniţă să-şi recapete speranţa. Ce lesne se lasă oamenii târâţi & vorbe în prăpastie! Când un şarlatan flutură nimbul salvării în faţ3

Vezi Cartea a cincea, cap. V, paragr. 6 (n. t). 474

hi celui pândit de mari nenorociri, sărmanul care suferă se agaţă @ră reţinere de speranţă.

3. Nefericitul popor s-a lăsat atunci ademenit de nişte amăgitori

■ înşelători, dându-se în chip cu totul mincinos drept trimişii Domnului, în schimb minunilor care prevesteau apropiata distrugere



u le-a dat nici atenţie şi nici crezare; ca şi cum ar fi fost încremenit de un trăsnet, fără să mai fie înzestrat cu vedere şi simţuri, el n-a luat în seamă avertismentele divine. De pildă atunci când deasupra oraşu­lui s-a ivit o stea în formă de sabie şi o cometă a dăinuit pe cer timp de un an întreg3; sau cu puţin înainte de izbucnirea revoltei şi a agitaţiei care a dus la război, când poporul s-a întrunit pentru sărbă­torirea Paştilor — era în a 8-a zi a lunii Xanthicus4 —, pe la ora 9 seara, o puternică lumină s-a revărsat asupra altarului şi a Templului, de parcă ar fi fost în plină zi, totul durând o jumătate de ceas: profanii au văzut în asta o prevestire bună dar numaidecât cunoscătorii scrie­rilor sfinte au dat întâmplării interpretarea adeverită de evenimentele ulterioare. La aceeaşi sărbătoare, o vacă dusă la locul de înjunghiere a jertfelor a fătat în mijlocul sanctuarului un miel. Poarta răsăriteană a curţii interioare, făurită din bronz şi atât de masivă încât seara putea fi trasă la loc cu multă trudă de 20 de oameni voinici, care pe deasupra era şi închisă cu traverse de lemn, căptuşite cu fier, având şi zăvoare verticale, adânc înfipte într-un prag cioplit dintr-o singură bucată de stâncă — ei bine, această poartă a fost găsită deschisă în cea de a 6-a oră a nopţii. Paznicii sanctuarului s-au grăbit să aducă vestea coman­dantului lor; când acesta a venit la faţa locului, a reuşit cu chiu cu vai să închidă iarăşi poarta. Iarăşi au socotit profanii şi asta o foarte bună prevestire, chipurile, că Dumnezeu le-a deschis poarta spre bine; căr­turarii au socotit, în schimb, că siguranţa Templului va ceda de la sine ?• poarta se va deschide ca un dar oferit duşmanului, tâlcuind între ei această întâmplare drept un semn al devastării. La puţine zile după j^bătoarea aceea — a 21-a din luna Artemision5 — a survenit o în­fricoşătoare apariţie, aproape de necrezut: ceea ce vreau să vă ^îaţişez poate să pară, după socoteala mea, o scorneală, dacă n-ar fi

vut mărturia unor martori oculari, suferinţele îndurate ulterior meri-^" să fie alăturate acestor semne. Aşadar înainte de asfinţitul

°areluiţ văzduhul din întreaga ţară a fost bântuit de spectre: oşti şi

J^ezi Tacitus, Istorii, V, 13 (n. t.).

5 ta 25 aprilie 66 (n. e.). La data de

iunie a aceluiaşi an (n. e.). 475

cete bine înarmate care se vânturau printre nori şi înconjurau oras# De-asemeni, la aşa numita sărbătoare a Rusaliilor, când au noaptea în curtea interioară, ca să-şi pregătească din vreme slujba, cum aveau obiceiul, preoţii, potrivit spuselor lor, au auzit mai întâie mişcare şi un vacarm, mai apoi strigătul unei mulţimi: „Lăsaţi-ne $j ieşim de aici"! Dar şi mai neliniştitor decât aceste prevestiri a fost u. mătorul fapt: cu patru ani înainte de izbucnirea războiului, când orasm se bucura de pace şi prosperitate deplină, un anume Iesus, fiul iuj Ananias, om neinstruit, care trăia la ţară, a venit să ia parte la sărbă­toarea unde se obişnuia ca toţi iudeii să înalţe câte un tabernacol Iuj Dumnezeu, şi în mijlocul Templului a început deodată să spună % gura mare: „Un glas din răsărit, un glas din apus, un glas din cele patru vânturi, un glas peste7 Ierusalim şi Templu, un glas peste logod­nic şi logodnică, un glas peste întregul popor"! Apoi a cutreierat zis noapte toate străzile Ierusalimului, strigând aceleaşi vorbe. Exasperaţi de cobelile lui, nişte cetăţeni de vază l-au prins pe acest om şi i-au dai o bătaie zdravănă. Dar el n-a scos o vorbă, nici pentru propria lui apărare, nici împotriva celor ce-1 cotonogiseră, ci a stăruit să strige mai departe cuvintele sale. Socotind, ceea ce era de altfel adevărat cum că bărbatul ăsta era mânat de o forţă supranaturală, magistraţii l-au târât în faţa guvernatorului care fusese numit atunci de romani Deşi loviturile de bici îl răzbiseră până la oase, el n-a îngânat acolt nici o rugăminte, n-a vărsat nici o lacrimă ci, cu cea mai jalnic intonaţie a glasului său, a răspuns la fiecare plesnitură cu: „Vai ţ« Ierusalime"! Dar când Albinus — căci el era pe atunci guvernator-1-a întrebat cine este, de unde vine şi de ce rosteşte aceste cuvinte schingiuitul nu i-a dat nici o lămurire, ci a continuat să bocească soar ta oraşului şi n-a încetat până ce Albinus, socotind că nu era în 1 minţile, 1-a eliberat. în întregul răstimp până la izbucnirea războiului el n-a avut de-a face cu nici unul dintre concetăţenii săi, ci zi de zi," pe o rugăciune învăţată pe de rost, şi-a rostit jalnicul său refren: ţie, Ierusalime"! Nu blestema pe nici unul dintre cei care-1 bătea» deşi asta se întâmpla zilnic, nici nu-i binecuvânta pe cei care-i ofere» de mâncare — dând tuturor drept unic răspuns cobitoarea invocaţie. Dar el îşi trimitea strigătele mai ales cu prilejul sărbătorile1

6 Cu alte cuvinte, un miraj (Fata morgana). Astfel de povestiri sunt cât se p^* de credibile, setea de adevăr a istoricului fiind mai presus de orice îndoială. Tocmai indcă nu cunoaşte deloc explicaţia acestui fenomen natural, Iosephus îi face o de» exactă, ceea ce adevereşte cele relatate de el (n. t.).

7 „Un glas peste" este totuna cu: „Vai-vai!" (n. t.). >'■■ ' *-•■■ •

476


gsta a făcut timp de 7 ani şi 5 luni necontenit — fără ca vocea lui să făguşească sau să dea semne de oboseală, până când a amuţit cu totul jp vremea asediului, căci a văzut cum prezicerea lui se adeverise, pgnd aşadar ocol zidurilor de apărare, a mai trimis în jos stridentul său strigăt: „Vai ţie, oraşule, şi ţie, poporule, şi ţie, Templule"!, apoi a adăugat la sfârşit: „Vai şi mie"!, căci a şi fost izbit de o piatră arun­cată de o catapultă, care 1-a ucis pe loc şi astfel şi-a dat sufletul cu jalnicul său vaiet pe buze.

4. Dacă stăm să judecăm toate acestea, ne dăm seama că Dumnezeu are grijă de făpturile omeneşti în fel şi chip El arată di­nainte ce căi contribuie la salvarea neamului lor ce-şi datorează pieirea nechibzuinţei precum şi nenorocirii pe care singur şi-o provoacă. Aşa şi iudeii, prin distrugerea fortăreţei Antonia, au făcut ca sanctuarul lor să fie pătrat, deşi prin oracolele divine căpătaseră avertismentul că oraşul şi lăcaşul lor sfânt vor fi cucerite când Templul va avea o formă pătrată». Dar ceea ce i-a îndemnat mai ales să-şi dezlănţuie războiul a fost o profeţie echivocă, păstrată tot în scripturile lor sacre, cum că în acest răstimp cineva din ţara lor va de­veni stăpânul Iumii9. Iudeii au crezut că acela va fi neamul lor şi mulţi dintre înţelepţii lor au dat o interpretare greşită prezicerii. Oracolul divin avea în vedere întronarea lui Vespasianus, care a fost proclamat împărat tocmai în Iudeea. Dar omul nu este în stare să scape de soarta lui, chiar şi când el a prevăzut-o. Iudeii au tâlcuit unele prevestiri



nai ?upă bunul lor Plac' iar Pe aItele mci nu le-au luat în seamă Până când cucerirea oraşului natal şi propria lor pieire au dovedit convingător nepriceperea lor.

Zachari ,mâne discutat>il dacă textul se referă la Daniel, 8, 22 şi la Daniel 9; 27 sau la 9 y '.'8- Cel mai probabil este ultimul (n. t.). ' ,'■ .r «;■ .■•



eZiTacitus, Istorii, V, 13 şi Suetonius, Vespasianus, 4 (n. t.). **' '

477











CAPITOLUL

VI






































































































































































1. în timp ce răsculaţii îşi găsiseră refugiul în oraş iar TempH împreună cu toate clădirile din preajma lui erau mistuite de flăcări, ro­manii şi-au adus stindardele în incinta sanctuarului şi le-au împlânta în faţa porţii răsăritene, aducând tot acolo şi jertfe1, unde cu entua aste urări de sănătate, l-au proclamat pe Titus imperator2. Soldaţi erau atât de împovăraţi de comorile răpite încât în Siria aurul a ajuna să fie vândut la jumătatea preţului pe care îl avusese anterior. Printa preoţii care rămăseseră ascunşi pe zidul Templului3 se afla şi M băieţaş; chinuit de sete, el a stăruit pe lângă străjile romane să-1 crM şi le-a arătat cât de însetat era. Milostivindu-se de tinereţea, dar şn suferinţa lui, aceştia i-au făgăduit că nu-i vor face nici un rău, aşaj poate să coboare până la ei. După ce şi-a potolit setea, băieţaşul şi-j umplut cu apă vasul pe care îl adusese cu el şi, îndepărtându-sM fugă, s-a întors sus, pe zid, la ai săi. Pentru că nici unul dintre ei ■ putut să-1 prindă, străjile l-au batjocorit pentru lipsa lui de credinţă. El a susţinut însă că nu a încălcat deloc învoiala pe care o făcuseră înj preună: nu a primit asigurarea că va fi cruţat pentru ca să rămână lafl ci doar pentru ca să coboare şi să se aprovizioneze cu apă; devreme le-a făcut pe amândouă, şi-a respectat pe deplin cuvântul. Atâta şirete­nie dovedită de un copil la o vârstă încă fragedă a uluit pe soldai păcăliţi de el. Chinuiţi de foame, în a cincea oră a zilei, preoţii coborât de pe zidul sanctuarului; conduşi de străji în faţa lui Titus, l-au rugat să le cruţe viaţa. Acesta le-a explicat că răgazul iertării

unui 5


1 Vezi Cartea a treia, cap. VI, paragr. 2, n. 1 (n. t.).

2 Acest titlu era acordat comandantului de oşti atunci când cel puţin 6000 de mani ucişi acopereau după victorie câmpul de luptă şi soldaţii înşişi îl aclamau a Dar Caesarii purtau acest titlu ca semn al demnităţii lor, echivalând-o pe cea a

de stat (n. t.).

3 Vezi cap. V, finalul paragr. 1 (n. e.).

478


eClit pentru ei întrucât ceea ce l-ar fi îndreptăţit să-i păstreze în viaţă mai exista şi prin rangul lor de preoţi aveau menirea să dispară îm-nreună cu propriul lor sanctuar; apoi Titus a ordonat executarea preoţilor.

2. Când au văzut că luptele îi hărţuiau de pretutindeni şi zidul jjjjprejmuitor înălţat de romani le tăiase orice posibilitate de fugă, cetele din jurul tiranilor l-au poftit pe Titus să vină la o consfătuire. Deoarece firea lui avea o prietenoasă înclinare faţă de oameni, el ţinea nespus să salveze barem oraşul, iar amicii săi îl şi sfătuiseră de ase­meni să primească invitaţia, presupunând că acum tâlharii deveniseră mai chibzuiţi; ca atare, s-a instalat în partea apuseană a curţii exte­rioare a Templului, căci acolo erau porţile situate mai sus de Xystos, precum şi podul4 care făcea legătura dintre Oraşul de Sus şi Templu; această punte se afla acum la mijloc între tirani şi Caesar. Mulţimea era îngrămădită de ambele părţi: în jurul lui Simon şi Ioannes, iudeii fremătând de speranţa graţierii şi în jurul lui Caesar, romanii nerăbdă­tori să asculte ce anume li se cerea. Titus a poruncit soldaţilor să-şi potolească mânia şi să nu-şi mai trimită săgeţile înspre duşmani; a chemat lângă el un tălmaci şi — ca un semn doveditor că el era biruitorul — a luat cuvântul cel dintâi: „Sunteţi în sfârşit sătui de suferinţele oraşului natal, voi, cetăţenii lui? Fără să fi apreciat câtuşi de puţin puterea noastră şi slăbiciunea voastră, doar dintr-o oarbă temeritate şi curată nebunie, v-aţi dus spre pieire poporul, oraşul şi Templul, iar acum v-a venit şi vouă rândul, pe bună dreptate! De mult, încă de pe când v-a subjugat Pompeius, voi n-aţi încetat să Puneţi la cale răscoale, pentru ca apoi să porniţi războiul declarat îm­potriva romanilor. Oare numărul vostru mare să vă fi inspirat atâta încredere? Practic, doar o mică parte a oştirii romane a fost în stare să •a doboare. Aveţi cumva încredere în aliaţii voştri? Dar care popor .m ^ara împărăţiei noastre ar prefera să treacă mai degrabă de partea m eilor decât a romanilor? Vă bazaţi atunci pe forţa fizică? Totuşi, '' Jţ1 Prea bine că până şi germanii sunt sclavii noştri. Contaţi oare pe vawicia zidurilor de apărare? Dar ce obstacol poate fi mai greu de în-s decât meterezul Oceanului? Britanicii sunt înconjuraţi de el şi I Usi> se înclină până la pământ în faţa armelor romane. Contaţi pe nq tărie morală şi pe şiretenia comandanţilor voştri? Dar, cum

ce[ a] ^ac^ urmele acestui pod trebuiesc căutate în aşa-numitul arc al lui Wilson sau ve?; t, ' Robinson din zilele noastre, este problematic. Referitor la această întrebare °P- cit., p. 63, ş. u. (n. t.).

479


prea bine ştiţi, şi cartaginezii au fost înfrânţi de noi. Prin urmare, potriva romanilor nu v-a îndreptat nimic altceva decât omenj romană. Mai întâi, noi v-am încredinţat ţara, ca s-o stăpâniţi şi am tronat regi din neamul vostru; mai apoi, am respectat legile pe caret le-au transmis strămoşii şi v-am lăsat să trăiţi după placul vostru numai între cei de acelaşi neam cu voi, ci şi între cei ce vă erau strai ni. Dar suprema favoare a fost că v-am îngăduit să încasaţi biruri % numele lui Dumnezeu5 şi să strângeţi ofrandele, fără să aducem mus trări şi fără să punem piedici celor ce le ofereau — numai pentru c voi să vă îmbogăţiţi pe cheltuiala noastră şi să vă înarmaţi cu bani noştri împotriva noastră. Şi tocmai voi, care aţi trăit din beneficiu acestor favoruri, aţi dăruit în schimb celor care vi le-au oferit ghiftu iala voastră semeaţă şi, după pilda şerpilor neîmblânziţi, aţi împroşca cu venin pe cei veniţi să vă mângâie prieteneşte. Se cuvine sa recunoaşteţi că aţi dispreţuit firea uşuratică a lui Nero; în perioada d început aţi păstrat o răutăcioasă cuminţenie la fel ca rupturile ş sfărâmăturile dintr-un corp care iese la iveală de-abia când se agravează boala6: profitând de ocazie, aţi dat adevărul la iveală ş nemăsuratele dorinţe au căpătat aspiraţii neruşinate. Tatăl meu n-venitîn ţara voastră ca să vă pedepsească pentru ciocnirile voastre c« Cestius, ci doar ca să vă amintească ce datorie aveţi. In orice caz, dac el ar fi urmărit să stârpească neamul vostru, atunci, atacându-vă de 1 rădăcini, el ar fi trebuit să vă distrugă neîntârziat oraşul; dar în timpu acesta, a pustiit Galileea şi împrejurimile sale, dându-vă astfel a mult răgaz, ca să vă răzgândiţi. Dar dragostea lui de oameni a fost so cotită de voi drept un semn de slăbiciune şi blândeţea noastră alimentat impertinenţa voastră. După moartea lui Nero, voi v-aţi p« tat aidoma celor mai mari ticăloşi: v-au dat curaj tulburările interi» ale împărăţiei noastre şi atunci când eu însumi, împreună cu părinte1' meu, am plecat în Egipt, voi v-aţi folosit de acest prilej ca să fi pregătirile de război, nesfiindu-vă să-1 stânjeniţi pe cel care a obţin demnitatea imperială, după ce voi l-aţi cunoscut mai înainte drept" inimos comandant de oşti. De îndată ce Imperiul şi-a găsit refug1 sub ocârmuirea noastră şi şi-a redobândit liniştea în toate privinţe popoarele străine trimiţându-ne soliile care ne împărtăşeau buc»11

5 Vezi Evanghelia după Matei, cap. 17, paragr. 24 precum şi Cartea a Ş"P cap. VI, paragr. 6 din prezenta lucrare (n. t.).

6 Aluzie la aşa-zisul an „al celor patru împăraţi" (vezi şi Cartea a patra, &$" paragr. 2) (n. e.).

480


iori din nou iudeii au fost cei ce ne-au declarat război. Trimişii voştri aU ajuns până la oamenii de dincolo de Eufrat, ca să le propovă­duiască răscoala; v-aţi construit de îndată noi ziduri de apărare, au' izbucnit revolte şi certuri între tirani, ţara a fost bântuită de războaie civile — năpaste care survin numai la nişte oameni răi ca voi! Am venit în faţa oraşului ca să împlinesc sumbrele porunci pe care mi le-a dat tatăl meu, fără nici o plăcere. M-am bucurat când am aflat că poporul are intenţii paşnice. încă înainte de izbucnirea războiului, am căutat să vă conving să renunţaţi la el din capul locului; când voi aţi pomit ostilităţile împotriva mea, multă vreme m-am străduit să vă cruţ; i-am graţiat pe transfugi, faţă de cei ce şi-au căutat scăparea la mine mi-am ţinut cuvântul dat; am fost milos cu mulţi prizonieri, iar pe cei ce i-au supus torturilor i-am pedepsit după un aspru interogato­riu; mi-am apropiat de zidurile voastre maşinile mele de război cu de-a sila: mereu a trebuit să-mi domolesc soldaţii mei prea ahtiaţi să vă ucidă; iar după fiecare victorie v-am făcut propuneri de pace, ca şi cum eu aş fi fost cel învins. Ajuns în preajma Templului, iarăşi n-am mai ţinut seama de legile războiului, chiar din iniţiativa mea, rugân-du-vă să evitaţi distrugerea lăcaşului sfânt şi să vă salvaţi sanctuarul în propriul vostru interes; v-am aprobat liberă trecere, cu asigurarea că vietăţile vă vor fi garantate şi, în cazul în care ţineaţi cu orice preţ, v-am oferit prilejul de-a strămuta lupta în alt loc. Toate propunerile mele au fost ignorate de voi, care aţi dat foc Templului cu mâinile voastre. Pângăriţi de atâtea mârşăvii, veniţi la mine şi-mi pretindeţi să duc tratative cu voi? A mai rămas ceva de salvat, care să poată fi pus alături de ceea ce a căzut deja pradă distrugerii? Ce rost mai are pro­pria voastră existenţă după ce Templul a fost definitiv distrus? încă mai rămâneţi înarmaţi şi acum, nefericiţilor, şi nici măcar în extrema Primejdie în care vă aflaţi nu vă schimbaţi atitudinea, cerşindu-vă în­durarea? Pe ce vă mai bazaţi? Neamul vostru n-a murit, Templul v°stru nu-i distrus, oraşul vostru nu-i al meu, viaţa voastră nu-mi stă ■' ea la îndemână? Socotiţi o faptă eroică să vă căutaţi moartea cu ^e preţ? Cu orbirea voastră nu ţin să rivalizez: celui ce-şi aruncă j^ele şi se precjă, aceluia îi voi dărui viaţa; eu fac ceea ce face orice r1 stăpân în casa lui — pedepsind ceea ce nu poate fi îndreptat şi Pastrând restul pentru mine însumi!"

del ^a toate acestea' răsculaţii au răspuns că nu-i pot accepta

cj-00 Jegământul; căci ei s-au jurat să n-o facă niciodată, cu nici un

P- In schimb îi cer liberă trecere prin zidul împrejmuitor pentru ei,

481

împreună cu soţiile şi copiii lor; atunci vor pleca în pustiu7, lă oraşul în stăpânirea lui. Indignat de faptul că nişte oameni ajunşi % situaţia de prizonieri cutezau să-i impună condiţii de parcă ei ar fi fOs) învingători, Titus le-a transmis printr-un crainic ordinul că de-acuu, înainte nimeni să nu mai dezerteze şi nici să nu mai conteze pe u, legământ cu dânsul: căci nu va mai cruţa pe nimeni. E de datoria lor ca toţi să lupte cu întreaga putere de care dispun, spre a se salva şi ^ fiecare măsură se va ţine seama numai de legile războiului. A lăsat oraşul în seama soldaţilor săi, ca să-1 incendieze şi să-1 jefuiască. Aceştia s-au abţinut în ziua aceea, dar în ziua următoare, ei au prefă­cut în scurm Arhiva, Acra, Sfatul şi aşa-numita colină Ophel. Focul s-a întins până la palatul Elenei, aflat în mijlocul Acrei. Au ars si străzile, şi casele care erau pline de cadavrele celor morţi de foame.



4. în aceeaşi zi, fiii şi fraţii regelui Izates, împreună cu numeroşi cetăţeni de vază, care se adunaseră acolo, i-au cerut lui Caesar în­durare. Oricât de supărat era pe restul iudeilor, nu s-a abătut de la bunătatea cu care era înzestrat, ci a acceptat supunerea lor. Pentru mo­ment, i-a pus pe toţi sub pază strictă; mai târziu i-a trimis la Roma, în lanţuri, pe fiii şi pe celelalte rude ale regelui, ca să slujească drept os-tateci.


7 Zeloţii au în vedere regiunea situată între muntele Iuda, malul Iordanului! Marea Roşie şi care a jucat un rol important în istoria Israelului, mai ales în ^B Macabeilor, ca loc de refugiu (n. e.).

482


CAPITOLUL VII


Yüklə 1,98 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   21   22   23   24   25   26   27   28   29




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin