Istoria războiului iudeilor împotriva romanilor

27

lui Aristobul, pe atât de mult 1-a ridicat în slăvi pe Hyrcanos, spre a-1 determina pe rege să-i ofere o primire deosebită oaspetelui său. Lui Aretas i-a mai arătat cât de potrivit este ca suveranul unui regat atât de strălucitor să-şi întindă ocrotitorul său braţ asupra unui oprimat. Oricum, Hyrcanos a fost într-adevăr nedreptăţit prin faptul că a fost deposedat de tronul care i se cuvenea prin dreptul primului născut. După ce prin asemenea mijloace i-a câştigat pe amândoi, el a părăsit în miez de noapte oraşul, împreună cu Hyrcanos şi, în mare goană, a ajuns cu bine în cetatea Petra² — care este capitala Arabiei. Acolo 1-a încredinţat pe Hyrcanos lui Aretas şi prin şuvoiul de vorbe rostite, ca şi prin numeroasele daruri oferite, 1-a convins pe rege să pună la dispoziţia oaspetelui o oaste care să-i redea tronul; rândurile ei erau alcătuite de-a valma din 50.000 de pedestraşi şi călăreţi. Acestor trupe n-a izbutit să li se opună Aristobul şi, învins încă de la prima ciocnire, a fost urmărit până la Ierusalim, unde ar fi căzut fără îndoială în mâna duşmanilor săi dacă generalul roman Scaurus nu s-ar fi slujit de ocazia favorabilă, obţinând ridicarea asediului. De fapt, el fusese trimis din Armenia în Siria de către Pompeius Magnus³, care ducea război împotriva lui Tigrane. Scaurus sosea din Damasc, recent cucerit de către Metellus şi Lollius şi, după trimiterea acestora în altă parte, aflând ce anume se petrecea în Iudeea, a pornit degrabă într-acolo, de parcă l-ar fi aşteptat un mare chilipir.

3. De îndată ce a păşit pe pământul ţării, s-au şi prezentat la el soli din partea ambilor fraţi, fiecare cerându-i sprijinul pentru cauza lui. Dar mai mult decât dreptatea propriu-zisă au cântărit în balanţă cei 300 de talanţi aduşi de Aristobul⁴. După încasarea acestei sume, Scaurus i-a ameninţat prin solii lor atât pe Hyrcanos cât şi pe arabi cu intervenţia romanilor şi a lui Pompeius dacă nu vor pune capăt asedi­ului pe care îl porniseră. înspăimântat, Aretas s-a retras din Iudeea la Philadelphia, pe când Scaurus s-a întors la Damasc. Fără a se mulţumi cu faptul că a scăpat din captivitate, Aristobul în schimb şi-a urmărit

- Denumit în arabă Batra, acest oraş caravanier din nord-vestul Peninsulei ara­bice, între Marea Roşie şi Marea Moartă, a devenit din secolul II î.e.n. capitala Regatului N'abateilor. în ebraică Sela = stâncă (n.e.).

-' Cnaeus Pompeius (106-48 î.e.n.) a primit cognomentul (poreclă oficializată) de Magnus când şi-a sărbătorit Ia Roma, printr-un fastuos triumf, îndelungata lui expediţie în Orient, încununată de atâtea izbânzi. „Cel mare" a fost poreclit şi unul dintre învinşii lui Pompeius: Tigrane II, regele Armeniei (n.e.).

4 Din Antichităţile iudaice, XIV, 2, 3 reiese că fiecare dintre cei doi fraţi ar fi oferit câte 400 de talanţi, preferat de Scaurus fiind totuşi Aristobul, deoarece acesta cerea cele mai mici contraservicii (n.t.).

28

cu toate trupele duşmanii şi lângă lacul Papyron a avut loc o încăie­rare, unde el a ucis vreo 6.000 de oameni printre care şi pe fratele lui Antipater, Phallion.

4. Lipsiţi astfel de sprijinul arabilor, Hyrcanos şi Aristobul şi-au mutat speranţa în tabăra opusă şi de îndată ce Pompeius, după marşul său prin Siria, a ajuns la Damasc, şi-au căutat refugiul la dânsul: fără daruri, ci doar pe temeiul aceloraşi drepturi pe care le-au invocat şi înaintea lui Aretas, ei l-au implorat să condamne abuzul de putere al lui Aristobul, redând tronul celui îndritruit să-1 aibă prin vârsta şi moravurile sale. Fireşte, n-a zăbovit nici Aristobul ci, bizuindu-se pe banii daţi pentru mituirea lui Scaurus, s-a înfăţişat el însuşi, cu fast regesc, etalat prin cele mai preţioase podoabe. Dar, întrucât socotea nedemn de el să se umilească şi fiind deloc înclinat să-şi slujească in­teresele printr-o supuşenie nepotrivită cu măreţia lui, a părăsit oraşul Dion5.

5. Indignat de această purtare şi asediat de rugăminţile lui Hyrcanos şi ale susţinătorilor lui, Pompeius a pornit cu armata romană şi numeroase trupe siriene auxiliare împotriva lui Aristobul. După ce a trecut de Pella şi de Skythopolis, a sosit la Coreai⁶, de unde începe Iudeea pentru cei ce merg spre interiorul ţării. Acolo a aflat că Aristobul s-a refugiat la Alexandrion⁷, o fortăreaţă foarte bine înzes­trată cu arme şi situată pe creasta unui munte. Pompeius i-a dat ordin să coboare numaidecât. La primirea acestei porunci atât de trufaşe, Aristobul nu s-a arătat prea dispus să se supună, fiind pregătit să în­frunte orice riscuri. Dar el i-a văzut pe toţi cei din jur stăpâniţi de frică şi pe prietenii săi sfătuindu-1 să ţină seama de forţa de neînvins a ro­manilor. S-a lăsat astfel convins şi a coborât până la Pompeius. în faţa lui şi-a prezentat amănunţit justificatele sale pretenţii asupra tronului, apoi s-a reîntors în fortăreaţă, fără să fie împiedicat de Pompeius. La cererea fratelui său, el a coborât din nou, a discutat cu acesta despre probleme de drept, apoi a revenit la fortăreaţa lui, tot fără împotrivirea lui Pompeius. Şovăind între teamă şi speranţă, Aristobul a ieşit iarăşi din fortăreaţă spre a-1 îndupleca prin rugăminţi pe Pompeius să-i ac­cepte cererile, dar a revenit la cetăţuie, dornic să nu dea impresia greşită că ar fi renunţat prea devreme la propria-i apărare. Dar când

⁵ Oraş cucerit de Alexandru Iannaios, unde începea regatul lui Aristobul, care nu ^voia să apară ca vasal al unui străin în propria lui ţară (n.e.).

6 Localitate situată la vreo 30 km mai la nord de Ierihon (n.e.).

⁷ Cetate din Iudeea construită de Alexandru Iannaios pe o creastă de munte

(n.e.).

29

Pompeius i-a impus să-şi părăsească fortăreţele, silindu-1 să semneze un ordin către toţi comandanţii acestora — care aveau consemnul să respecte numai ordinele scrise ale regelui în vederea abandonării lor — ce-i drept a cedat, plin de indignare, retrăgându-se în Ierusalim, spre a fi gata înarmat pentru lupta împotriva lui Pompeius.

6. Acesta, fără să-i lase răgazul necesar pregătirilor, a pornit nu­maidecât în urmărirea lui: ceea ce îi sporea şi mai mult avântul era ştirea morţii lui Mithridates⁸, care i-a parvenit la Ierihon, regiune a Iudeii unde pământul este nespus de fertil, făcând să crească din belşug palmieri şi copăcei de balsam. Mirositoarea răşină se obţine prin despicarea cu pietre ascuţite a tulpinii arbustului în partea de jos, culegându-se apoi picăturile care se scurg din crestăturile acelea. Pompeius şi-a instalat tabăra în ţinutul acesta pentru o singură noapte, şi în zorii zilei următoare s-a şi îndreptat spre Ierusalim. înspăimântat de sosirea lui, Aristobul i-a ieşit înainte spre a i se închina şi, făgă-duindu-i bani şi asigurându-1 că atât el cât şi întregul oraş sunt gata să se predea în mâinile sale, a potolit apriga mânie a lui Pompeius. Totuşi, el nu şi-a respectat nici una din promisiunile sale iar atunci când Gabinius⁹ a venit să încaseze suma făgăduită, partizanii lui Aristobul nici nu i-au dat voie să intre în oraş.

CAPITOLUL VII

⁸ Mithridates VI Eupator Dionysos (132-63 î.e.n.), suveran al regatului Pontului, a purtat trei războaie împotriva romanilor, fiind adversarul lor cel mai temut; învins de Cnaeus Pompeius în bătălia pe râul Lycos, el s-a refugiat în Crimeea, fiind silit să se sinucidă la Panticapaion (n.e.).

" Aulus Gabinius, tribun şi prieten al lui Pompeius, a fost guvernatorul Siriei între anii 57-55 î.e.n. (n.e.).

30
1. Cu mânia ajunsă în pragul indignării pentru această purtare, Pompeius a dispus capturarea lui Aristobul şi, apropiindu-se mai mult de oraş, a cercetat cu grijă punctul cel mai potrivit pentru atacarea lui. Astfel, şi-a dat seama că luarea cu asalt a zidurilor va fi greu de înfăp­tuit datorită trainicei lor construcţii şi că ele sunt înconjurate de înspăimântătoare şanţuri adânci aşa încât sanctuarul, situat dincolo de prăpastie, reprezenta o fortificaţie aşa de puternică, oferind adversa­rilor un loc sigur de refugiu chiar după căderea oraşului.

2. în vreme ce multă vreme el a şovăit în luarea unei decizii, între orăşeni au izbucnit certuri: partizanii lui Aristobul erau în favoarea războiului şi a eliberării regelui lor, în vreme ce susţinătorii lui Hyrcanos se pronunţau pentru deschiderea porţilor în faţa lui Pompeius. Numărul celor din urmă sporea datorită fricii, mai ales că aveau în faţa ochilor pildele date de disciplina romanilor în timpul luptelor. Tabăra lui Aristobul, de îndată ce s-a dovedit mai slabă, s-a retras în Templu, a distrus punţile de legătură cu oraşul, pregătindu-se de o rezistenţă armată dusă până la capăt. Ceilalţi i-au primit pe ro­mani în oraş, predându-le palatul regal şi, pentru ocuparea lui, Pompeius 1-a trimis pe Pison, unul dintre comandanţii săi, împreună cu o parte a trupelor din subordine. Acestea au instalat gărzi în diferite puncte ale oraşului şi, deoarece n-au reuşit să convingă pe nici unul dintre cei ce se refugiaseră în Templu să accepte propunerile de pace, au pregătit pentru asediu terenul din jur; dovedindu-şi cu prisosinţă zelul, susţinătorii lui Hyrcanos i-au sprijinit cu sfaturile şi serviciile lor.

3. Pompeius însuşi a dat ordinul ca în latura de miazănoapte să fie umplut atât şanţul cât şi întreaga râpă, în vederea cărui fapt soldaţii cărau materiale. Munca de umplere a adânciturilor, era deosebit de trudnică, mai întâi pentru mărimea lor neobişnuită, mai apoi pentru că

31

iudeii, postaţi pe metereze, se străduiau să stânjenească lucrările prin toate mijloacele posibile. Romanii de bună seamă că nu şi-ar fi dus treaba până la capăt dacă Pompeius nu s-ar fi folosit de fiecare a şaptea zi a săptămânii — atunci când, din considerente religioase, iudeii se abţineau de la orice treabă — şi doar astfel a umplut râpa, poruncind soldaţilor săi să se abţină de la orice faptă războinică. Căci iudeii au voie să se lupte chiar şi în timpul sabatului doar dacă sunt nevoiţi să-şi apere propria persoană¹. După ce râpa a fost astupată, Pompeius a dat ordin ca pe pământul bătătorit să se dureze turnuri înalte şi, de îndată ce au fost aduse maşinile de asediu din Tyr, a pus la încercare rezistenţa zidurilor. Cu ajutorul catapultelor izgonea apărătorii aflaţi pe metereze, care stânjeneau eforturile romanilor. însă turnurile din acest sector, deosebit de mari şi de frumoase, au rezistat o vreme îndelungată.

4. In vreme ce romanii îndurau numeroasele lor ponoase războinice, Pompeius nu contenea să se minuneze, printre altele, de sufleteasca tărie a iudeilor şi mai ales de faptul că, sub ploaia de săgeţi, nu săreau peste nici o parte a ceremoniilor sacre. Ca şi cum în oraş ar fi domnit o pace deplină, au fost celebrate cu stricteţe sacrifici­ile zilnice, purificările şi întreaga slujbă în cinstea lui Dumnezeu; dimpotrivă, nici măcar la cucerirea sanctuarului, când erau măcelăriţi în preajma altarului, ei n-au renunţat la ceremoniile de fiecare zi ale serviciului divin legitim. Căci în a treia lună a asediului, după ce cu mari sacrificii au prăvălit unul dintre turnuri, romanii au răzbit în sanctuar². Primul care a cutezat să treacă peste zid a fost fiul lui Sulla, Faustus Cornelius, căruia i s-au alăturat doi centurioni, Furius şi Fabius. Fiecare era urmat de soldaţii din cohorta lor şi, împresurân-du-i pe iudei din toate părţile, i-au ucis pe unii în timp ce alergau spre Templu, pe alţii după o scurtă împotrivire.

5. Atunci numeroşi preoţi, deşi văzuseră cum duşmanii năvăli­seră cu săbiile trase, şi-au continuat netulburaţi ceremonialul slujbei şi au fost răpuşi în timp ce făceau libaţii şi ardeau tămâia, arătând că, pentru ei, salvarea propriei persoane rămâne mai prejos decât slujirea lui Dumnezeu. Dar cei mai mulţi au fost ucişi de concetăţenii lor din

¹ Şi geograful grec Strabon {Geografia, XVI, 2, 40) afirmă că: „Pompeius a cucerit Ierusalimul aşteptând, după câte se spune, ziua lor de abstinenţă, când iudeii se ţin departe de orice lucru". Excepţie făcea autoapărare^. Potrivit aceleiaşi surse şanţul astupat de soldaţii lui Pompeius avea 17,742 m adâncime şi 73,925 m lăţime (n.e.).

~ Trebuie să se facă o distincţie clară între sanctuar (tâ hieron) sau întreaga zonă împrejmuitoare şi clădirea propriu-zisă a Templului (o naos — în elină) (n.t.).

32

tabăra adversă; numeroşi alţii s-au aruncat în râpele abrupte; câţiva, cuprinşi de nebunia situaţiei lor fără speranţă, au incendiat clădirile din preajma zidului, fiind mistuiţi de flăcări. Din rândul iudeilor, au pierit atunci vreo 12.000, romanii au pierdut puţini soldaţi, mare fiind numărul răniţilor lor.

6. Totuşi, dintre nenorocirile abătufe asupra lui, nimic n-a fost mai dureros pentru poporul iudeu decât faptul că sanctuarul, până atunci nevăzut de nimeni, se dezvăluise în faţa privirilor profane: Pompeius, ce-i drept, urmat de suita lui, a pătruns în acel loc al Templului unde era îngăduită intrarea doar a Marelui Preot. El a cerce­tat tot ce se afla în interior: sfeşnicul cu candelele lui, jertfelnicul şi vasele pentru libaţii, şi cădelniţele, toate numai de aur, precum şi o bogată provizie de mirodenii, sacrul tezaur ridicându-se la valoarea de 2000 de talanţi. Dar Pompeius nu s-a atins de nimic din toate acestea, nici de oricare altul dintre obiectele sfinte şi chiar în ziua imediat ur­mătoare cuceririi Templului, a poruncit slujitorilor să-1 cureţe şi să aducă jertfele obişnuite. Apoi, el 1-a proclamat iar ca Mare Preot pe Hyrcanos, pe de o parte fiindcă 1-a sprijinit cu mult zel în timpul asediului, pe de altă parte fiindcă oprise marea mulţime a locuitorilor din împrejurimi să ridice armele în sprijinul lui Aristobul. Prin aseme­nea măsuri, demne de un bun comandant, şi-a atras populaţia de partea lui mai degrabă prin bunăvoinţă decât prin teroare. Printre cei capturaţi în lupte se afla şi socrul lui Aristobul, care-i era în acelaşi timp şi unchi. Pe cei ce purtau în foarte mare măsură vina războiului i-a făcut să cadă pradă securii. Pe Faustus şi pe cei care, alături de el, luptaseră vitejeşte, i-a răsplătit cu daruri strălucite; apoi, a impus un bir atât ţării cât şi locuitorilor Ierusalimului³.

8. Pompeius a luat poporului de asemeni oraşele pe care le cucerise în Coelesiria şi le-a trecut în subordinea comandantului numit de romani în fruntea acelei regiuni, limitându-i pe iudei la propri­ile lor hotare. Gadara, pe care tot iudeii o distruseseră, el a reconstruit-o, anume pentru a face hatârul lui Demetrius Gadaritul, unul dintre sclavii săi liberaţi. A eliberat de dominaţia lor şi oraşele din interiorul ţării pe care iudeii nu le nimiciseră mai înainte: Hippos, Skythopolis şi Pella, Samaria, Iamnia, Marisa, Azotos⁴ şi Arethusa şi, deopotrivă, pe ţărmul mării, Gaza, Ioppe, Dora, precum şi oraşul de­numit odinioară Turnul lui Straton, reconstruit mai târziu şi înzestrat

³ Cucerirea Ierusalimului de către Pompeius a avut loc în anul 63 î.e.n. (n.t.).

4 Asdod, oraş al filistenilor, situat la sud de Iamnia (n.e.).

33

cu splendide clădiri, de către regele Herodes, chemându-se după aceea Caesarea. Toate aceste oraşe le-a redat cetăţenilor de baştină si le-a alipit la provincia Siria. Pe aceasta, împreună cu Iudeea si cu teri­toriul care se întindea până în Egipt şi până la Eufrat, le-a lăsat sub guvernarea lui Scaurus, împreună cu două legiuni*. Pompeius însuşi s-a îndreptat spre Roma prin Cilicia ducând cu sine ca prizonier pe Aristobul şi familia lui: acesta avea două fiice şi doi fii, dintre care unul, şi anume Alexandru, a evadat în timpul călătoriei, în vreme ce Antigonos împreună cu surorile lui au fost duse la Roma

CAPITOLUL VIII

⁵ Cvestorul Aemilus Scaurus a guvernat Siria în anul 62 î.e.n. (n.e.).

34

1. între timp Scaurus a năvălit în Arabia, dar terenul greu de străbătut 1-a împiedicat să ajungă în Petra; a devastat multe locuri din împrejurimile oraşului, cu toate că aici el a avut de îndurat multe necazuri, căci armata lui a răbdat de foame. De aceea Hyrcanos i-a dat ajutor, expediindu-i prin Antipater alimentele strict necesare. Chiar pe el 1-a trimis Scaurus la Aretas, întrucât îi era prieten bun, spre a-i face propunerea de a se vedea scăpat de război prin achitarea unei sume de bani. într-adevăr, arabul s-a lăsat convins de Antipater să plătească 300 de talanţi şi, ca atare, Scaurus şi-a retras oastea din Arabia.

2. Dar Alexandru, singurul dintre fiii lui Aristobul care scăpase din mâinile lui Pompeius, după câtăva vreme şi-a adunat o oaste nume­roasă; prin războinicele sale incursiuni în Iudeea, el stârnea îngrijorarea lui Hyrcanos. Se părea chiar că o să-1 răstoarne repede — deoarece el şi înaintase până în faţa Ierusalimului şi cutezase să refacă zidul distrus de Pompeius¹ — dacă Gabinius, trimis în Siria ca succe­sor al lui Scaurus², bărbat care îşi dovedise destoinicia în diferite isprăvi vitejeşti, n-ar fi pornit degrabă în marş împotriva lui Alexandru. înspăimântat de apropierea lui Gabinius, acesta şi-a sporit numărul ostaşilor, astfel încât a ajuns la un efectiv de 10.000 de pedestraşi greu înarmaţi şi 1500 de călăreţi; totodată, el a întărit cu ziduri cele mai strategice poziţii ale ţării, adică Alexandreion, Hyrcaneion şi Machaerus³, situate în vecinătatea ţinuturilor muntoase ale Arabiei.

1 După vădit mai corecta informare de Antichităţile iudaice, XIV, 5, 2, Hyrcanos a fost cel care a încercat să reconstruiască zidul de apărare (n.t.).

- După Aemilius Scaurus, Siria a avut alţi doi guvernatori: Marcius Philippus (61-60 î.e.n.) şi Lentulus Marcellinus (59-58 î.e.n.), abia după aceea urmând Aulus Gabinius (57-55 î.e.n.), Licinius Crassus(54-53 î.e.n.), Cassius Longinus (53-51 î.e.n.) şi Calpurnius Bibulus (51-50 î.e.n.) (n.e.).

³ Fortăreaţă aflată la 10 km de Marea Moartă, spre răsărit (n.e.).

35

3. Gabinius 1-a trimis înainte pe Marcus Antonius cu o parte a soldaţilor săi şi mai apoi 1-a urmat el însuşi cu oastea întreagă. Trupele de elită ale lui Antipater, împreună cu prisosul armatei iu­daice, aflată sub comanda lui Malichos şi Peitholaos, s-au unit cu subalternii lui Marcus Antonius, pornind în întâmpinarea lui Alexandru; ceva mai târziu s-a ivit şi Gabinius cu pedestraşii săi având armament greu. Forţelor reunite ale duşmanului, Alexandru n-a putut să le ţină piept, din care cauză s-a retras; ajuns aproape de Ierusalim , a fost însă silit să dea o bătălie şi în această ciocnire a pier­dut 6.000 de soldaţi, dintre care 3.000 au căzut pe câmpul de luptă, iar 3000 au fost luaţi prizonieri; cu restul oastei lui, s-a refugiat la Alexandreion.

4. Când a sosit la rândul său în faţa fortăreţei şi a aflat trupe nu­meroase care îşi făcuseră tabăra în afara zidurilor împrejmuind Alexandreion ui, Gabinius şi-a dat osteneala în ajunul luptei să-şi atragă duşmanii de partea lui cu promisiunea că le va ierta toate greşelile pe care le comiseseră. Dar cum aceştia nu arătară nici un dram de judecată, i-a răpus pe cei mai mulţi dintre ei, iar pe ceilalţi i-a împresurat în fortăreaţă. în această bătălie s-a evidenţiat în mod deosebit generalul Marcus Antonius care îşi dovedise pretutindeni vitejia, dar nicăieri mai vădit decât acum. Lăsând în seama trupelor sale sarcina cuceririi fortăreţei asediate, Gabinius cutreieră ţara ca să restabilească viaţa normală în oraşele scăpate de devastare şi să re­clădească pe cele distruse în întregime. Datorită ordinelor date de el, au început să fie populate din nou Skythopolis, Samaria şi Anthedon, şi Apollonia, şi Iamnia, şi Raphia, aşijderi Marisa şi Adoreos, şi Gabala, şi Azotos, precum şi multe altele, iar locuitorii se îmbulzeau bucuroşi să revină între zidurile lor.

5. După ce s-a îngrijit de toate acestea, s-a reîntors la Alexandreion, unde a impulsionat asediul cu atâta vigoare încât Alexandru, pierzându-şi orice speranţă, a trimis la Gabinius un sol, ca să-i ceară iertare pentru greşelile sale şi să predea fortăreţele Hyrkaneion şi Machaerus, pe care le mai stăpânea încă. După aceea, şi Alexandreion venea la rând. Pe toate trei le-a distrus Gabinius, as­cultând sfatul mamei lui Alexandru, pentru ca ele să nu devină focarele unui nou război. Ea însăşi venise anume ca să-1 înduplece pe Gabinius prin rugăminţile sale, căci ea era îngrijorată de soarta soţului şi a copiilor rămaşi prizonieri la Roma. După aceea, Gabinius 1-a rein­stalat pe Hyrcanos la Ierusalim şi i-a încredinţat ocrotirea Templului, statornicind ocârmuirea astfel încât cei mai de vază să se afle la con-

36

ducerea ţării. Apoi a împărţit întregul popor în cinci despărţăminte⁴: prima depindea de Ierusalim, a doua de Gadara⁵, a treia ţinea de Amathus, a patra era atribuită lerihonului şi a cincea aparţinea de Sepphoris, oraş din Galileea. Iudeii au fost bucuroşi că, o dată scăpaţi de dominaţia unui singur om, vor beneficia în viitor de o guvernare aristocratică.

6. După un scurt interval, au izbucnit noi tulburări provocate de Aristobul care, după ce fugise din Roma, strânsese iarăşi în jurul lui o mulţime de iudei, unii dintre ei arătându-se dornici de schimbări, alţii fiindu-i credincioşi încă de mai înainte. Pentru început, el a ocupat Alexandreion, ale cărui ziduri a încercat să le refacă. Dar de îndată ce a aflat că Gabinius a trimis împotriva sa o oaste condusă de Sisenna şi Antonius şi Servianus, el s-a retras la Machaerus. S-a descotorisit de strânsura nefolositoare şi a păstrat doar oamenii bine înarmaţi, vreo 8000 la număr, între aceştia afiându-se şi Peitholaos, subcomandantul Ierusalimului, care trecuse de partea lui împreună cu 1000 de soldaţi. Dar romanii l-au urmărit şi astfel s-a ajuns la o bătălie, unde oamenii lui Aristobul au opus o rezistenţă îndelungată, bătându-se vitejeşte; în cele din urmă, romanii i-au învins: 5000 de iudei au căzut în luptă, vreo 2000 s-au refugiat pe un deal şi cei o mie care mai rămăseseră, împreună cu Aristobul, au străpuns rândurile romanilor, fiind nevoiţi să se retragă la Machaerus. în prima seară, aici şi-au întins corturile, printre ruine, regele care trăgea nădejdea să-şi strângă o nouă oaste dacă războiul i-ar fi dat un răgaz oarecare; apoi, el a întărit citadela atât cât era neapărat nevoie. Dar când romanii l-au atacat în sfârşit, după ce li s-a împotrivit două zile în şir, aproape peste puterile sale, regele a fost capturat şi — alături de fiul său Antigonos, împreună cu care fugise din Roma — pus în lanţuri şi trimis lui Gabinius, fiind ex­pediat iarăşi la Roma de către Gabinius însuşi. Acolo Senatul a decis ca el să fie zvârlit în temniţă, dar pe copiii lui i-a retrimis în Iudeea, fiindcă Gabinius comunicase printr-o scrisoare că făcuse această făgă-duială soţiei lui Aristobul, în schimbul predării fortăreţelor.

⁴ în loc de „synodoi" (de la elinul „synodos"= adunare, sinod), autorul foloseşte în Antichităţile iudaice, (XIV, 91) formularea „synedria" (de la „synedrion" = consiliu, sinedriu). Opţiunile traducătorilor moderni merg spre „district" „comunitate" etc. (n.e.).

⁵ Mai probabil Gazară (Geser), după unii comentatori. Sepphoris era situată la nord de Nazareth (n.e.).

37

7. Când s-a pregătit să pornească în războiul împotriva părţilor, Gabinius a fost împiedicat de Ptolemeus⁶; datorită acestuia, el a tre­buit să se înapoieze de la fluviul Eufrat, ca să-1 readucă în Egipt, în cursul expediţiei Hyrcanos şi Antipater fiind ajutoarele lui de nădejde în toate privinţele. Căci mai ales Antipater i-a procurat şi bani, şi arme, şi trupe auxiliare: tot el i-a convins pe iudeii stabiliţi în regiunea aceea, care păzeau căile de acces spre Pelusium⁷, să-i dea liberă tre­cere lui Gabinius. Când întreaga Sirie s-a pus în mişcare ca urmare a plecării lui Gabinius, Alexandru, fiul lui Aristobul, i-a instigat pe iudei să se răzvrătească; el strânsese o oaste deosebit de puternică şi se pregătea să masacreze pe toţi romanii din ţară. Acestea au pricinuit îngrijorarea lui Gabinius care s-a şi întors degrabă din Egipt, îmboldit de izbucnirea tulburărilor locale şi, trimiţându-1 pe Antipater ca mijlocitor pe lângă unii răzvrătiţi, aceştia s-au răzgândit. Totuşi, lui Alexandru i-au rămas credincioşi 30.000 de oameni cu care Gabinius ţinea neapărat să se răfuiască: ca atare, a plecat numaidecât să-i în­frunte. Iudeii i-au ieşit în întâmpinare şi bătălia s-a desfăşurat lângă muntele Itabyrion⁸, unde 10.000 au căzut pe câmpul de luptă, ceilalţi împrăştiindu-se printr-o fugă anarhică. Gabinius s-a îndreptat apoi spre Ierusalim, unde guvernarea a fost orânduită după dorinţa lui Antipater. A plecat şi de acolo spre a-i învinge pe nabateeni⁹ într-o bătălie iar pe Mithridates şi Orsanes, nişte transfugi ai părţilor, i-a ex­pediat în taină, spunând soldaţilor că aceştia evadaseră¹⁰.

8. între timp Crassus a venit ca succesor al lui Gabinius şi a pre­luat de la el Siria¹¹. Pentru campania lui împdtriva părţilor, acesta a luat nu numai întregul aur al Templului din Ierusalim, ci şi cei 2000 de talanţi de care Pompei nu se atinsese. Cum a trecut Eufratul, a

6 Ptolemeus XIII Auletes, tatăl celebrei Cleopatra, fusese alungat din Egipt de o răscoală. Triumvirii au hătărât ca el să fie readus pe tron. Această misiune a fost încredinţată lui Gabinius, care a şi împlinit-o în 55 î.e.n., expediţia fiind „asigurată" de regele egiptean cu 10.000 de talanţi (n.e.).

⁷ Oraş antic situat lângă braţul Pelusiac al Nilului, cheia care deschidea invadato­rilor calea spre Egipt. Pe atunci, el era păzit nu numai de deşert şi de fortificaţii puternice, ci şi de o garnizoană iudaică (n.e.).

8 Tabor (n.t.).

⁹ Principalul popor din Arabia Petree, la început neînsemnat şi pomenit cu nu­mele de nebaioth, devenit apoi puternic în timpul lui Augustus. Regatul lor, cu capitala la Petra, şi-a încetat existenţa sub domnia lui Traian. Ţara a aparţinut mai târziu Palestinei tenia (vezi Schenkel, Lexicon biblic, IV, p.200) (n.t.).

¹⁰ Vezi prezentarea diferită din Antichităţi iudaice, XIV, 6, 4 (n.t.).

¹¹ În54î.e.n. (n.t.).