Istoria secretă a iezuiţilor

„În Belgia, Cardinalul Van Roey, a permis unuia dintre faimoşii preoţi din Flanders, Abbe Verschaeve să declare, pe 7 noiembrie 1940, în timpul unei şedinţe a senatului şi în prezenţa unui general german, preşedintele Raeder următoarele: <>...”

„Pe 29 mai 1940, la o zi după predare, Cardinalul Van Roey a descris invazia ca fiind un cadou din Rai: <> scria acesta credincioşilor, <>.”

„Astfel, după toate acestea, Hitler părea a nu fi nimic mai mult decât un instrument purificator care pedepsea poporul belgian.”²⁶³

Ceva similar se întâmpla în propria noastră ţară Franţa unde ni se amintea în mod constant că „învingerea este mai fructoasă decăt victoria.” Spre deosebire, când înainte de 1914, se dorea asupra Franţei „vărsarea de sânge”.

De asemenea, în aceste memorii, care au căzut sau mai degreabă au fost aruncate în închisorile subterane, găsim nişte detalii foarte interesante referitoare la „Boerenbond, măreaţa maşină catolică, politică şi financiară a Cardinalului Van Roey care a finanţat secţiunea flamandă a Universităţii Louvain...”²⁶⁴

„Tipografia <> se asigura că presele sale erau ţinute în mişcare prin tipărirea apelurilor celor mai colaboraţioniste din V. N. V. (Vlaamsch Nationalis Verbond). Foarte curând, afacerea avea profit... Fiind 200% catolici şi stâlpii Bisericii, în Flandra, conducătorii tipografiei <> nu ar fi luat în considerare colaborarea decât în caul în care Cardinalul le-ar fi dat în primul rând binecuvântarea sa în mod clar şi distinct.”

„Acelaşi lucru s-a spus despre întraga presă catolică...”²⁶⁵

Toate aceste eforturi nu ţinteau nimic mai mult decât scindarea Belgiei după cum ne aminteşte un alt scriitor catolic, Monseniorul Gaston Gaillard.

„Catolicii vorbitori de flamandă şi cei autonomi din Alsacia, îşi justfică sprijinul tacit oferit întotdeauna propagandei germane de către Vatican. Atunci când s-au referit la scrisoarea memorabilă trimisă de Pius XI secretarului de stat, Cardinalul Gasparri, pe 6 iunie 1923, aceştia erau convinşi că politicile lor aveau aprobarea Romei şi, bineînţeles, Roma nu a făcut nimic pentru a-i convinge contrariul. Oare nunţiul Pacelli (viitor Pius XII) nu a sprijinit cu dibăcie naţionaliştii germani şi a incurajat aşa numita populaţie <> a Sileziei de Sus? Oare nu comploturile autonome din Alsacia, Eupen-Malmedy şi Silezia au primit aprobarea ecelziastică care nu a fost dată întotdeauna cu prudenţă? A fost uşori atunci pentru flamazi să-şi asundă faptele împotriva unităţii Belgiei, în spatele directivelor romane...”²⁶⁶

De asemenea, în1942, Papa Pius XII a cerut nunţiului său în Berlin să transmită condoleanţe la Paris cu ocazia morţii Cardinalului Baudrillart, aceasta însemnând că el considera un fapt anexarea nordului Franţei de Germania. Este confirmat din nou „sprijinul tacit” oferit întotdeauna expansiunii germane de către Vatica.

Astăzi, putem zâmbi dispreţuitor când vedem iezuiţii Sfinţiei Sale eschivându-se asupra ceva atât de veident şi respingănd complicitatea cu cea de a cincea coloană pe care ei înşişi au organizat-o şi în special cu Degrelle. În ceea ce îl priveşte pe acesta – păstrat în refugiul său doarece ştia prea multe- îşi poate aminti liber faimoasele versuri ale lui Ovid: „Donec eris felix, multos numerabis amico. Tempora si fuerint nubila, solus eris.”²⁶⁷

Zâmbim când citim următoarele lucruri scrise de R. P. Fessard (iezuit):

„În 1916 şi 1917, am aşteptat întăririle americane cu atât de multă nerăbdare! În 1939, am realizat cu tristeţe, chiar şi după declararea războiului, ca Hitler era favorizat de o mare parte a opiniei americane şi în special de catolici! În 1941 şi 1942 ne-am întrebat din nou dacă Statele Unite vor interveni sau nu.”²⁶⁸

Astfel se pare că Bunul Părinte a văzut „cu tristeţe” rezultatele obţinute în America de proprii lui fraţi iezuiţi. Este dovedit istoric faptul că „frontul creştin” o mişcare catolică care se opunea intervenţiei Statelor Unite a fost condusă de Părintele Iezuit Coughlin, un pro-hitlerist notoiu.

„Acestei organizaţii religiose nu i-a lipsit nimic şi a primit din partea Berlinului nenumărate materiale de propagandă pregătite de biroul lui Goebbel.”

„Prin intermediul publicaţiei sale <> şi a transmisiunilor radio, Părintele iezuit Coughlin, apostolul svasticii a ajuns la un public vast. El avea grijă de <> din principalele centre urbane care erau conduse după metodele fiilor lui Loyola şi antrenate de agenţii iezuiţi”²⁶⁹

Un document secret al lui Wilhelmstrasse clarifică următoarele: „studiind evoluţia antiremitismului în Statele Unite, observăm faptul că numărul scultătorilor al transmisiunilor ale Părintelui Caughlin, binecunoscut pentru antisemitismul său, depăşeşte 20.000.000.”²⁷⁰

Trebuie să ne amintim oare de acţiunile Părintelui iezuit Walsh, un agent al Papei, decan al Şcolii de Ştiinţe Politice a Universităţii din Georgetown şi un entuziast propagandist al politicilor germane?

În acel moment, generalu Societăţii lui Iisus era Halke von Ledochowski, un fost general al armatelor austriece.

Oare a uitat R.P Fessard ceea ce „La Croix” a scris pe toată durata războiului şi ami ales următoarele: „Nu este nimic de câştigat dintr-o intervenţie a trupelor din partea cealaltă a canalului şi a Atlanticului.”²⁷¹

Oare nu îşi amintete acesta nici telegramele Sfiinţiei Sale, Pius XII? „Papa transmite binecuvântarea sa publicaţiei <>, vocea gândului pontif.”²⁷²

Ţinând cont de această mnemorie proastă, trebuie să ajungem la concluzia că membrii Societăţii au memorii foarte scurte? Ei nu au înfruntat acest reproş nici măcar din partea duşmanilor lor! Permiteţi-ne să subliniem că R.P. Fessard şi-a exprimat temerile patriotice ale anilor 1941 şi 1942 doar în 1957. „Meditaţiile sale libere”, peste 15 ani, au adus anumite rezultate, iar el a avut timp să recitească un fragment al „Exerciţiilor Spirituale”, care spun că „iezuitul trebuie să fie pregătit, dacă Biserica declară că ceea ce vede el negru este alb, să fie de acord cu ea, chiar dacă simţurile sale îi spun contrariul.”²⁷³

În ceea ce priveşte aceasta R.P. Fessard pare a fi un excelen iezuit.

Pe 7 martie 1936, Hitler a adus wehrmacht în regiunea Rinului demilitarizată astfel, încălcând Pactul de la Locarno. Pe 11 martie 1938 a avut loc Uniunea Austriei şi Germaniei (Anschluss) şi în 29 septembrie în acelaşi an, în Munchen, Franţei şi Angliei le-a fost impus prin intermediul Imperiului German anexarea regiunii Sudetenland din Cehoslovacia.

Fuhrer a ajuns la putere datorită voturilor Zentrumului Catolic doar 5 ani mai devreme, dar majoritatea obiectivelor cinice dezvăluite în „Mein Campf” erau deja îndeplinite. Această carte, o provocare insultătoare pentru democraţiile din Vest a fost scrisă de Părintele iezuit Staempfle şi semnată de Hitler. Astfel, deşi mulţi ignoră faptul, Societatea lui Iisus este cea care a realizar faimosul program Pan-german, precum este notat în această caret, iar Fuhrer-ul l-a sprijinit.
SECTIUNE V

Capitolul 3

AGRESIUNILE GERMENE ŞI IEZUIŢII

AUSTRI-POLONIA-CEHOSLOVACIA-IUGOSLAVIA

Să vedem cât de pregătit era Anschluss-ul:

În primul rând, şi cu un sincronism „providenţial”, când Mussolini a ajuns la putere în Italia, datorită lui Don Sturzo, iezuit şi şef al partidului catolic, Monseniorul Seipel (iezuit) a devenit cancelarul Austriei. A rămas pe poziţie până în 1929, cu un interval de doi ani şi, de-a lungul acestor ani decisivi, el a condus politica internă a Austriei pe drumul reacţionar şi clarical. Succesorii lui au urmat acel drum, fapt care a avut ca rezultat absorbţia ţării în blocul german. Represiunea sângeroasă a clasei muncitoare i-a adus numele de „Keine Milde Kardinal”: Cardinalul Fără Milă.

„În primele zile din mai 1936, von Papen intră în negocieri în secret cu Dr. Schussnigg (cancelarul Austriei), lucrând la punctele slabe ale acestuia şi arătându-i cât de avantajoasă va fi, în cele ce privesc interesele Vaticanului o reconciliere cu Hitler. Argumentul poate părea ciudat, dar, Schussnigg era foarte sincer, iar von Papen şambelanul Papei.”²⁷⁴

Nu este de mirare că şambelanul secret era cel care a condus întreaga afacere care s-a încheiat pe 11 martie 1938, cu demisia religiosului Schussnigg (elev al iezuiţilor) în favoarea lui Seyss-Inquart, şeful naziştilor austrieci. În ziua următoare, trupele germane au intrat în Austria şi guvernul marionetă al lui Seyss-Inquart a proclamat uniunea ţării cu Imperiul Germen. Acest eveniment a fost primit cu o declaraţie entuziastă a arhiepiscopului din Viena, Cardinalul Innitzer (ieziut).

„Pe 5 martie, presa gemană apublicat următoarea declaraţie din partea Cardinalului Innitzer: <
>.”

Ziarele au tipărit o copie a acestei declaraţii pentru a înlătura orice îndoială în ceea ce privea autenticitatea ei. Copii au fost lipite pe zidurile Vienei dar şi în alte oraşe austriece. Cardinalul Innetzer...a scris cu propria mână următoarele cuvinte înaintea semnăturii sale: „ Und Heil Hitler!”

„Trei zile mai târziu, întregul episcopat austriac a adresat o scrisoare pastorală diocezelor sale. Ziarele italiene au publicat textul acestei scrisori pe 28 martie. A fost o adeziune cinstită la regimul nazist ale căriu virtuţi erau ridicate în slăvi.”²⁷⁵

Cardinalul Innitzer, cel mai înalt reprezentant al Bisericii Romane în Austria a mai scris în declaraţia sa: „Îi invit pe şefii organizaţilor de tineret să-şi pregătească unirea cu organizaţia Imperiului German.”²⁷⁶

Astfel, nu doar că acest Cardinal, arhiepiscopm al Vienei, urmat de episcopat, a pus la bătaie lui Hitler mulţimea, dar i-a şi înmânat de asemenea tinerii „creşini” pentru a fi pregătiţi conform metodelor naziste. Aceste metode au fost „condamnate oficial” în „teribila” scrisoare enciclică: „Mit Brennender Sorge”!

Apoi, „Mercure de France” observă: „...Aceşti episcopi nu au luat o decizie care implică Biserica văzută ca un întreg, în propriul lor acord. Papalitatea le-a oferit directive pe care pur şi simplu le-au urmat.”²⁷⁷

Acest lucru este evident. Dar ce „directive” puteau fi aşteptate de la această papalitate care i-a adus la putere pe Mussolini, Hitler, Franco şi care în Belgia a creat „Christus Rex” al lui Leon Degrelle?

„Înţelegem apoi de ce autorii englezi precum F. A. Ridley, Secker şi Warburg au protestat împotriva politicilor lui Pius XI, care favoriza mişcarea fascistă pretutindeni.”²⁷⁸

În ceea ce privea Anschluss-ul, Monseniorul Francois Charles-Roux ne spune de ce Biserica era atât de mult în favoarea acestuia: „Opt milioane de catolici austrieci uniţi cu catolicii Imperiului Germen puteau forma un corp catolic germen mult mai capabil să-şi facă greutatea simţită.”²⁷⁹

Polonia se afla în aceeaşi situaţie ca şi Austri atunci când Hitler, după ce a invadat-o, a anexat părţi din ea în numele patriei. Câteve milioane de catolici în plus, întăreau contingentul germen aflat sub supunerea Romei: papalitatea nu putea decât să fie în favoarea acestui lucru, în ciuda dragostei ei pentru „dregul popor polonez”. De fapt, nici măcar nu s-a încruntat la brutalele regrupări ale catolicilor din Europa centrală conforme planului generalului iezuiţilor, Halke von Ledochowski.

Membrii autorizaţi ai Vaticanului continuă să reamintească cititorilor că Papa Pius XII „ a protestat” împotriva agresiunilor în scrisoarea enciclică „Summi Pontificatus”. În realitate acest document absurd, la fel ca şi celelalte documente de aceste fel care numără nu mai puţin de 45 de pagini, conţine o singură frază, la sfârşit referitoare la Polonia care a fost zdrobită de Hitler. Iar această scurtă aluzie reprezintă un sfat pentru poporul polonez de a se ruga mai mult Fecioarei Maria! Contrastul este izbitor dintre acele puţine cuvinte banale de condoleanţe şi paginile flatante dedicate fascismului italian şi slăvirii tratatului de la Lateran. Acest tratat a fost încheiat de papalitate şi Mussolini, colaboratorul lui Hitler care în momentul în care Papa îşi scria scrisoarea enciclică a ţinut un discurs scandalos ca o provocare a lumii, şi l-a început cu aceste cuvinte: „Liquidata la Polonia!”

Dar care sunt riscurile folosirii acestor alibiuri derizorii atunci când predică celor convertiţi? În plus, câţi dintre ei ar fi nerăbdători să verifice aceste referinţe?

Totuşi, ce vedem atunci când studiem comportamentul Vaticanului în aceste afaceri? În primul rând, vedem nunţiul în Varşovia, Monseniorul Cortesi îndemnând guvernul polonez să-i cedeze lui Hitler: Dantzig-ul, teritoriile unde locuiau minorităţiile germane.²⁸⁰ Apoi, atunci când îndeplineşte această misiune, vedem cum Stântul Tată îl ajută pe agresor în încercarea de a face Parisul şi Londra să ratifice amputarea unei părţi mai mari din „draga lui Polonie.”²⁸¹

Pe cei surprinşi de un astfel de comportament faţă de o ţară catolică vom cita un faimos precedent: după prima scindare a Poloniei în 1772, o catastrofă în care intrigile iezuiţilor au jucat un rol important, atunci când Papa Clement XIV i-a scris Împărătesei din Austria, Marie-Therese, el şi-a exprimat satisfacţia după cum urmează:

„Invazia şi scindarea Poloniei nu au fost realizate doar din motive politice; era în interesul religiei şi era necesar pentru profitul spiritual al Bisericii ca Tribunalul de la Viena să-şi extindă dominaţia peste Polonia cât mai mult posibil”

Desigur, nu era nimic nou sub soare – mai ales la Vatican. În 1939, nu exista nici o necesitate de a schimba nici măcar un cuvânt în acea declaraţie cinică cu excepţia „profitului spiritual al Bisericii” care de această dată consta în mai multe milioane de catolici, polonezi care s-au alăturat marelui Imperiu German.

Acest fapt exprimă cu uşurinţă zgârcenia Papei în ceea ce privea condoleanţele din „Summi Pontificatus”.

În Cehoslovacia, Vaticanul s-a descurcat şi mai bine: i-a făcut rost lui Hitler de proprii prelaţi, un şambelan secret care să devină conducătorul acestui stat stabilit al Imperiului German.

„Anschluss-ul a creat multă agitaţie în Europa. De acum înainte, tratatul hitlerian plana asupra Republicii Cehoslovacia şi războiul se simţea în aer. Dar, la Vatican nimeni nu părea să se îngrijoreze.” Să-l ascultăm pe Monseniorul Francois Charles-Roux: „La mijlocul lui august am încercat să-l conving pe pa Papa să vorbească în favoarea păcii – o simplă pace, bineînţeles... Prima mea încercare a fost fără de succes. Dar, la începutul lui septembrie 1938, când criza internaţională a atins cel mai groaznic nivel, am început să adun la Vatican impresii blânde contrastau în mod ciudat cu situaţie de deteriorare rapidă.”²⁸²

„Toate încercările mele, adaugă fostul ambasador francez, „au primit acelaşi răsouns din partea lui Pius XI:<>. Nu am putut în ţelege încăpăţânarea sa în a păstra tăcerea.”²⁸³

Evenimentele urmau în curând să explice această tăcere. În primul rând a fost anexarea de către Imperiul German a Sudetenland-ului cu sprijinul Partidului Social Creştin. Această anexare a fost ratificată de acordul de la Munchen şi astfel, Republica Cehoslovacă a fost dizolvată. Dar Hitler, care a încercat să respecte integritatea teritorială, intenţiona în realitate să anexeze ţările cehe independente de Slovacia şi să guverneze asupra lor la fel, prin proprii săi oameni numiţi.

A fost uşor pentru el să ajungă la aceste ţinte, întrucât majoritatea şefilor politici slovaci erau ecleziaşti catolici, după spusele lui Walter Hagen²⁸⁴ şi, printre aceştia, Părintele Hlinka (iezuit) a avut la dispoziţie un ,,paznic” antrenat după principiile naziste.

Ştim că, în conformitate cu legea canonică nici un preot nu poate accepta un post public sau un mandat politic fără consimţământul Vaticanului.

Acest lucru este confirmat şi explicat de R.P. Iezuit de Soras: „Cum ar fi putut fi altfel? Am spus deja: un preot, prin virtutea <>, hirotonisirea sa îl marchează, prin virtutea funcţiilor oficiale el îşi desfăşoară activitatea în Biserică; prin virtutea sutanei pe care o poartă, acesta este obligat să se comporte ca un catolic cel puţin atunci când este vorba despre o acţiune publică. Acolo unde este preotul , acolo este şi Biserica.”²⁸⁵

Cu acordul Vaticanului, clericii au ocupat locuri în Parlamentul Cehoslovac. Totuşi, unul dintre aceşti preoţi a avut nevoie de aprobarea Vaticanului atunci când Fuhrer-ul l-a investit în funcţia de şef de stat – oferindu-i mai târziu cele mai înalte distincţii hitleriste: Crucea de Fier şi decoraţia Vulturul Negru.

După cum a fost anticipat, pe 15 martie 1939, Hotler a anexat restul din Boemia şi Moravia, şi a trecut Republica Slovacia, pe care a creat-o cu lovitură a pixului său, „sub protecţia sa”. La conducere l-a trecut pe Monseniorul Tiso (iezuit), „al cărui vis era combinarea catolicismului cu nazismul.” Aceasta era o ambiţie nobilă şi uşor de realizat, întrucât acest lucru a fost deja dovedit de episcopatele germane şi austriece. „Catolicismul şi nazismul” proclama Monseniorul Tiso, „au multe în comun; ele lucrează mână în mână pentru îndreptarea lumii.”²⁸⁶

Aceasta trebuie să fi fost şi opinia Vaticanului, întrucât – în ciuda „teribilei”scrisori enciclice „Mit Brennender Sorge” – acesta nu a negociat asupra aprobării preotului.

„În iunie 1940, Radio Vatican anunţa: „Declaraţia Monseniorului Toso, preşedintele statului slovac prin care îşi expune intenţia de a construi Slovacia conform unui plan creştin are întreaga aprobare s Vaticanului.”²⁸⁷

„Regimul lui Tiso, în Slovacia, a fost mai degrabă chinuitor pentru Biserica Protestantă a acelei ţări care cuprinde o cincime din populaţie. Monseniorul Tiso a încercat să reducă influenţa protestantismului la minim sau chiar să o elimine... Membrii influenţi ai Bisericii Protestante au fost trimişi în lagăre de concentrare.”²⁸⁸

Aceştia se puteau considera norocoşi dacă luăm în considerare această declaraţie a generalului iezuit Wernz, un prus (1906-1915): „Biserica poate condamna la moarte ereticii întrucât fiecare drept pe care îl au se datorează răbdării noastre.”

Să vedem acum ce tip de blândeţe apostolică a folosit prelatul Tiso faţă de everei: „În 1941, primul detaşament al evreilor din Slovacia şi din Silezia ajunge la Auschwitz; încă de la început, aceia care nu sunt capabili să muncească sunt trimişi la camerele de gazare, într-o cameră a clădirii care conţinea coşurile crematoriului.”²⁸⁹

Cine a scris acesta? Un martor care nu putea fi provocat, Lordul Russell din Loverpool, un avocat al proceselor criminalilor de război.

Astfel, papalitatea nu şi-a „împrumutat” în zadar unul dintre prelaţi lui Hitler. Conducătorul de stat iezuit făcea o treabă bună, iar satisfacţia exprimată de Radio Vatican era de înţeles. Să fie principalul furnizor al Auschwitz-ului, ce mai glorie pentru acest om sfânt şi pentru întreaga Societate iezuită!

De fapt, acestui triumf nu-i lipsea nimic. La momentul eliberării, acest prelat a fost înmânat Cehoslivaciei de către americani şi a fost condamnat la moarte în 1946 şi spânzurat.

„Tot ceea ce facem împotriva evreilor o facem din dragoste pentru această naţiune a noastră. Dragostea pentru prietenii noştri şi dragostea pentru ţara noastră a evoluat într-o fructoasă luptă împotriva duşmanilor nazismului.”²⁹⁰

Un alt înalt demnitar al Bisericii Romane dintr-o ţară vecină şi-ar putea însuşi acestă declaraţie a Monseniorului Tiso. Astfel, dacă temeliile „oraşului lui Dumnezeu” slovac erau ura şi persecuţia, conform tradiţiei neclintite a Bisericii, ce se poate spune atunci despre eminentul stat catolic Croaţia, care a fost rezultatul colaborării dintre asasinul Pavelitch şi Monseniorul Stepinac, colaborare realizată cu ajutorul legatului pontif Marcone!

Trebuie să privim înapoi până la cucerirea New York-ului, să cuplăm acţiunile aventurilor lui Cortes cu nu mai puţin călugării feroce care converteau pentru a găsi ceva care să merite, comparat cu atrocităţile ale acelor „Oustachis” susţinuta, comandate şi împinse de clericii fanatici. Ceea ce aceşti „criminali în numele lui Dumnezeu”, după cum au fost pe bună dreptate porecliţi de Monseniorul Herve Lauriere, au făcut timp de mai bine de patru ani, sfidează orice imaginaţie şi cronicile Bisericii Romane, care atât de bogate într-un asemenea material, nu poate produce echivalentul în Europa. Oare trebuie să mai adăugăm că prietenu însetatului de sânge Ante Pavelitch era Monseniorul Stepinac, un alt iezuit?

Organizaţia teroristă croată „Oustachis”, condusă de Pavelitch a ajuns să fie cunoscută de poporul francez prin asasinatele, în Marseille a regelui Alexander I al Iugoslaviei şi a ministrului nostru de Afaceri Externe, Louis Barthou, în 1934. „Întrucât guvernul lui Mussolini era clar implicat în asasinate”²⁹¹, extrădarea lui Pavelitch care s-a refugiat în Italia a fost cerută de guvernul francez. Ducele a avut grijă să nu recunoască şi Curtea Assize din Aix-En-Provence a trebuit în concluzie să dea pedeapsa cu moartea conducătorului organizaţiei „Oustachis”.

Acest şef al teroriştilor, angajat de Mussolini, „a lucrat” pentru expansiunea italiană pe Coasta Adriatică. Atunci când, în 1941, Hitler şi Mussolini au invadat şi divizat Iugoslavia, acest presupus patriot croat a fost pus de aceştia în fruntea statului pe care l-au creat sub numele de „Statul Independent al Croaţiei”. Pe 18 mai al aceluiaşi an, la Roma, Pavelitch a oferit coroana statului ducelui Spolete, care a luat numele de „Tomislav II”. De asemnea, a mai avut grijă să nu mai calce pe solul pătat de sânge al pseudo-regatului său.

„În acea zi, Pius XII, i-a primit în audinţă pe Pavelitch şi <

> săi, unul dintre aceştia fiind Monseniorul Salis-Sewis, general vicar al Monseniorul Stepinac.”

„Astfel, papalitatea nu s-a temut să dea mâna cu un criminal autorizat şi să-l condamne la moarte pentru crimele lui Alexander I şi Louis Barthou, pe şeful teroriştilor care avea pe conştiinţă cele mai îngrozitoare crime. De fapt, pe 18 mai 1941, când Pius XII i-a primit bucuros pe Pavelitch şi banda sa de criminali, masacrul croaţilor ortodocşi era în plină desfăşurare în paralel cu convertirile forţate la catolicism.”²⁹²

Aceştia urmăreau de fapt populatia minoritară sârbă, după cum explică autorul Walter Hagen: „Mulţumită organizaţiei <> ţara a fost curând transformată într-un haos sângeros. Ura mortală a noilor conducători a fost direcţionată spre evrei şi sârbi, care au fost oficial interzişi... Sate întregi, chiar regiuni întregi au fost nimicite sistematic... Întrucât tradiţia antică dorea Croaţia şi credinţa catolică, Serbia şi Biserica Ortodoxă să fie sinonime, credincioşii ortodocşi au fost constrânşi să se alăture Bisericii Catolice. Aceste convertiri obligatorii au constituit desăvârşirea <>.”²⁹³

Andrija Artukovic, ministrul de interne a fost marele organizator al acestor masacre şi convertiri obligatorii, dar în timp ce făcea acestea s-a apărat din punct de vedere moral conform spuselor unui martor aflat într-o poziţie înaltă.

Atunci când guvernul iugoslav a cerut extrădarea sa din Statele Unite unde s-a refugiat, cineva a vorbit în numele său: iezuitul Lackovic care locuia cu el în Statele Unite, secretar al Monseniorul Stepinac, arhiepiscop la Zagreb pe perioada războiului precedent.