Istoria secretă a iezuiţilor

Faptul că F. N. C., ca întreaga Acţiune Catolică era iezuită în totalitate, este evident pentru toată lumea. Dar ştim de asemenea, că Bunilor Părinţi, a căror păcat chinuitor este mândria, le place să pună semnatura pe creaţiile propriilor genii. Ei au făcut acest lucru pentru F.N.C. atunci când au dedicat această armată catolică „Inimii Sacre a lui Hristis”, aceasta fiind o venerare stabilită de Societatea lor şi a căror basilică se afla pe dealul Montmartre, de unde Ignatius din Loyola şi adepţii săi au pornit pentru a cuceri lumea.

O carte referitoare la F.N.C., a cărei prefaţă a fost scrisă de R. P. Janvier, a fost păstrată pentru posteritatea actului de sfinţire citit la „Altar” de către bătrânul general. Vom cita doar câteva fraze:

„Inima Sacră a lui Iisus, şefii şi reprezentanţii catolicilor francezi care se închină acum în faţa voastră au creat şi organizat Federaţia Naţională Catolică pentru a restabili domnia voastră asupra acestui teritoriu... Noi toţi cei care suntem prezenţi şi cei care suntem absenţi nu am fost întotdeauna fără de cusur... Ducem povara crimelor pe care naţiunea franceză le-a comis împotriva voastră... Astfel, cu viziunea de a repara şi ispăşi vă prezentăm azi dorinţele noastre, intenţiile şi rezoluţiile unanime de a reinstaura asupra întregii Franţe suveranitatea voastră sacră şi regală şi eliberarea sufletelor copiilor ei dintr-o învăţătură profană. Nu ne vom mai clinti în faţa acestei lupte pentru care v-aţi catadisit să ne înarmaţi. Vrem ca totul să fie înclinat şi devotat serviciilor voastre...”

„Inimă Sacră a lui Iisus, te implorăm prin Fecioara Maria să primeşti omagiul...etc”³⁰⁹

Căt despre „crimele naţiunii franceze”, acelaşi autor catolic le enumeră:

„Cuvinte fatale şi directive generale: socialismul este condamnat... liberalismul este condamnat... Leo XIII a arătat că liberatea venerării este de nejustificat. Papa a arătat de asemenea că libertatea cuvântului şi a exprimării nu poate fi armonizată justificabil... Deci, libertatea de gândire a presei şi a venerării, considerate ca fiin drepturi native ale omului, nu pot fi date...”

„Trebuie”, a spus Pius XI, „să reinstaurăm aceste învăţături şi reguli ale Bisericii.”

Acesta este principalul scop al F.N.C. sub controlul ierarhiei, asigurat de descentralizarea comitetelor diocezelor.

„În Acţiunea Catolică, la fel ca şi în război, faimosul cuvânt al generalului Castelnau rămâne valabil: <<Înainte!>>.”³¹⁰

Acest lucru este clar şi explicit. Astfel, ştim la ce să ne aşteptăm atunci când citim următoarele: „Acţiunea Catolică este apostolatul credincioşilor...” (Scrisoare către Cardinalul Van Roey, 15 august 1929)

Ciudatul apostolat constă în respingerea tuturor libertăţilor valorificate de ţările civilizate şi sprijinirea evangheliei totalitare. Este oare acesta „dreptul de a transmite şi altor minţi comorile ispăşirii?” (Pius XI, „Non Abbiamo Bisogno”)

În Belgia, Leon Degrelle şi prietenii săi, eroi ai Acţiunii Catolice, au răspândit în jurul lor aceste „comori ale Ispăşirii”... revizuite şi aduse la zi de Părintele iezuit Staempfle, autor discret al „Mein Kampf”.

S-a întâmplat în Franţa unde apostoli profani, „atăturându-se activităţii apostolatului ierarhal” (Pius XI, „dixit”), erau ocupaţi cu realizarea unei alte colaborări. Permiteţi-ne să vă citim ceea ce Franz von Papen , şambelanul secret al Papei şî mâna dreaptă a Fuhrer-ului a scris referitor la acest subiect: „Prima întâlnire a avut loc atunci când o delegaţie germană, din care am avut onoarea să fac parte, a venit la Paris pentru <> sub preşedinţia Monseniorului Baudrillart. Aceasta a fost într-adevăr o primă întâlnire fructuoasă întrucât a marcat un început al unui lung schimb de vizite între personalităţi importante din Franţa şi Germania.”

„La aceste conferinţe au fost prezenţi: din partea Franţei RR. PP. Delattre (iezuit), de la Briere (iezuit) şi Dansette (iezuit)...”³¹¹

În continuare bunul apostol a adăugat faptul că în timp „aceste conferinţe ale catolicilor au atins măreţii supraumane.

Această „măreţie” a atins apogeul în 14 iunie 1940, ziua care a văzut steagul împodobit cu svastica înălţându-se victorios asupra Parisului. Ştim că Goebbels, şeful propagandei hitleriste a indicat acea zi cu 23 luni înainte, pe 14 martie şi faptul că ofensiva germană a fost lansată pe 10 mai.

Acurateţea aceste prognoze nu este atât de uluitoare pe cât pare.

„Iată raportul secret al agentului 654 J. 56, care lucra pentru Serviciul German Secret şi care i-a transmis aceste informaţii lui Himler: Paris, 5 iulie 1939. Pot declara că în Franţa situaţia este sub control. Totul este pregătit pentru ziua J şi toţi agenţii noştri sunt pe poziţii. În câteva săptămâni forţa poliţiei şi sitemul militar se vor prăbuşi ca un pachet de cărţi.”

„Multe documente secrete dezvăluie faptul că trădătorii au fost aleşi cu mult timp în urmă. Aceştia sunt oameni precum Luchaire, Bucard, Deat, Doriot... şi Abel Bonnard (al Academiei Franceze)”³¹²

Cel din urmă a fugit în Spania la Eliberare. S-a întors în Franţa pe 1 iunie 1958 şi s-a predat dar a fost imediat eliberat temporar de către preşedintele Înaltei Curţi de Justiţie!

Această carte foarte bine documentată a Monseniorului Andre Guerber ne dă detalii despre plăţile alocate acestor trădători de SR German.

Aceşti bani erau câştigaţi pe bună dreptate întrucât munca lor a fost foarte eficientă.

În plus, atmosfera a fost pregătită cu mult timp în urmă. Pentru a „regenera” tărâmul, în conformitate cu dorinţele Acţiunii Catolice, o întreagă serie de ucenici dictatori pregătiţi după modelul lui Leon Degrelle au „ieşit din ou”. Printre aceştia se numără: Deat, Bucard, Doriot, care au fost – după cum spune Monseniorul Andre Guerber – „agentul Nr. 56 BK al Serviciului Secret German.” Dintre toţi cei din această serie variată, Doriot a fost cel mai căutat de arhiepiscopie şi de cei aflaţi la dispoziţia ei... şi bineînţeles de Hitler care mai târziu, la Sigmaringen, ia dat putere deplină.

Doriot era o stea în urcare. Dar în ceea ce privea viitorul apropiat, pentru a trata cu grijă tranziţiile de după înfrângerea prevăzută sau dorită, mai era necesar un om, un foarte respectat şef militar care să aibă abilitatea de a masca un dezastru şi de a-l prezenta ca pe o

„recuperare naţională”.

În 1936, Canon Coube scria: „Dumnezeul care a dus în faţa Charlemangne şi pe eroii cruciadelor, mai poate încă ridica mântuitori... Printre noi mai trebuie să fie oameni pe care El i-a marcat cu semnul său şi care vor fi dezvăluiţi la momentul potrivit... Printre noi trebuie oameni de stofă care sunt muncitori în marile restaurări naţionale. Dar ce condiţii trebuie să îndeplinească pentru a duce la capăt această misiune? Abilităţile naturale ale inteligenţei şi ale caracterului, calităţile supranaturale cum ar fi supunerea în faţa lui Dumnezeu şi a legii sale care sunt indispensabile, întrucăt această lucrare politică este morală şi mai ales religioasă. Aceşti mântuitori sunt oameni cu inimi generoase care lucrează doar pentru gloria lui Dumnezeu...”³¹³

Atunci când discipolul lui Loyola a expus aceste gânduri politice şi religioase, a ştiut cine va fi acest „Mântuitor” religios întrucât numele său nu era un secret printre clerici şi fascişti. Iată ce spune Monseniorul Francois Ternand:

„O campanie de propagandă înţeleaptă şi persistentă a început în favoarea <>.”

„În 1935, Gustave Herve a publicat un pamflet pe care îl vom examina... Broşura este numită <>...prefaţa sa este o apărare entuziastă a <> şi << a uimitoarei refaceri a Germaniei>> şi de asemenea, o exaltare a minunaţilor şefi care erau autorii acestor refaceri. Dar ce se întâmplă cu poporul nostru francez?... Există un bărbat în jurul căruia ne-am putea uni... Avem şi noi un om preovidenţial... Vrei să-i ştii numele? Este Petain.”

„Avem nevoie de Petain” deoarece pământul mamă se află într-o poziţie periculoasă; dar nu numai pământul mamă ci şi catolicismul: „Civilizaţia creştină este condamnată la moarte dacă regimul dictatorial nu este stabilit în fiecare ţară...”

„Ascultaţi: pe timp de pace, un regim poate fi înlăturat doar printr-o lovitură de stat dacă doreşte aceasta sau dacă nu este ajutat de nici o armată şi nici o administraţie. Operaţiunea poate fi un succes doar pe timp de război şi mai ales printr-o înfrângere”³¹⁴

Aşadar, calea de urmat a fost clară în 1935. Pentru a „recreştina Franţa” regimul trebuia înlăturat şi cea mai bună metodă de a obţine aceasta era o înfrângere militară care ne-ar poziţiona sub jugul german. În anul 1943, acest fapt a fost confirmat de Pierre Laval, contele Papei şi preşedintele guvernului Vichy:

„Sper ca Germania să câştige. Este ciudat să-l auzi pe cel înfrânt să-şi dorească victoria cuceritorului. Aceasta se datorează faptului că acest război nu este ca altele anterioare. Este într-adevăr un război al religiei! Da, un război al religiei.”³¹⁵

Acest război a fost într-adevăr ceea ce Biserica dorea, deşi era neplăcut pentru regretatul iezuit Fessard pe care l-am menţionat anterior. Acesta nu doreşte să mai ştie ceea ce s-a spus la redioul din America pentru cei 20 de milioane de ascultători ai „Frontului Creştin” de către Fratele său loyolan, Părintele Coughlin: „Războiul german este unul pentru creştinism...”³¹⁶

Dar în aceeaşi perioadă, în Franţa ocupată, Cardinalul Baudrillart, rector al Institutului Catolic din Paris spune acelaşi lucru. Să îl ascultăm:

„Războiul lui Hitler este o aventură nobilă întreprinsă pentru apărarea culturii Europene.”³¹⁷

Astfel, de ambele părţi ale Atlanticului şi de asemenea în întreaga lume vocile clericilor lăudau nazismul victorios.

În Franţa, Cardinalul Suhard, arhiepiscop al Parisului a fost exemplul întregului episcopat prin „colaborare completă”, exemplul fiind urmat de nunţiul iezuit Monseniorul Valerio Valeri.

După eliberare, guvernul a cerut Vaticanului să evoce nu mai puţin de 30 de episcopi şi arhiepiscopi care erau compomişi. În cele din urmă acesta a consimţit să evoce trei dintre aceştia.

„Franţa a uitat...”, scria Monseniorul Maurice Nadeau. „La Croix” cel mai periculor purtător de cuvânt al Serviciului de colaborare îşi ocupă locul printre publicaţiile unei Franţe eliberate; prelaţii care grăbeau tinerii Franţei să muncească pentru victoria Germaniei, nu au fost aduşi la judecată.”³¹⁸

Se poate citi în „Artaban”, pe 13 decembrie 1957 următoarele:

„În 1944 <> a fost acuzată că a favorizat duşmanul şi a fost adusă în faţa Curţii de Justiţie din Paris. Cazul a fost pus în mâinile judecătorului Raoult, care l-a anulat. Afacerea a fost disputată în Camera Deputaţilor pe 13 martie 1946 (vezi J. O. Dezbateri Parlamentare, pp. 713-714) şi s-a aflat atunci că Monseniorul de Menthon, ministru de justiţie şi meticulos în purificarea presei franceze a vorbit în favoarea <>.”

De fapt, „vocea gândului pontif” – precum Pius XII a numit-o în 1942 când l-a binecuvântat, a fost singul scutit de măsurile generale luate pentru suprimarea tuturor ziarelor publicate pe perioada ocupaţiei chiar dacă, după cum, „Artaban” ne aminteşte:

„ <> a primit instrucţiuni din partea locotenentului german Sahm şi în Vichy, din partea lui Pierre Laval.”

Bineînţeles, „gândul pontif” şi instrucţiunile hitleriste coincideau în mod fericit. Acest fapt este confirmet atunci când studiem ediţiile valoroaselor ziare din timpul razboiului.

Una dintre atribuţiile iezuite şi nu cea mai puţin importantă, este să supravegheze toată presa catolică. În diferitele ziare adaptate nevoilor cititorilor, ei arată diferitele forme ale „gândului pontif”, care sub aspectele sale îşi itinge proprile scopuri. Nu există ziar sau periodic „creşin” care să nu se bucure de colaborarea unor discreţi iezuiţi.

Aceşti Părinţi care sunt „totul pentru toţi” sunt bineînţeles cei mai buni cameleoni. Au făcut aceasta şi după eliberare. Am avut surpriza să vedem progresând Părinţi „care au aparţinut rezistenţei” (ei s-au alăturat acesteia mai târziu decât alţii!) şi care au mărturisit că Biserica nu a „colaborat” niciodată.

Uitate, abolite şi evaporate au fost articolele din „La Croix” şi alte ziare catolice, mandatele episcopale, scrisorile pastorale, comunicările oficiale din partea Adunărilor cardinalilor şi episcopilor, îndemnările Cardinalului Baudrillart făcute tinerilor francezi de a purta uniforma nazistă şi de a servi în L.V.F., după depunerea unui jurământ de supunere lui Hitler! Toate acestea au fost lăsate trecutului şi uitate!

„Istoria este un roman”, scria un gânditor deziluzionat. Cea a epocii noastre va fi conform definiţiei: romanul este scris chiar sub ochii noştri. Mulţi „istorici” contribuie la ea, ecleziaşti care dau dispoziţii şi profani, astfel putem fi siguri că rezultatul va fi înălţător: un roman catolic, bineînţeles. Contribuţia iezuiţilor este vastă, asemenea moştenitorilor Părintelui Loriquet, a cărui „Istorie a Franţei” a oferit o imagine fantezistă a lui Napoleon.

Comparativ cu această trăsătură abilă, camuflarea colaborării dintre clerici şi ocupanţii germani între 1940 şi 1944 şi determinarea dispariţiei ei, au fost o simplă problemă. Acest lucru continuă. De-a lungul anilor, atât de multe articole au fost scrise în ziare periodice, cărţi sub patronajul „Imprimatur” pentru a lăuda superpatrioţii judecaţi greşit, cum ar fi: Suhard, Baudrillart, Duthoit, Auvity, du Bois de la Villerabel, Mayol de Luppe etc.! Câte pagini au fost înnegrite pentru a exalta atitudinea atât de eroică a episcopatului pe perioada anilor de război în care Franţa a experimentat „o situaţie care a condus episcopii francezi la a deveni <>!”, după cum scria unn glumeţ.³¹⁹

„Calomniaţi şi calomniaţi din nou! Este menit să fi rămas ceva!”, sfătuia Basile, acest tip perfect de iezuit. „Ascundeţi şi asundeţi din nou!”, spuneau succesorii lui, mari scriitori ai „romanelor istorice”.

Şi această ascundere este vast îndeplinită.

Viitoare generaţii scufundate de un curent de exagerare, vor dedica un gând de recunoştinţă – cel puţin sperăm că aşa vor face – acestor „apărători” ai oraşului, aceşti eroi ai Bisericii Romane şi ai tărâmului mamă, „îmbrăcat cu o onestitate naivă, din pânză albă”, prin munca apărătorilor săi, unii dintre ei fiind chiar canonizaţi.

Pe 25 august 1944, Cardinalul iezuit Suhard, arhiepiscop al Parisului, (din 11 mai 1940!) şi conducător al colaboratorilor clerici, a decis solemn să sărbătorească „Te Deum” al victoriei la Notre-Dame. Vom cruţa această farsă ruşinoasă doar prin „puternicul protest al generalului preot militar al F.F.I.”

Citim în „France-Dimanche”, pe 26 decembrie 1948: „Eminenţa Sa, Cardinalul Suhard, arhiepiscop al Parisului, la aniversarea intrării sale în preoţie a primit o scrisoare din partea Sfiinţiei Sale Pius XII care l-a felicitat, printre altele pentru rolul jucat pe perioada ocupaţiei. Comportamentul Cardinalului din acea perioadă a fost criticat sever după eliberare. Atunci când generalul de Gaulle s-a întors la Paris, în august 1944 a refuzat să se întâlnească cu el la „Te Deum” în Notre-Dame. În acea perioadă, prelatul era acuzat de <>.”

Felicitările Sf. Părinte sunt de înţeles. Dar mai există o poveste a „Te Deum” chiar mai înălţătoare:

După debarcarea aliaţilor, oraşul Rennes a suferit mult în bătăliile care au urmat şi mulţi dintre civilii populaţiei au murit, întrucât ofiţerul conducător al garnizoanei germane a refuzat să-i evacueze. Atunci când oraşul a fost preluat, tradiţionalul „Te Deum” urma să fie sărbătorit, dar arhiepiscopul şi episcopul de la Britany, Monseniorul Roques a refuzat nu doar să îl oficieze ci şi să îi permită ca această ceremonie să aibă loc în catedrala sa. Să mulţumească Raiului pentru eliberarea oraşului său a reprezentat un scandal intolerabil pentru ochii acestui prelat. Datorită acestei atitudine, el a fost închis în reşedinţa arhiepiscopului de autorităţiile franceze.

O asemenea loialitate pentru „gândul pontif” cerea o răsplată pe măsură. Aceasta a venit din Roma puţin după aceea, luând forma unei pălării de Cardinal.

Putem să îl învinovăţim pe răposatul Pius XII, de multe lucruri, dar trebuie să recunoaştem că el „îi epreciază întotdeuna pe ai săi”. O scrisoare flatantă adresată Cardinalului Suhard, colaborator distins, purpuriul cardinalului pentru Monseniorul Roques, erou al rezistenţei germane, acest „măreţ Papă” practica o justiţie distributivă.

Bineînţeles, anturajul său era format din cei care îl puteau sfătui cu înţelepciune: doi iezuiţi germani R.P. Leiber şi R.P. Hentrich, „cei doi secretari privaţi şi favoriţii săi”.³²⁰ Sfătuitorul său era iezuitul german Bea. Sora Pasqualina, o călugăriţă germană îi supraveghea gospodăria şi mai presus de toate îi gătea. Chiar şi canarul, care răspundea la dulcele nume de „Dumpfaf” a fost adus de dincolo de Rin.

Dar oare, nu suveranul pontif i-a spus lui Ribbentrop, după ce Hitler a invadat Polonia că „el va avea întotdeuna o afecţiune specială pentru Germania?”³²¹

Secţiunea V

Capitolul 5
GESTAPOUL ŞI SOCIETATEA LUI IISUS

Dacă binevoinţa lui Pius XI şi Pius XII nu ar fi dat greş faţă de Fuhrer pe care l-au adus la putere trebuie să recunoaţem că el a îndeplinit toate condiţiile pactului prin care era legat de Vatican. Întrucât a promis „strangularea” anticlericilor, aceştia i-au urmat curând pe liberali şi pe eroi în lagărele de concentrare. Se ştie cum şeful regimului nazist a decis soarta evreilor: aceştia erau pur şi simplu mascraţi sau atunci când era mai avantajos îi punea să lucreze până la epuizare şi apoi îi lichida. În acest caz, „soluţia finală” era întârziată.

Permiteţi-ne să vedem mai întâi cum o personalitate „autorizată”, Franco, Cavaler al Ordinului lui Hristos confirmă clar înţelegerea secretă dintre Vatican şi nazişti. Conform „Reforme” iată ce presa dictatorului spaniol (Franco) a publicat pe 3 mai 1945, în ziua morţii lui Hitler:

„Adolf Hitler, fiul Bisericii Catolice a murit în timp ce apăra creştinismul. Este astfel de înţeles faptul că nu există cuvinte care să-i deplângă moartea, întrucât atât de mulţi îi slăvesc viaţa. Deasupra morţii sale rămâne figura victorioasă. Dumnezeu îi oferă lui Hitler faima Victoriei.”³²²

Urările acestei înmormântări a şefului naziştilor, o provocare a aliaţilor victorioşi sunt exprimate de însăşi papalitatea sub masca presei lui Franco. Acesta este un comunicat al Vaticanului dat prin intermediul Madridului.

Bineînţeles, acest erou dispărut merită pe deplin recunoştiinţa Bisericii Romane iar papalitatea nu încearcă să ascundă acest fapt. El o serveşte cu credinţă: pe toţi aceia pe care Biserica i-a arătat ca fiind adversarii ei au suportat consecinţele. Şi acest bun „fiu” nu a fost încet în a recunoaşte că îi era dator Celei Mai Sfinte Mame şi mai ales celor care s-au transformat în soldaţii ei în lume.

„Ordinul iezuiţilor m-a învăţat multe”, a spus Hitler... „până acum nu a fost niciodată nimic mai grandios pe Pământ decât organizaţia ierarhică a Bisericii Catolice. Am transferat multe din această organizaţie în propriul meu partid... Îţi voi spune un secret... Fondez un Ordin... În <> mele ale Ordinului vom creşte nişte tineri care vor face lumea să tremure... Hitler apoi s-a oprit spunând că nu poate divulga mai multe...”³²³

Un alt sus pus Hitlerist, Walter Schellenberg, fost şef al Serviciului de Contra-spionaj german a completat această mărturie a Fuhrer-ului după război:

„Organizaţia S.S. a fost constituită de către Himmler în conformitate cu principiile Ordinului Iezuit. Reglementările lor şi Exerciţiile Spirituale prescrise de Ignatius din Loyola au reprezentat un model pe care Himmler a încercat să-l copieze în totalitate...<> - care era numele lui Himmler ca şef suprem al S.S. – era echivalentul funcţiei de <> al iezuiţilor şi întreaga structură conducere reprezenta o invitaţie al Ordinului ierarhic al Bisericii Romane. Un castel medieval lângă Paderborn în Westfalia şi numit <> a fost restaurat; acela putând fi numit o mănăstire SS.”³²⁴

În ceea ce privea partea lor, cele mai bune pixuri teologice erau ocupate cu demonstrarea asemănărilor dintre doctrinele catolice şi naziste. În ceea ce privea munca, fiii lui Loyolaerau cei mai ocupaţi. Ca şi exemplu să analizăm cum Michaele Schmaus, teolog iezuit a prezentat în public o serie de studii asupra acestui subiect:

„Imperiul şi Biserica” sunt o serie de lucrări care ar trebui să ajute la construirea regimului nazist, întrucât uneşte un stat naţional nazist cu o creştinătate catolică... „Mişcarea national socialistă reprezintă cel mai puternic protest împotriva spiritului din secolul XIX şi XX... Un compromis între credinţa catolică şi gândirea liberală este imposibil... Nimic nu este mai opus catolicismului decât democraţia... Înţelesul de <> redeschide calea către interpretarea reală a autorităţii ecleziastice... Neîncrederea libertăţii este considerată în doctrina catolică un păcat originar... Comandamentele naţional-socialiste şi Biserica Catolică au acelaşi scop...”³²⁵

Acest scop era „noul Ev Mediu” al lui Hitler, promis Europei. Asemănarea este evidentă între antiliberalismul acestui iezuit din Munchen şi fanaticismul exprimat pe perioada „actului de sfinţire al F.N.C. în Biserica din Muntmartre”. Pe perioada acestei ocupaţii R. P. Merklen a scris: „În aceste zile, libertatea nu mai pare a merita respect.”³²⁶

Citate precum acestea ar putea fi multiplicate cu miile. Nu este această ură pentru libertate sub toate formele ei însuşi caracterul conducătorului roman? Este uşor de înţeles de asemenea cum „doctrina” catolică şi „doctrina” nazista pot fi într-o armonie atât de perfectă. Cel care a demonstrat cu dibăcie acest acord, „iezuitul Michaele Schmaus” a fost numit de ,,La Croix” la 10 anu după război ,,Marele Teolog din Munchen”³²⁷ şi nimeni nu va fi surprins să afle că a fost făcut „Prinţ al Bisericii” de Pius XII.

Sub aceste circumstanţe ce se întâmplă cu „teribila” scrisoare enciclică „Mit Brennender Sorge” a lui Pius XI care se presupunea a condamna nazismul? Nici un sofist nu a încercat să se expună... Evident!

Marele teolog Michaele Schmaus a avut mulţi rivali conform unui autor german care consideră „Katolisch-Konservatives Erbgut” ca fiind cea mai ciudată carte publicată vreodată de Publicaţiile Germane Catolice:

„Această antoligie care uneşte texte ale principalilor teoreticieni catolici din Germania, de la Gorres şi până la Vogelsang, ne face să credem că socialismul naţional s-a născut din idei catolice.”³²⁸

Atunci când scria aceasta autorul cu siguranţă nu a realizat că o descria atât de bine.

O altă persoană bine informată, resortul principal al Pactului dintre Vatican şi Berlin şi şambelanul secret al Papei, Franz von Papen a fost mult mai explicit:

„Regimul nazist este prima putere din lume care nu numai că recunoaşte dar şi pune în practică principiile înalte ale papalităţii.”³²⁹

Vom adăuga rezultatul acestei „puneri în practică”: 25de milioane de victime din lagărele de concentrare – imaginea oficială creată de Organizaţia Naţiunilor Unite.

Aici, considerăm a fi necesar să adăugăm ceva mai ales pentru minţile naive, pentru cei care nu pot recunoaşte că masacrele organizate reprezentau unul dintre „principiile înalte” ale Vaticanului. Desigur, această candoare era păstrată cu sârguinţă:

„- Asemenea fapre barbare aparţin trecutului!”

Aceasta spun unii apostoli buni oamenilor simplii în timp ce dau din umeri în faţa celor care nu sunt catolici, „pentru care focul Sfintei Inchiziţii încă arde”.³³⁰

Aşa să fie! Permiteţi-ne să stăm la o parte de mărturiile foarte încărcate referitoare la ferocitatea clericilor din anii trecuţi, luând în considerare secolul XX.

Nu vom lua în considerare nici exploatările săvârşite de oamenii precum Stepinac şi Marcone în Croaţia şi nici cele săvârşite de Tiso în Slovacia, dar ne vom limita la examinarea ortodoxiei unor „principii înalte” pe care ei le-au pus în practică atât de bine.

Sunt cu adevărat învechite azi aceste principii respinse de o „doctrină luminat㔺i respinsă oficial de către Vatican împreună cu alte greşeli ale unui trecut întunecat? Este uşor de aflat. Permiteţi-ne de exemplu să deschidem „Marea Apărare” de Abbe Jean Vieujan care cu greu poate fi descris ca fiind medieval întrucât este masacrat (1937). Ce citim?

„Pentru a accespta principiile Inchiziţiei este nevoie de o mentalitate creştină şi acest lucru lipseşte multor creştini... Biserica nu are o asemenea timiditate.”³³¹

Nimeni nu poate exprima aceasta mai bine. Este oare necesară o altă dovadă nu mai puţin ortodoxă şi modernă? Iată ce spune R. P. Janvier, un faimos orator la Notre-Dame:

„Prin virtutea puterii sale indirecte asupra problemelor temporare nu are dreptul Biserica de a aştepta ca statele catolice să asuprească ereticii chiar şi până la punctul de moarte astfel încât să-i supună?” Iată răspunsul meu:

„Eu apăr aceasta până la moarte!... Bazându-mă în primul rând pe practici, apoi pe însăşi învăţăturile Bisericii; şi sunt convins că nici un catolic nu va spune răspunsul fără a greşi grav.”³³²

Nu-l putem acuza pe acet teolog de faptul că vorbeşte în ghicitori. Discursul său este clar şi concis. Ar fi imposibil de spus mai mult cu mai puţine cuvinte. Totul este acolo, referitor la dreptul Bisericii de a-şi atribui exterminarea acelor credinţe care nu corespunde cu ale ei: „Învăţăturile” care o silesc, „practicile” care o legitimează prin tradiţie şi chiar prin „chemarea statelor creştine”, pentru care cruciadele hitleriste au fost un exemplu perfect.

Următoarele cuvinte, departe de a fi ambigue nu au fost pronunţate nici în întunericul Evului Mediu:

„Biserica poate condamna ereticii la moarte, întrucât toate drepturile pe care le au se datorează toleranţei, iar aceste drepturi nu sunt reale.”

Autorul acestei afirmaţii a fost generalul iezuit Franz Wernz (1906-1915), iar ceea ce oferă mai multă credibilitatea declaraţiei sale este faptul că era german.

Pe perioada secolului XX Cardinalul Lepicier, prinţ notoriu al Bisericii a scris: „dacă cineva declară public faptul că e eretic sau dacă încearcă să-i convertească pe alţii prin discursul sau exemplul său. El nu poate fi doar excomunicat ci şi ucis pe drept...”³³³,³³⁴. Dacă aceasta nu este un îndemna la crimă, pot să mă „transform” atunci într-un bob de piper după cum spunea răposatul Courteline.

Este atât de mult dorită contribuţia Suveranului Pontif? Iată ce spune un Papă, al cărui „liberalism” a fost criticat de intransigenţii clerici, iezuitul Papa Leo XIII: „Îi blestem pe cei care spun: papalitatea nu vrea să-i omoare pe eretici.”

Ce autoritate mai înaltă poate fi invocată după acesta cu excepţia Sfântului Duh?

Deşi aceasta displace celor care manipulează, perdeaua de fum (referitor la cei care eliberează semnale de fum pe perioada alegerii Papei), linguşitorii conştiinţei liniştite, „înaltele principii” ale papalităţii rămân neschimbate, şi printre alte lucruri, exterminarea pentru credinţă este la fel de validă şi canonică azi precum a fost şi în trecut. O concluzie „iluminatoare”, dacă luăm în considerare ceea ce s-a întâmplat în Europa între 1939-1945.

„Hitler, Goebbels, Himmler şi majoritatea membrilor partidului, <> erau catolici”, scria Monseniorul Frederic Hoffet. „Nu a fost o întâmplare faptul că datorită şefilor religiei guvernul naţional socialist a fost cel mai catolic guvern din câte a avut Germania vreodată... Asemănarea dintre socialismul naţional şi catolicism este izbitoare, dacă studiem îndeaproape metodele de propagare şi organizaţia interioară a partidului. Referitor la aceasta, nimic nu este mai îndrumător decât munca lui Joseph Goebbel. Acesta a fost crescut într-un colegiu iezuit şi a fost seminarist înainte de a se devota literaturii şi politicii... Fiecare pagină, fiecare al scrierilor sale amintesc învăţăturile conducătorilor săi, astfel el accentuează supunerea... Dispreţ pentru adevăr...<>, proclama el printr-o virtute a unui relativism moral extras din scrierile lui Ignatius din Loyola....”³³⁵

Hitler nu l-a premiat pe şeful său de propagandă, deşi îi spunea şefului Gestapoului : „Îl pot vedea pe Himmler ca pe propriul nostru Ignatius din Loyola.”³³⁶

Să spună această, Fuhrer-ul trebuie să fi avut nişte motive bune. În primul rând observăm că Kurt Heinrich Himmler, Reichsfuhrer al SS, forţele poliţiei germane şi ale Gestapoului par a fi cele mai impregnante de clericii dintre membrii catolici ai anturajului lui Hitler. Tatăl său a fost directorul unei şcoli catolice din Munchen, apoi meditatorul prinţului Ruprecht din Bavaria. Fratele său, un călugăr Bededictin trăia în Mănăstirea Maria Laach, acesta ocupând unul dintre cele mai înalte locuri ale Pan-Germanismului. A mai avut de asemenea un unchi care a deţinut o poziţie importantă de preot la Curtea din Bavaria, iezuitul Himmler.

Autorul german Walter Hagen oferă de asemenea această discretă informaţie: „generalul iezuit, Contele Halke von Ledochowski era pregătit să organizeze pe bazele anticomunismului o colaborare între Serviciile Secrete Germane şi Ordinul Iezuit.”³³⁷

Ca un rezultat, în Serviciul Secret Central SS, o organizaţie a fost creată şi majoritatea principalelor sale posturi erau ocupate de preoţi catolici care purtau uniforme negre ale SS. Părintele ieziut Himmler, era unu8l dintre ofiţerii superiori ai acesteia.

După capitularea regimului nazist, Părintele iezuit Himmler a fost arestat şi întemniţat la Nuremberg. Audierea sa de către Tribunalul internaţional pare să fi fost foarte interesantă, dar Providenţa avea grijă de el: unchiul lui Henrich Himmler nu a apărut niciodată în faţa Curţii. Într-o dimineaţă, acesta a fost găsit mort în celula sa, iar publicul nu a ştiut niciodată cauza morţii sale.

Nu vom insulta memoria acestui cleric, presupunând că şi-a pus de bună voie capăt zilelor împotriva legilor predate de Biserica Romană.

Totuşi, moartea sa a fost la fel de bruscă şi oportună precum cea a unui alt iezuit, Părintele Staempfle, nerecunoscutul autor al „Mein Kampf”. Într-adevăr au coincis în mod ciudat...

Dar să ne întoarecem acum la Kurt Heinrch Himmler, şeful Geatapoului, care a deţinut în mâna sa frâurile esenţiale ale puterii regimului. Să fi fost oare meritele sale personale cele care i-au obţinut o asemenea poziţie înaltă? Să fi văzut oare Hitler în el un geniu superior atunci când l-a comparat cu creatorul Ordinului iezuit? În mod cert nu implică mărturiile celor care l-au cunoscut, întrucât aceştia nu au văzut în el nimic mai mult decât mediocritate.

Oare această stea strălucea cu ajutorul unei lumini împrumutate? Să fi fost oare chiar Kurt Heinrh Himmler, şeful prefăcut care a domnit asupra Gestapoului şi asupra Serviciilor Secrete. Cel care trimitea la moarte milioane de deportaţi dim motive politice şi evrei? Să fi fost nepotul cu faţă plată sau unchiul, fost preot la curtea din Bavaria, unul din favoriţii lui von Ledochowski, un Părinte iezuit şi ofiţer superior.

Ar părea cu totul nesăbuit să aruncăm o privire atât de indiscretă în spatele scenelor istoriei. Piesa se desfăşoară pe scenă în faţa luminilor combinate. Acest lucru este normal pentru orice spectacol, iar cel care doreşte să vadă în spatele recuzitei, va fi privit ca fiind creator de probleme.

Totuşi, actorii pe care publicul îi priveşte au venit în spatele scenelor. Acest lucru este mai mult decât evident atunci când îi studiem pe aceşti monştri sacri şi realizăm că sunt departe de a fi egali indivizilor pe care trebuie să îi reprezinte.

Acesta pare a fi cazul lui Himmler, dar nu ar fi corect să spunem acelaşi lucru despre cel pe care l-a ajutat, fiindu-i mână dreaptă şi anume, Hitler?

Atunci când l-am văzut pe Hitler gesticulând pe ecrane sau când l-am auzit ţinându-şi discursurile isterice, oare nu aveam impresia că privim mişcările prost adaptate ale unui robot care are hăţurile mult prea întinse? Până şi mişcările, cele mai simple ne amintesc de o păpuşă mecanică. Ce să mai spunem atunci despre ochii săi globulari şi întunecaţi, daspre nasul moale, fizionomia moale a cărei vulgaritate nu putea fi distinsă de faimoasa buclă de păr şi mustaţa pieptănată care părea a fi lipită sub nările sale?

Să fi fost acest bâlbâit, la întâlnirile publice cu adevărat un şef? „Adevăratul” conducător al Germaniei, un „autentic” şef de stat al cărui geniu urma să întoarcă lumea cu susul în jus?

Sau să fi fost el doar un prost înlocuitor pentru toate acestea?

El însuşi a recunoscut când a spus: „Sunt doar o trâmbiţă.” Monseniorul Francois-Poncet, pe atunci ambasador francez la Berlin, confirmă faptul că Hitler lucra foarte puţin, nu citea, iar colaboratorii săi făcea tot ceea ce voiau.

Ajutoarele sale au lăsat aceeaşi impresie de goliciune şi nerealitate. Primul, Rudolf Hess, care a zburat în Anglia în 1941 privea la propriul proces la Nuremberg ca un total străin şi nu am ştiut niciodată dacă era doar un lunatic sau într-adevăr nebun. Cel de al doilea a fost grotescul Goering, orgolios şi obez, care purta cele mai spectaculoase uniforme de operă comică, fiind un mare hoţ de picturi şi mai presus de toate un dependent de morfină.

Celelalte personalităţi importante ale partidului aveau aceaşi asemănare. Mare a fost surpriza jurnaliştilor atunci când au trebuit să relateze că, excepţie făcând efectele lor particulare, acestor eroi nazişti le lipsea inteligenţa şi caracterul şi că erau mai mult sau mai puţin neimportanţi.

Cel care s-a ridicat deasupra acelei gloate vulgare – datorită inteligenţiei şi nu a valorii sale morale – a fost Franz von Papen, şambelanul Sfiinţiei Sale, „omul pentru orice slujbă...” şi căruia îi era menit să fie achitat. Dacă Fuhrer-ul apare ca o marionetă extraordinară, oare cel pe care el însuşi l-a modelat a fost mai consecvent? Să ne amintim aventurile ridicole ale acelui „Cezar” potrivit pentru un carnaval, ochii să mari şi negri, pe care voia să-i lumineze sub ciudata pălărie decorată cu ciucuri! Şi aceste fotografii destinate propagandei l-au surprins în picioare, accentuându-i fălcile care îi ieşeau în evidenţă înspre cer, înfăţişându-l ca omul minune, o piartă de nemişcat, simbol al unei voinţe care nu cunoaşte obstacole.

Ce mai voinţă! Din mărturiile unor prieteni de ai săi, înţelegem că era un om, în mod constant indecis, acest „formidabil” om care urma să „invadeze” totul cu forţa naturală nu a rezista avansurilor pe care i le-a făcut Cardinalul iezuit Gasparri.

Doar câteva întâlniri secrete l-au determinat pe revoluţionar să obţină uniforma sub standardul Sf. Părinte, să scoată în evidenţă geniala carieră pe care o ştim atât de bine. Bine cunoscutul fost minstru, Carlo Sforza scria:

„Într-o zi când timpul va fi atenuat, amărăciunea şi ura, va fi recunoscut, sperăm, că orgia brutalităţilor sângeroase care au transformat Italia într-o închisoare timp de 20 de ani şi într-o ruină pe timpul războiului dintre 1940 şi 1945 îşi are originea într-un caz unic din punct de vedere istoric: cumplita disproporţie dintre o legendă, artificial creată în jurul unui nume şi capacitătile reale ale bietului diavol care a purtat acel nume, un om care nu a fost împiedicat de cultură.”³³⁸

Această formulă perfectă îi este aplicată lui Hitler şi Mussolini: aceeaşi disproporţie dintre legendă şi capacităţi, aceeaşi lipsă de „cultură” a celor doi aventurieri mediocrii cu trecuturi aproape identice. Carierele lor luminoase îşi pot găsi explicaţia doar în darul lor de a ţine discursuri în faţa maselor, un dar care i-a adus în faţa luminoasei publicităţi.

Faptul că legenda a fost „creată artificial” este un lucru evident azi când retrospectiva apariţiei lui Fuhrer pe ecranele germane nu a provocat nimic mai mult decât râsete.

Dar oare nu inferioritatea evidentă a acestor „oameni providenţiali” a fost motivul pentru care au fost aleşi pentru a fi ridicaţi la putere? Această lipsă de calităţi personale poate fi găsită în toţi aceia pe care papalitatea i-a ales să fie campionii ei.

În Italia şi Germania au existat şefi de stat „reali”, şefi „reali” care erau capabili să preia cârma şi să guverneze fără a fi nevoie să recurgă la acest „mistic” delirant. Dar aceştia erau intelectuali prealuminaţi, dar nu suficient de pliabili. Vaticanul şi în special „Papa cel negru”, von Ledochowski nu i-ar fi putut ţine „precum un buton în mână” şi nu i-ar fi putut obliga să servească scopurile lor cu orice preţ până când catastrofa lovea.

Hitler care era de neclintit urma să se dovedească a fi la fel de maleabil. Planul lui Ledochowski a fost de a crea o federaţie a naţiunilor catolice în centrul şi estul Europei în care Bavaria şi Austria (guvernate de iezuitul Siepel) ar fi avut superioritate. Bavaria a trebuit să fie separată de Republica Germană Weimar şi agitatorul Hitler de origine austriacă era un separatist bavarian.

Dar şansa de realizare a acestei federaţii şi de a pune la conducerea ei un habsburg a devenit din ce în ce mai mică, în timp ce Monseniorul Pacelli, nunţiul care a părăsit Munchen-ul pentru Berlin, a devenit conştient de slăbiciunea Republicii Germane datorită sprijinului sărac primit din partea aliaţilor. Speranţa de a stăpânii Germania ca un întreg s-a născut apoi la Vatican iar planul a fost modificat:

„Hegemonia Prusiei protestante trebuia prevenită şi întrucât Imperiul German urma să domine Europa, un Imperiu German Nazist trebuia reconstituit, în care catolicii să conducă.³³⁹

Aceasta a fost suficeintă. Hitler, care a fost până atunci separatist bavarian a devenit peste noapte insiprat de apostolul marelui Impreriu Geman.

Secţiunea V

Capitolul 6

LAGĂRELE MORŢII ŞI CRUCIADELE ANTISEMITE

În măsura în care catolicii erau conducătorii Germanie naziste curând a devenit evidentă, de asemenea şi severitatea cu care erau aplicate „înaltele principii” ale papalităţii.

Liberalii şi evreii au avut suficient de mult timp liber pentru a afla că aceste principii erau de mult demodate, întrucât multe voci ortodoxe confirmă acest fapt. Dreptul pe care Biserica şi-l atribuie singură este acela de a-i extermina încet sau rapid pe cei care stau în calea „punerii în practică” la Auschwitz, Dachau, Belsen, Buchenwald şi în alte lagăre ale morţii.

Gestapoul lui Hitler, „Ignatius al nostru din Loyola a realizat aceste acte de caritate cu diligenţă”. Germania civilă şi militară a trebuit să se supună „perinde ac cadaver”, acestei puternice organizaţii.

Nu e nevoie să spunem că Vaticanul s-a spălat pe mâini de aceste orori. Atunci când a dat un interviu lui Dr. Nerin F. Gun, jurnalist elveţian, care s-a deportat şi care a întrebat de ce Papa nu a intervenit sau nu a oferit cel puţin sprijin atât de multor oameni nevinovaţi, Papa Pius XII a răspuns insultător:

„Cunoşteam faptul că din motive politice persecutări violente aveau loc în Germania dar nu am fost niciodată informaţi de caracterul inuman al represiunii naziste.”³⁴⁰

Aceasta se întâmpla în acelaşi moment în care un vorbitor la Radio Vatican, R. P. Mistiaen, declara că „dovezi copleşitoare documentate referitoare la cruzimea naziştilor au fost primite.”³⁴¹

Fără nici o îndoială Sf. Tată nu era informat despre ceea ce se întâmpla în lagărele de concentrare „Oustachis” în ciuda prezenţei trimisului său la Zagreb.

O dată, totuşi, papalitatea s-a interesat despre soarta anumitor oameni condamnaţi la deportare. Aceştia erau 528 de misionari protestanţi, supravieţuitorii dintre toţi cei luaţi prizonieri de către japonezi în Insulele Pacificului şi duşi în lagărele de concentrare din Philippines. Monseniorul Andre Ribard, în excelenta sa carte „1960 şi secretul Vaticanului” dezvăluie intervenţia pontifă în numele acestor nenorociţi.

Textul apare sub numărul 1591 şi este datat Tokio, 6 aprilie 1963 într-un raport al departamentului pentru afaceri religioase în teritoriile ocupate şi citez următorul fragment:

„Exprimă dorinţa Bisericii Romane de a vedea Japonia urmând politicile lor şi provenind anumiţi propagatori religioşi ai greşelii să recâştige o libertate asupra căreia nu au dreptul.³⁴²

Din punct de vedere „creştin” acest pas caritabil nu necesită comentarii dar nu este oare cel mai important din punct de vedere politic? În Slovacia Monseniorul Tiso, iezuitul Gauleiter a avut libertatea să persecute „fraţii separaţi”chiar dacă Germania, căreia statul său era satelit, era în principal protestantă. Aceasta spune multe despre influenţa pe care a avut-o Biserica Romană asupra regimului hitlerist.

Am văzut de asemenea, rolul jucat în Croaţia de reprezentanţii Bisericii în exterminarea credincioşilor ortodocşi.

În ceea ce privea cruciada antievrei, piesa de rezistanţă a Gestapoului este inutil să menţionăm din nou rolul jucat de Roma întrucât am prezentat deja exploatările Monseniorului Tiso, principalul furnizor al camerelor de gazare şi crematoriilor din Auschwitz. Vom adăuga câteva documente caracteristice acestui dosar.

În primul rând iată o scrisoare a Monseniorului Leon Berard, ambasadorul Guvernului Vichy către papalitate:

„Marshall Petain, domnule,

În scrisoarea dumneavoastră din 7 august 1941, m-aţi onorat cerându-mi anumite informaţii referitoare la problemele şi dificultăţile care ar putea apărea din punct de vedere romano-catolic, datorită măsurilor pe care guvernul dumneavoastră le-a luat referitor la evrei. Am onoarea să vă răspund că nu mi-a fost spus nimic, la Vatican, care ar fi putut fi interpretat ca dezaprobare sau criticism faţă de legile şi faptele directive despre care discutăm.”³⁴³

Periodicul „L’ Arche” menţionând această scrisoare într-un articol intitulat „Tăcerea lui Pius XII” vorbeşte despre un raport ulterior pe care Monseniorul Leon Berard l-a trimis la Vichy pe 2 septembrie 1941:

„Există vrei contradicţie între statutul de evreu şi doctrina catolică? Doar una şi leon Berard o subliniază şefului statului. Constă în faptul că legea de pe 2 iunie 1941 defineşte evreii ca pe o rasă...Biserica (scria ambasadorul de la Vichy) nu a afirmat niciodată că toţi cetăţenii trebuie să aibă aceleaşi drepturi... După cum o autoritate de la Vatican mi-a spus, nu te vei găsi în dificultate asupra statutului evreilor.”³⁴⁴

Apărătorii se referă de mai multe ori la scrisoarea enciclică: „Mit Brenneder Sorge”, împotriva rasismului, care a fost pusă în practică.

Dar găsim ceva mai bun în cartea Monseniorului Leon Poliakov:

„Propunerea Bisericii Franceze protestante, ca, împreună cu Biserica Romană să ia nişte măsuri împotriva adunării evreilor pe perioada verii din 1942 a fost respinsă de demnitarii catolici.”³⁴⁵

Mulţi parizieni îşi amintesc cum copiii evreilor erau luaţi de la mamele lor şi trimişi cu trenuri speciale la crematoriile din Auschwitz. Aceste deportări de copii sunt confirmate printre alte documente oficiale, în scrisoarea lui „SS Haupsturmfuhrer Danneker” din data de 21 iulie 1942.

Groaznica insensibilitatea a Bisericii Romane şi a şefilor ei au inspirat nu cu mult timp în urmă rândurile răzbunătoare ale periodicului „L’Arche”:

„Timp de 5 ani, nazismul a fost autorul profanării, blasfemiei şi crimei. Mai mult de 5 ani acesta a masacrat 6 milioane de evrei. Dintre aceste 6 milioane 1.800.000 au fost copii. Cine a spus cândva <> Şi din ce motiv <>” Militantul Papă a fost urmat de un Papă diplomat. De la Paris ne îndreptăm spre Roma, ocupată, de asemenea, de germani, după prăbuşirea italiană. Iată un mesaj adresat lui von Ribbentrop, ministrul nazist al Afacerilor Externe: „Ambasada germană la papalitate, Roma, 28 octombrie 1943. deşi împins din toate părţile, Papa nu a exprimat nici o dezaprobare faţă de deportarea evreilor din Roma. Se poate aştepta ca duşmanii noştri să-i reproşeze această atitudine pe care o ve vedea exploatată în ţările protestante anglo-saxone, în propaganda lor împotriva catolicismului. Luând în considerarea această delicată problemă, pericolul relaţiilor nostre cu guvernul german a reprezentat factorul decisiv...”

Semnat, Ernest-von-Weiszaeker.³⁴⁶

Relatând cariera acestui von-Weiszaeker, ca fiind criminal de război „deoarece a pregătit listele de exterminare”, „Le Monde” descria pe data de 27 iulie 1947:

„Observând o înfrângere germană, s-a numit la Vatican, profitând de şansa de a lucra în de aproape cu Gestapoul.”

Pentru cititorii noştri încă nu foarte convinşi vom cita următorul document oficial german care declara aranjamentele Vaticanului faţă de evrei, înainte de război:

„Studiind evoluţia antisemită în Statele Unite, notăm cu interes că numărul ascultătorilor transmisiunilor radio ale Părintelui Coughlin (iezuit), binecunoscut pentru antisemitismul său, depăşeşte 20 milioane.”³⁴⁷

Antisemitismul militant al iezuiţilor în Statele Unite, ca pretutindeni, nu este surprinzător de partea acestor ultramontani, întrucât este în perfect acord cu „doctrina” lor. Să vedem ce are de spus Monseniorul Daniel-Rops, al Academiei Franceze, referitor la acest subiect. Acest autor este specializat în literatura şi publicaţiile religioase, fiind sub auspiciul „Imprimatur”, poate fi citit într-una din cele mai bune lucrări ale sale „Iisus şi vremurile sale”, publicată în 1944 în timpul ocupaţiei germane următoarele:

„De-a lungul secolelor, oriunde rasa evreiască era împrăştiată, sânge curgea şi întotdeauna chemarea la crimă groaznică îneca plânsetele de disperare repetate de 1000 de ori. Faţa persecuţiei naţiunii evreieşti a umplut istoria, dar nu poate şterge cealaltă faţă pătată de sânge pentru care poporul evreiesc nu a simţit milă. Fără îndoială, Israelul nu a avut de ales şi a trebuit să-l ucidă pe Dumnezeul său după ce l-a renegat şi întrucât sângele în mod misterios cere sânge, actele de caritate creştine nu au de ales; dacă nu voinţa divină compensează cu orori de nesuportat (crucificarea).”³⁴⁸

Cât de bine a fost pus? Sau ca să spunem şi mai brutal: dacă milioane de evrei au trebuit să treacă prin camerele de gazare şi crematorile de la Auschwitz, Dachan a fost propriul lor merit. Această nenorocire a fost dorită de „voinţa divină”, iar „caritatea creştină” ar greşi dacă s-ar întoarce pentru ai ajuta.

Eminentul profesor, MonseniorulJules Isaac, preşedinte al „Amitie judeochretienne”, exclama atunci când se referea la acest pasaj: „Aceste fraze teribile şi de blasfemie îşi provoacă o oroare de nesuportat, fiind agravate de o notă care spune: <

> Într-adevăr sentimente onorabile, dar nu putem merge împotriva dovezilor istoriei...Marea greutate a Morţii lui Iisus pe care Israelul trebuie să o poarte nu e în puterea oamenilor a o respinge.”³⁴⁹

Monseniorul Jules Isaac ne aduce la cunoştiinţă că fr4azele în discuţie au fost modificate de publicist „în cele mai recente ediţii” ale acestei cărţi înălţătoare. Există „un timp” pentru toate: crematoriile erau învechite, astfel, de la afirmaţia doctrinară a principilor papale până la punerea în practică a acestora de Himmler, cercul se închide.

Dar – revenind la subiect – nu a fost lăsată lumina să cadă pe acest individ zadarnic?

A existat o prăpastie, un gol evident simţit de toţi. Pentru a umple acest gol, legende au abundat: poveşti au fost răspândite în străinătate, nu întotdeuna fără scopul secret de a induce în eroare. Ştiinţele oculte, magicienii orientali, astrologii au inspirat după cum ni s-a spus pustnicul somnambul din Berchtesgaden, iar alegerea svasticii, ca insignă apartidului nazist, originară din India, părea să sprijine ideea.

Monseniorul Maxime Mourin respinge această aserţiune: „Adolf Hitler a fost elev la şcoala din Lambach şi a cântat printre băieţii corului mănăstirii. El a descoperit svastica acolo, întrucât aceasta era semnul heraldic al Părintelui Hagen, administratorul mănăstirii.”³⁵⁰

„Inspiraţia Fuhrer-ului a fost foarte uşor explicată, fără a fi nevoie să se apeleze la filozofii misterioase sau foarte exotice. Dacă este evident că acest „fiul a Bisericii Catolice” cum a fost descris de Franco, a fost supus impulsurilor conducătorilor mistici, ştim de asemenea că acestea nu au nimic de a face cu magia orientală.”

Iadurile pământeşti care au devorat 25 de milioane de victime poartă altă pecete uşor de recunoscut: cea a oamenilor care au trebuit să treacă printr-o lungă şi meticuloasă pregătire după cum este prescris în „Exerciţiile Spirituale” ale iezuiţilor.

Secţiunea V

Capitolul 7

IEZUIŢII ŞI COLLEQIUM RUSSICUM

Printre diferitele cauze care au făcut Vaticanul să decidă începerea primului Război Mondial, prin silirea Împăratului Austriei, Francis Joseph, să „pedepsească sârbii”principalul a fost, după cum am văzut, realizarea unei lovituri decisive împotriva Bisericii Ortodoxe, acest vechi şi urât rival de secole.

În spatele micilor naţiuni sârbe, Vaticanul a ţintit spre Rusia, tradiţionalul protector al credincioşilor ortodocşi din Balcani şi Est.

Monseniorul Pierre Dominique scria:

Pentru Roma, această aventură a devenit cea mai importantă, o victorie a monarhiei apostolice asupra Ţarismului putea fi privită ca o victorie a Romei asupra schismei din est.”³⁵¹

Papalitatea nu-şi făcea griji de faptul că o asemenea victorie putea fi realizată doar printr-un gigantic holocaust. Riscul, mai precis certitudinea au fost acceptate întrucât alianţele au făcut-o inevitabilă. Îndemnat de secretarul său de stat, iezuitul Merry del Val, Pius X, nu a făcut un secret din aceasta şi ministrul bavarian de afaceri a scris guvernului său în ajunul conflictului: „El (Papa) nu crede că armatele franceze şi ruse vor avea succes într-un război împotriva Germaniei.”

Acest calcul blestemat s-a dovedit a fi greşit. Primul Război Mondial care a distrus nordul Franţei şi a ucis câteva milioane nu a îndeplinit ambiţia Romei, în schimb au divizat Austro-Ungaria, astfel, privând Vaticanul de principalul său susţinător în Europa şi eliberând sclavii care făceau parte din acea dublă monarhie de la Viena aflată sub jugul apostolic. În plus, Revoluţia Rusă a eliberat de sub controlul Vaticanului pe acei romano-catolici de origine poloneză care locuiau în fostul imperiu ţarist.

Înfrângerea a fost totală dar Biserica Romană „patiens quia aeterna” îşi va urma cu eforturi proaspete politicile ei. „Drang nach osten”, setea faţă de Est care s-a combinat atât de bine cu ambiţiile pan-germane.

Rezultatul acesteia a fost, după cum am menţionat anterior ridicarea la putere a dictatorilor şi cel de al doilea Război Mondial cu suita de orori: „curăţarea” Wartheland din Polonia şi „catolicizarea obligatorie” a Croaţiei care au fost două exemple ale acestori orori.

Nu a avut nici o importanţă ca 25 de milioane de oameni au murit în lagărele de concentrare, 32 de milioade de soldaţi au fost ucişi pe câmpurile de luptă şi 29 de milioane au fost răniţi şi mutilaţi. Acestea sunt statisticile oficiale ale Organizaţiei Naţiunilor Unite³⁵² şi arată magnitudinea acelui carnagiu. De această dată, papalitatea a considerat ca scopurile ei au fost atinse iar în „Basler Nachrichten” din Basle poate fi citit:

„Acţiunea germană în Prusia ridică întrebarea referitoare la evanghelizarea acelei cărţi; Vaticanul va fi foarte interesat de ea.”³⁵³

Iată ce mai scrie o carte dedicată glorificării lui Pius XII:

„Vaticanul şi Berlinul au semnat un pact prin care misionarilor catolici ai colegiului Russicum li se permitea să meargă în teritoriile ocupate şi să treacă teritoriile baltice sub nunţiul din Berlin.”³⁵⁴

„Catolicizarea”Rusiei urma să fie lasnată sub protecţia Wehrmacht şi SS folosind aceleaşi modalităţi pe care Pavelitch şi asociaţii săi le desfăşurau în Croaţia dar pe o scală mult mai mare. Acesta a fost într-adevăr un trimf pentru Roma!

Dezamăgirea a fost mare atunci când setea hitleristă a fost oprită la Moscova şi când von Paulus împreună cu armata sa au fost prinşi în capcană în Stalingrad. Era vremea Crăciunului, Crăciunul din 1940 şi trebuie totuşi „să recitim mesajul” mai departe chemarea vibrantă la arme, adrasată „naţiunilor creştine” de Sf. Tată.

„Nu este timp pentru lamentare ci pentru acţiune. Fie ca entuziasmul cruciadelor să cuprindă creştinătatea şi chemarea <> va fi auzită; fie ca noi să fim pregătiţi să servim şi să ne sacrificăm precum cruciaţii de demult...” Vă implorăm să preluaţi asupra voastră groaznica gravitate a situaţiei prezente... În cele ce privesc voluntarii care participă în această Sf. Cruciadă a vremurilor moderne „ridicaţi steagul sus şi declaraţi război părţii întunecate a unei lumi separată de Dumnezeu.”³⁵⁵

În acea zi a Crăciunului ne aflăm departe de „Pax Christi”!

Această chemare la război nu a reprezentat expresia „neutralităţii stricte” cu care Vaticanul se lăuda în probelemele internaţionale. Această chemare a devenit şi mai nepotrivită oprin faptul că Rusia era aliatul Angliei, Americii şi a Franţei libere. Nu putem decât să zâmbim atunci când citim vehementele contestaţii ale apărătorilor lui Pius XII care ne spuncă războiul lui Hitler nu a fost o adevărată „cruciadă”, deşi acest cuvânt este menţionat în mesajul Sf. Părinte.

„Voluntarii” chemaţi de Papă la arme erau cei din „divizia Azul” şi persoanele recrutate de Cardinalul Baudrillart din Paris.

„Războiul lui Hitler este o afacere nobilă în apărarea culturii europene”, exclamă acesta pe 30 iunie 1941.

Observăm că Vaticanul nu mai este interesat acum de apărarea acestei culturi întrucât se luptă pentru a determina naţiunile africane să se revolte împotriva Franţei. Pius XII spunea: „Biserica Catolică nu se identifică cu cultura din Vest.”³⁵⁶

Importurile şi marile contradicţii sunt fără de sfârşit de partea celor care îl acuză pe Satana ca fiind „Părintele tuturor minciunilor”.

Înfrângerea susţinută în Rusia de armatele hitleriste, „Aceşti nobili apărărtori ai culturii europene” implica de asemenea iezuiţi care converteau. Te poţi întreba oare ce făcea Sf. Tereza în faţa unui asemenea dezastru! Pius XI a proclamat-o ca fiind „patroana sfântă a nefericitei Rusii” şi Părintele Coube a pictat-o stând „zâmbind dar la fel de teribil precum o armată porneşte spre bătălia împotriva gigantului bolşevist.”³⁵⁷

Oare sfânta din Lisieux – folosită pentru diferite lucrări de biserică – a cedat în faţa noii şi gigantice sarcini care a fost desemnată de sfântul Părinte? Nu ar fi de mirare.

Dar, în locul micului sfânt există în continuare Regina Raiului care a preluat asupra sa în 1917 cu anumite condiţii datoria de a aduce Rusia schismatică creştinilor romano-catolici.

Să vedem ce are de spus „La Croix” despre aceasta:

„Le vom arăta cititorilor noştrii că însăşi Fecioara din Fatima a promis convertirea ruşilor dacă toţi creştinii ar practica în mod sincer şi cu bucurie toate comandamentele legii evanghelice.³⁵⁸

Dorim să subliniem faptul că în conformitate cu spusele Părinţilor iezuiţi care sunt specialişti în problemele miraculoase, Mediatorul celest recomandă folosirea mătăniilor.

Această promisiune a Fecioarei a fost pecetluită printr-un „dans al soarelui”, o minune care a apărut din nou în 1951, în grădinile Vaticanului, doar în beneficiile Papei Pius XII.

Totuşi, ruşii au intrat în Berlin, în ciuda cruciadei cerută de Papa şi până atunci, compatrioţii Monseniorului Khruschev nu au arătat nici un fel de nerăbdare din căte ştim noi de a apărea în faţa uşii Sf. Petru în haine de penitenţă şi cu lanţuri în jurul gâturilor lor.

Ce a fost greşit? Oare creştinii nu au lega suficiente mărgele la mătăniile lor?

Am fii tentaţi să credem că aceasta ar fi cauza dacă nu ar fi existat mai degrabă acel detaliu dezgustător în povestea minunată a Fecioarei din Fatima. Promisiunea de convertire a Rusiei, oferită cu atâta inteligenţă clar văzătoarei Lucia în 1917, a fost „dezvăluită” de ea abia în 1941, când a devenit călugăriţă şi a fost făcută publică în octombrie 1942 de Cardinalul Schuster, un partizan al axei Roma-Berlin; a fost făcută publică la cererea lui Pius XII – acelaşi Pius XII care trei luni mai târziu a făcut apelul pentru o cruciadă.

Foarte iluminatr într-adevâr: unul dintre apărătorii Fecioarei recunoaşte că datorită ei, problema îşi „pierde o parte din valoarea ei profetică.”³⁵⁹Acesta este puţinul care s-a putut spune destre aceasta. Un anumit preot, mare specialist în problema „miracolului portughez”, mărturiseşte: „Trebuie să mărturisesc că în ceea ce mă priveşte, am adăugat în primele mele ediţii, textul dezvălui publicului de către Eminanţa Sa, Cardinalul Schuster, cu mare tragere de inimă...”³⁶⁰

Înţelegem clar sentimentele bunului preot.

Astfel Sf. Fecioară i-a spus păstoriţei Lucua în 1917 : „Dacă cererilor mele li se vor da atenţie, Rusia va fi convertită...”, cerându-i în acelaşi timp să păstreze acest „secret”. Cum ar fi putut atunci creştinii să cunoască aceste „cereri” şi să le îndeplinească?

„Credibile quia ineptum”

Se pare că din 1917 până în 1942, „nefericita”Rusie nu a avut nevoie ca rugăciuni să fie spuse pentru ea şi au devenit necesare doar după întrângerea naziştilor la Moscova şi atunci când von Paulus a fost prins în capcană la Stalingrad.

Aceasta este singura concluzie pe care o permite târzia revelaţie. Supranaturalul după cum am spus deja, este un lucru puternic, dar trebuie mânuit cu grijă.

După Montoire, generalul iezuit, Halke von Ledochowski a vorbit deja dispreţuitor despre adunarea generală pe care Societatea o va ţine în Roma după capitularea Angliei, a cărei importanţă şi strălucire nu va mai avea egal în întreaga sa istorie.

Dar Raiul a decis contrariul, în ciuda Sf. Teresa şi a Fecioarei Fatima. Marea Britanie s-a ridicat împotriva duşmanului, Statele Unite au intrat în război (în ciuda grelei munci duse de Părintele iezuit Coughlin), aliaţii au debarcat în nordul Africii iar campania rusă a fost un dezastru pentru nazişti.

Pentru Ledochowski a reprezentat prăbuşirea marelui său vis. Wehrmacht SS şi iezuiţii care converteau se retrăgeau împreună. Sănătatea generalului nu a putut face faţă acestui dezastru şi a murit.

Permiteţi-ne să vedem ce este acest „Russicum” pe care Papa XI şi von Ledochowski le-au adat deja în 1929 organizaţiei romane, atât de bogată şi variată.

„Cu constituţia apostolică <>, Pius XI a creat acest seminar rus în Roma unde tinerii apostoli de orice naţionalitate urmau a fi pregătiţi cu condictia de a adopta, înainte de toate ritul bizantin –slav şi de a fi hotărâţi a se devota în totalitate sarcinii de a aduce Rusia înapoi în <<ţarcul>> lui Hristos”.³⁶¹

Acesta era scopul colegiului pontif rus. Acesta împreună cu Institutul pontif oriental şi Colegiul Roman se aflau sub administraţia Societăţii lui Iisus.

La „ Colegiul Roman” găsim novici iezuiţi şi aceşti novici poartă numele de „russipetes”, întrucât le este destinat să meargă în Rusia. Creştinii ortodocşi are trebuie să aibă grijă, întrucât atât de mulţi campioni valoroşi sunt hotărâţi să-i zdrobească. Trebuie să subliniem ca mai sus menţionatul „Homme nouveau” afirmă:

„Toţi aceşti preoţi sunt destinaţi să meargă în Rusia dar acest proiect nu poate fi realizat momentan.”³⁶²

Conform acestei publicaţii, presa sovietică îi numeşte pe aceşti apostoli „paraşutiştii Vaticanului”. Şi din mărturiile unora foarte informaţi despre acest subiect, ajungem la concluzia ca acest nume i se potriveşte foarte bine.

Persoana in cauza nu este nimeni latul decât iezuitul Alighiero Tondi, profesor al Universităţii Potife Gregoriene, care l-a respins pe Ignatius din Loyola şi „Exerciţiile Spirituale”, totuşi nu fără un considerabil scandal şi a demisionat din faimoasa Societate. Putem citi următoarele dintr-un interviu pe care l-a dat unui ziar italian: „Activităţiile Colegiului <> şi ale altor organizaţii legate de el sunt multe şi variate. De exemplu, împreună cu fasciştii italieni şi cu ceea ce a mai rămas din nazismul german, iezuiţii organizează şi coordonează diferitele grupuri antiruse la ordinul autorităţii ecleziastice. Scopul final este de a fi pregătiţi pentru a răsturna guvernele din est. Banii sunt furnizaţi de organizaţiile ecleziastice conducătoare. Aceasta este munca pe care o susţin liderii clerici. Tot aceiaşi, sunt oricând gata să îşi rupa sutanele din măini atunci când sunt acuzati de implicare în politică şi de silire a episcopilor şi preoţilor din est să conspire împotriva propriilor guverne.”

„Atunci cznd am vorbit cu iezuitul Andrei Ouroussof, i-am spus că a fost ruşinos să afirme în <> vocea oficială a Vaticanului, şi în alte publicaţii ecleziastice că spionii demascaţi e5rau martiri ai credinţei. Ouroussof a izbucnit în râs.”

„- Ce vei scrie Părinte? m-a întrebat: Îi veni numi spioni sau ceva mai rău? Azi politica Vaticanului are nevoie de martiri dar pentru moment martirii sunt dificile de găsit. Deci, sunt fabricaţi.

• 
  Dar acesta este un joc necinstit!
  

Acesta a dat din cap ironic.

• 
  Eşti inventiv Părinte. datorită muncii tale ar trebui să ştii mai bine decât oricine altcineva că liderii Bisericii au fost întotdeauna însufleţiţi de aceleaşi reguli.
  
• 
  Dar Iisus Hristos? am întrebat.
  

El a râs.

• 
  Nu trebuie să ne găndim la Iisus Hristos. Dacă ne-am gândi la el, am ajunge pe cruce. Şi azi a sosit timpul să-i punem pe alţii pe cruce şi nu să fim noi înşişi puşi pe cruce.”³⁶³
  

Astfel, după cum a spus atât de bine iezuitul Ouroussof, politicile Vaticanului au nevoie de martiri, voluntari sau nu. A „creat” milioane de aceştia pe perioada celor 2 războaie mondiale

Secţiunea V

Capitolul 8

PAPA IOAN XXIII ÎNDEPĂRTEAZĂ MASCA

Dintre toate ficţiunile general acceptate în lume, spiritul de pace şi armonie atribuit papalităţii este probabil cel mai greu de dezrădăcinat întrucât acest spirit pare a fi inalienabil în faţa naturii juridice apostolice.

În ciuda lecţiei de istorie, nu în totalitate cunoscută sau prea repede uitată, cel care îşi spune „Vicarul lui Hristos”trebuie neapărat să încarneze în ochii mulţimii, idealul de iubire şi fraternitate răspândit de evanghelie.

În realitate, evenimentele ne determină să realizăm ca această prezumţie nefavorabilă trebuie înlăturată întrucât considerăm că acest fapt a fost demonstrat suficient dar, Biserica este prudentă – după cum ne este deseori reaminit –şi rareori adevăratele sale acţiuni nu sunt înconjurate de precauţii indispensabile care au grijă de aparenţe. „Bonne renommee vaut mieux que ceinture doree” (O reputaţie bună este mai bună decât o curea de aur), spune un proverb dar este chiar şi mai bine dacă le ai pe amândoună. Vatincanul, extem de puternic se ghidează după această maxime. Setea sa politică de dominare îşi asumă întotdeauna pretexte „spirituale” şi umanitare, proclamând „urbi et orbi” printr-o propagandă intensă pe care o curea de aur o oferă – şi „buna reputaţie” astfel păstrartă, menţine fluxul de aur în aşa numita curea.

Vaticanul nu deviază de la acest comportament şi legenda referitoare la imparţialitatea ei absolută este păstrată vie de acele scrisori enciclice, ambigue şi solemne şi de alte documente pontife. Recent era hitleristă a multiplicat asemenea exemple. Dar, ne putem aştepta să fie astfel o putere autoritară care trebuie să fie transcedentală şi universală în acelaşi timp?

Poziţia Vaticanului faţă de un asemnea proiect nu ne-a lăsat nedumeriţi. În SUA, Cardinalul Spellman a demonstrat aceasta limpede, silindu-i pe catolici să-şi arate ostilităţile faţa de Monseniorul Khrushchev, care era oaspetele preşedintelui america. Pentru această parte şi fără a exprima clar, Sfinţia Sa Ioan XXIII, a arătat puţin entuziasm pentru „destindere” în mesajul de Crăciun „ Speranţa” pe care acesta o exprima şi anume de a vedea pace în lume, o dorinţă care e obligatoriu de menţionat într-un astfel de document părea foarte slabă după cum erau şi apelurile către liderii din vest de a fi prudenţi, Dar până acum, Vaticanul a afişat o faţă bună.

Dar ce s-a întâmplat atunci în mai puţin de 2 săptămâni? O altă mult iubită „speranţă” s-a dovedit a fi în zadar? Oare decizia domnului Gronchi, preşedinte al Republicii Italiene de a merge la Moscova a fost picătura care a umplut paharul amărăciunii romane?

Indiferent de ce s-ar fi întâmplat, furtuna a izbucnit brusc, pe 7 ianuarie şi fulgere ecleziastice se răzvrăteau asupra şefilor de stat „creştini” care erau vinovaţi de faptul că doreau ca războiul rece să se încheie. Pe 8 ianuarie, „Le Monde”scria:

„În ziua în care preşedintele Republicii italiene urma să plece pentru a face o vizită oficială pregătită în ultimul moment, conducătorul Moscovei, atunci Cardinalul Ottaviani, succesorul Cardinalului Pizzardo ca secretar al Congregaţie biroului sfânt sau şef al tribunalului suprem al Bisericii a susţinut un discurs uimitor în timpul unei liturghii de dimineaţă”.

„Niciodată până acum, un prinţ al Bisericii, ocupând unul dintre cele mai importante posturi de la Vatican, nu a atacat vreodată autorităţiile sovietice atât de furios sau mustrând atăt de tare puterile vestice cu care aveau legături.”

„Le Monde” a publicat fragmente din acel discurs violent care amplifică pe bună dreptate calificativul „uluitor” folosit mai sus. „Timpul tamerlanilor a revenit”, a afirmat Cardinalul Ottaviani. Conducătorii ruşi au fost descrişi ca fiind „noi anticrişti” care au „condamnat oamenii la deportare, întemniţare, masacrare şi care nu au lăsat nimic în spatele lor, decât pământ pustiu.” Oratorul era şocat că nimeni nu mai era „speriat” să dea mâna cu ei. Apoi el le-a amintit ascultătorilor săi că Pius XII s-a refugiat la Castelgandolfo atunci când Hitler a venit la Roma. A uitat totuşi să adauge că acelaşi pontif a încheiat cu acelaşi Hitler menţionat un Concordat foarte avantajos pentru Biserică.

Nici călătoria în timp nu a fost cruţată în această denunţare violentă: „Noul om...crede că poate viola Raiul prin păşirea în spaţiu şi astfel să demonstreze încă o dată că Dumnezeu nu există.”

În final, a urmat duşmănoasa şi importanta concluzie:

„Ne putem oare declara satisfăcuţi cu orice tip de destindere când în primul rând nu poate exista vreun fel de calm în lume doar dacă arătăm respectul pentru conştiinţă, credinţa noastră faţă de Hristos, care a fost încă o dată acoperit cu scuipat, încoronat cu ghimpi şi lovit? Le putem oare întinde mâna celor care au făcut aceasta?”

Aceste cuvinte dramatice nu fac decât să ne reamintească de faptul că Vaticanul nu oate vorbi de „resppect pentru conştiinţă”, întrucât el însuşi i-a suprimat fără de ruşine. De fapt, este cel mai imprudent lucru ca acesta să ceară ca alţii să observe „acest respect elementar, când însăşi Biserica Romană îl respinge în întregime.

Scrisorile enciclice „Quanta cura” şi „Syllabus” sunt explicite”

„Blestemul asupra celui care spune: fiecare om este liber să îmbrăţişeze şi să profese religia pe care judecata sa o consideră a fi dreaptă.”(„Syllabus”, art. 15)

„...Este o nebunie să gândeşti că libertatea de gândire şi venerare sunt drepturi simple pentru fiacare om.”(„Quanta cura”)

Judecând după felul în care tratează ereticii, nu este de mirare că Vaticanul condamnă în mod sistematic toate încercările de compromis dintre „statele creştine” şi cei care sunt oficial atei. „Non est pax impilis” – „Fără pace pentru cei blestemaţi.”

Părintele iezuit Cavalli, ca mulţi alţii dinaintea sa, proclamă că această „intransigenţă” este „cea mai obligatorie poruncă” a Bisericii Romane.

Vom cita un alt articol care a apărut în acelaşi număr al „Le Monde” pe 9 ianuarie 1961:

„Omenirea se apropie de o situaţie unde anihilarea mutuală devine o posibilitate. În ziua de azi, nu există alt eeniment care să poată fi comparat ca importanţă cu acesta...Trebuie astfel să luptăm încontinuu pentru o pace dreaptă.” Aceasta a spus preşedintele Eisenhower, ieri, joi, în faţa crongresului Statelor Unite, în acelaşi timp în care Cardinalul Ottaviani, în Roma,a condamnat coexistenţa.

Contrastul dintre aceste doouă feluri de gândire nu poate fi mai izbitor: umanistul şi teocratul nu mai puţin evident decât pericolul fatal care plana asupra lumii datorită acelui nucleu de fanatism orb pe care îl numim Vatican. Egoismul său sacru este în aş a fel încât situaţiile şi necesităţiile urgente pentru un acord internaţional cu scopul de a evita exterminarea totală care ameninţa lumea, nu contau. Secretarul Biroului Sfânt, acest tribunal suprem, al cărui trecut este foarte bine cunoscut, nu i-a în considerare asemenea abstinţe neglijabile. Merg ruşii la liturghie? Acesta este lucrul important şi dacă preşedintele Eisenhower nu înţelege aceasta este deoarece „a devenit „idiot datorită terorii.”

Nebunia discursului Cardinalului Ottaviani ne face să zâmbin şi în acelşi timp ne şochează. Mulţi cred că acestui om îi va fi greu să-i convingă pe „creştini” că bomba atomică trebuie acceptată cu graţie. Dar trebuie să fim în gardă! În spatele acestui purtător de cuvânt al papalităţii se află întreaga organizaţie pontifă şi în special această armată secretă a iezuiţilor, care nu este formată din soldaţi obişnuiţi. Toţi membrii faimoasei Societăţi lucrează printre coridoarele puterii şi acţiunea lor este foarte eficientă. Un zvon a fost răspândit că discursul brutal al Cardinalului ottaviani nu a fost reflectarea exactă a gândului papalităţii ci cel al aşa numitului clan integrist. Presa catolică în Franţa a încercat să atenueze aducerea acelui discurs violent şi „La Croix” a fost singurul ziar care a publicat un scurt paragraf al acestuia din care întreaga violenţă a fost omisă. Inteligent oportunism, întradevăr, dar nu putea dezamăgii pe nimeni. Este absolut imposibil ca un asemnea criticism de o importanţă politică excepţională să fie impus clerului de către secretarul biroului sfânt fără aprobarea şefului congregaţiei şi cea a Papei. Papa Ioan XXIII nu putea arunca acea bombă singur, dar făcându-l pe unul dintre cei mai importanţi demnitari ai papalităţii să îi ia locul el voia să fie evidentă pentru toată lumea complicitatea sa.

Oare prin exprimarea opoziţiei faţă de orice încercare de a uni estul cu vestul, Vaticanul aştepta nişte rezultate pozitive? Spera el să intimideze şefii de state care urmăresc aceste politici de pace? Sau spera el să provoace cel puţin o mişcare contrar „destinderii” dintre credincioşi? Deşi părea iraţională această sperantă, ea a bântuit minţile clerilor. Aceste viziuni ciudate au menirea de a produce astfel de iluzii. Mai mult ei nu puteau uita o anumită iluzie folosită atât de mult timp pentru a-i înşela pe cei care avut încredere în ei. Ne referim la converirea Rusiei, aparent anunţată la Fatima de către Sf. Fecioară în persoană, Luciei, păstoriţa care în cele din urmă a îmbrăţişat ordinele sfinte şi a mărturisit în 1942 în „Memoriile” pe care le-a scris la cererea superiorilor ei. Această poveste a cocoşului şi a taurului ar putea să ne facă să zâmbim dar cert rămâne faptul că Vaticanul a răspândit-o în întreaga lume printr-o serie de discursuri, predici, declaraţii solemne, cărţi şi pamflete şi prin călatorii. Această propagandă zgomotoasă a rămas în mintea credincioşilor precum şi afirmaţia următoare publicată de „La Croix”:

„Fatima a devenit o răscruce de drumuri...soarta naţiunilor poate fi decisă mai bine acolo decât în jurul meselor.”

Apărătorii ei nu-şi mai pot găsi refugiu în ambiguitate. Alternativa este perfect clară: „destindere” sau Război Rece”, Vaticândul alegând cea dea a doua variantă.

Începem să înţelegem violenţa atunci când luam în considerare importanţa mizei Pontifului Roman. Am judeca greşit Vaticanul dacă l-am crede capabil să renunţe la o speranţă la fel de veche ca şi însăşi schisma din Est şi anume aceea de a aduce înapoi, credincioşii ortodocşi sub supunea ei printr-un succes militar. Ridicarea lui Hitler s-a datorat acestei speranţe încăpăţânate, dar înfrângerea finală a cruciadei sale tot nu a deschis ochii papalităţii faţă de absurditatea acestei ambiţii. Există o altă dorinţă chiar mai apăsătoare: să elibereze în Polonia Ungaria şi Cehoslovacia această faimoasă „Biserică a Tăcerii” care a ajuns astfel datorită răsturnării neaşteptate de evenimente . „Qui trop embrasse mal etreint” (Aduni tot pierzi tot): un proverb înţelept care nu i-a inspirat niciodată pe fanatici. Pentru a relua marşul lui spre Est, Vaticanul se bazează încă pe „arma seculară” germană, principalul campion european care are nevoie de putere nouă şi vigoare. În frunte a Germaniei feudale este aşezat un om de încredere, cancelarul Konrad Adenaur, şambelanul secret al Papei. Politicile urmărite de el pentru mai bine de 15 ani dezvăluie clar ştampila papalităţii. Expunând la început precauţie, omul pe care compatrioţii lui l-au numit „der alte Fuchs” – „Vulpea Bătrână” – a lucrat la reînarmarea ţării sale. Bineînţele, reînarmarea „morală” a populaţie şi în special a tinerilor germani a fost un supliment imperativ al primului. Acesta este motivul pentru care posturile importante din ministerele şi administraţia Germaniei de Vest sunt deţinute de mulţi indivizi cu un trecut hitlerist notoriu şi căpitani ai industriei precum von Krupp şi Flick care nu cu mult timp după ce au fost condamnaţi drept criminali de război, şi-au condus din nou giganticele lucrări care le-au fost restaurate. În timpul unui interviu dat periodicului „Dutch”, Siegfried a răspuns ca un ecou discursului Cardinalului Ottaviani:

„...Cu existenţa în pace a naţiunilor a căror viziuni sunt total opuse este doar o aluzie care are prea mulţi suporteri.”³⁶⁴

„Predica”, incendiară dată pe 7 ianuarie la Sainte-Marie-Majeure a precedat cu câteva zile ca printr-un accident vizita lui Konrad Adenauer la Roma. Declaraţiile date de presă au fost unanime în sublinierea atmosferei prietenoase care a dăinuit pe perioada audienţei pe care Sfinţia Sa Ioan XXIII i-a oferit-o Cancelarului german şi ministrului său de afaceri. Citim în „L’Aurore”:

„Întâlnirea a provocat o declaraţie mai degrabă neaşteptată din partea cancelarului atunci când i-a răspuns pontifului:

Părerea mea este că Dumnezeu a oferit poporului german un rol special dejucat în aceste timpuri problematice. Să fie protectorul vestic faţă de puternicele influenţe din vest şi care ne ameninţă.”³⁶⁵

„Combat” a publicat :

„Evocarea Dr. Adrenauer a muncii atribuite naţiunii germane şi-a găsit inspiraţia într-o declaraţie similară a fostului pontif. Astfel ne este permis să credem că Dr. Adrenauer a pronunţat această frază (<>) în circumstanţele prezente întrucât a crezut că ascultătorii erau pregătiţi să-l asculte.”³⁶⁶

De fapt, trebuie să fii foarte naiv şi ignorant pentru a crede că această „declaraţie neaşteptată” nu făcea parte din program. Pariem, de asemenea că nu s-a creat nici o umbră asupra „prelungitei conversaţii”, pe care Dl. Adenauer a avut-o cu Cardinalul Cardini, acesta a luat apoi masa cu secretarul de stat al papalităţii.³⁶⁷

Intruziunea spectaculoasă a biroului sfânt în politicile internaţionale rostite de Cardinalul Ottaviani a şocat chiar şi catolicii care erau de mult obişnuiţi cu implicările Bisericii Romane în afacerile de stat. Roma era conştientă de aceasta. Dar perpetuarea războiului rece era atât de vitală pentru puterea politică a Vaticanului şi chiar pentru prosperitatea ei financiară, încât nu a ezitat să repete aceste viziuni politice.

În martie 1960 Khrushchev a făcut o călătorie în Franţa şi a dorit să viziteze oraşul Dijon. Episcopul acestui oraş i-a interzis primarului să-l primească pe acesta. Astfel, vizitatorul a fost primit de un asistent care i-a ţinut locul primarului. Modalitatea neconstrânsă prin care „ierarhia” ironiza autoritatea civilă cu această ocazie, a ridicat cele mai ascuţite comentarii. Pe 30 martie „Le Monde” scria: „Cine îşi exercită autoritatea asupra primarului din Dijon? Episcopul sau prefectul? Şi mai presus de aceasta, reprentanţii puterii centrale, Papa sau guvernul francez? Aceasta este o întrebare pe care toată lumea şi-o adresează...În spatele acestei întrebări franceze de ordine interioară, afacerea Kir ne aduce la cunoştiinţă o problemă mai mare. Acţiunea Vaticanului nu priveşte doar relaţiile dintre primar şi guvernul său. Modalitatea de desfăşurare constituie o intervenţie directă şi spectaculoasă în diplomaţia internaţională.

Reacţiile pe care această afacere le-a provocat aproape peste tot, arată faptul că semnificaţia sa a fost înţeleasă clar de către opinia lumii. Mulţi s-au temut că vor vedea cum politicile externe ale ţării se vor înclina în favoarea intereselor Bisericii Romane, în prejudiciul intereselor naţiunii.

Putem vedea că Vaticanul, silit să folosească arme spirituale, s-a străduit să obţină ce era mai bun din ele. Iezuiţii făceau tot ce le stătea în putere pentru a evita cea mai îngrozitoare „calamitate” care plana asupra papalităţii: un acord internaţional care excludea apelarea la război. Ce se va alege de prestigiul Vaticanului, importanţa sa politică şi toate avantajele financiare care continuă din aceasta dacă datorită unui asemenea acord, nu va mai putea complota, nu va mai putea să-şi folosescă influenţă, nu-i va mai putea favoriza pe unii şi teroriza pe alţii, nu se va mai putea opune naţiunilor, nu va mai putea crea conflicte în beneficiul propriului interes şi dacă pentru a servi ambiţiei ei nu va mai putea găsi soldaţi?

*Nimeni nu mai poate fi înşelat, o dezarmare generală ar însemna îngenunchierea Bisericii Romane ca o putere Mondială şi însuşi capul său „spiritual” se va clătina.

Trebuie să ne aşteptăm atunci să-i vedem pe fii lui Loyola oponându-se cu tot arsenalul lor de scamatorii dorinţei de pace a naţiunilor şi guvernelor. Este un război fără milă, un război sfânt determinat de discursul nebun al Cardinalului Ottaviani. Şi Societatea lui Iisus îl va urma cu încăpăţânarea oarbă a unei insecte. Lumea trebuie să piară mai presus decât supremaţia pontifului roman.

CONCLUZII

Am recapitulat în această carte principalele manifestări ale activităţii multiforme desfăşurată de Societatea lui Iisus pe perioada a 4 secole. Am stabilit de asemenea că acest caracter militant, chiar militar al acestei faimoase şi ultramontane instituţii îşi justifică numele adeseori atribuit şi anume „armata seculară a papalităţii”. În faţa acţiunii pentru gloria lui Dumnezeu şi în special a papalităţii reprezintă ordinul pe care acşti soldaţi ecleziastici şi l-au dat lor înşişi şi de care sunt mândri. În acelaşi timp, ei se străduiesc prin intermediul cărţii şi al presei religioase pe care le supraveghează să distingă pe cât posibil şi să prezinte ca aventuri „apostolice” acţiunile lor pe care le execută în domeniul lor favorit: Politicile naţionale. Camuflajul inteligent, afirmaţiile de inocenţă, ironiile referitoare la „planurile întunecate” atribuite lor de către imaginea bolnavă a duşmanului lor, toate acestea sunt depăşite ca importanţă de ostilitatea unanimă a opiniei publice faţă de ei şi de reacţiile înavitabile la intrigile care au avut ca rezultat expulzarea lor din fiecare ţară.

Aceste 56 de expulzări, pentru a le cita doar pe cele mai importante, oferă un argument incontestabil!

Cum să nu fie periculos pentru societăţîle civile întrucât Ordinul reprezintă instumentul cel mai eficient al papalităţii în impunerea propriei legi asupra guvernelor temporare şi când această lege nu are nici o consideraţie asupra diferitelor interese naţionale. Papalitatea, fiind oportunistă, îmbrăţişează aceste interese atunci când ele coincid cu ale ei.

Groaznic cu duşmanii săi sau cu cei care i se opun, Vaticanul, această organizaţie amfibă, clerico-politică este şi mai fatală pentru proprii prieteni.

Referitor la acest subiect Dl. T. Jung scrie în 1864 următoarele rânduri care nu s-au învechit: „Puterea Franţei este invers proporţională cu intensitatea supunerii ei faţă de papalitate.”³⁶⁸

Dl. Joseph Hours, un martor mai recent, a scris atunci când studia efectele „nesupunerii” noastre:

„Nu este nici o îndoială despre aceasta. Chiar şi pe continent, oricând catolicismul este tentat să devină politic, este tentat să devină antifrancez.”³⁶⁹

O remarcă justă într-adevăr deşi termenul „tentat” este slab. Vom concluziona totuşi că verbul „ a se supune” ar fi mai la subiect.

Nu este bine să te expui la această ostilitate decât să ajungi la această concluzie asemenea Colonelului Beck, fost ministru al afacerilor externe al Bisericii Polone.³⁷⁰

„Vaticanul este unul dintre principalii responsabili ai tragediei ţării mele. Am ajuns la concluzia prea târziu ca ne-am urmărit politicile externe doar pentru a servi interesul Bisericii Catolice.”

Ne întrebăm dacă Biserica romană a cules vreun profit din această aspiraţie nebună de a guverna lumea, pretenţie păstrată vie de către iezuiţi.

Răspunsul este simplu: cel mai clar şi incontestabil rezultat e reprezentat de o continuă diminuare a „moştenirii Sf. Petru” – un sfârşit trist la atât de multe crime!

Un autor catolic scria:

„Scopul lor este de a concentra întotdeauna puterea ecleziastică pe care o controlează. Infailibilitatea Papei exasperează episcopii şi guvernele, aceştia o cer totuşi la consiliul de la Trent şi o obţin în cele din urmă la Consiliul de la Vatican (1870). Prestigiul societăţii îi fascinează în interiorul Bisericii, la fel de mult pe adversari cât şi pe prieteni. Avem respect sau cel puţin ne temem de ea; considerăm că poate face orice şi astfel ne comportăm în concordanţă.”³⁷¹

Un alt scriitor catolic afirma cu putere efectele acestei concentrări a puterii în mâinile pontifului:

„Societatea lui Iisus era suspicioasă pe viaţă, sursa ereziei şi se opunea autorităţii ei. Consiliul de la Trent, pare deja a fi testamentul catolicismului. Este ultimul consiliu veritabil.”

„După aceasta va exista un singur Consiliu la Vatican care va consacra abdicarea consiliilor.

Suntem cu toţii constienţi de câştigul Papei la sfârşitul consiliilor.

Ce simplificare şi totuşi ce împovărare! Creştinătatea romană intră în posesia caracterului monarhiei absolute fondată acum pentru totdeauna prin infailibiliatea papală.

Imaginea este frumoasă dar viaţa îi suportă costurile. Totul vine de la Roma şi Romei nu îi rămâne nimic decât să se bazeze pe Roma.”³⁷²

În continuare autorul însumează meritele acestei faimoase Societăţi: „A întărziat poate moarte Bisericii dar printr-un tip de pact cu moartea.”³⁷³

Fără îndoială, discipolii lui Loyola se străduiesc să mascheze de ochii credincioşilor duritatea unui sistem din ce în ce mai totalitar. Presa catolică sub directul lor control îşi asumă o inspiraţie variată pentru a oferi cititorilor iluzia unui fel de independenţă pentru a fi deschisă „noilor idei”. Dar în spatele acestor meschine distracţii, eternul iezuit priveşte şi despre care autorul mai sus menţionat scrie: „ El se naşte cu intransigenţă, capabil de a înşela datorită abilităţilor sale, el excelează în a fi încăpăţânat.”³⁷⁴

În „Le Monde” din 7 mai 1956, Monseniorul Henri Fresquet a scris un articol important referitor la „Opus Dei” spaniol, definind acţiunea organizaţiilor religioase şi oculte acesta scria: „Membrii lor...urmăresc a-i ajuta pe intelectuali să atingă o stare de perfecţiune religioasă prin practicarea profesiilor lor şi prin sanctifierea muncii.”

Acest lucru nu este nou şi Monseniorul Henri Fresquet cunoaşte acest lucru, întrucât continuă: „Ei sunt acuzaţi de faptul că doresc să ocupe poziţiile cheie ale Pământului, să fie miezul Universităţii, al administraţiei, guvernului şi previn de a intra şi izgonesc dintre ei necredincioşii sau liberalii.”

„Opus” se pare că a intrat în Franţa „clandestin”, în noiembrie 1954, fiind adus de doi preoţi şi cinci profani, doctoranzi sau studenţi la medicină. Ar putea fi aşa, dar ne îndoim de faptul că această întăriri a fost necesară pentru continuitatea muncii lor care avea continuitate de mult timp în Franţa, în special în lumile medicale şi academice, după cum, anumite scandaluri în examinare au dezvăluit-o.

Totuşi ramura acestei acţiuni franceze, presupusă a fi „unca lui Dumnezeu”, nu pare a fi clandestină, judecând după spusele lui Francois Mauriac:

„...Mi s-a făcut o ciudată confidenţă, atât de ciudată încât dacă aceasta nu ar fi fost semnată de un scriitor catolic şi care îmi este prieten şi în care am încredere, aş fi crezut că este o glumă. El a oferit un articol unui periodic care l-a primit cu bucurie, dar nu a conştientizat conţinutul său. Trec lunile şi prietenul meu devine nerăbdător, pune întrebări şi în cele din urmă primeşte acest răspuns din partea directorului acelui periodic: <>. Acest prieten m-a întrebat: <> În continuare şi eu mi-am pus aceeaşi întrebare...”³⁷⁵

La această întrebare, eminentul academician ar fi putut primi răspunsul de la oamenii pe care îi cunoştea foarte bine: scriitori, publicişti, oameni de ştiinţă, oameni de teatru şi cinema şi asta dacă nu dorea să se informeze direct de la centrele de editare.

În ceea ce priveşte opoziţia „opus Dei”, în care presupunem că se află şi iezuiţii, noi nu vedem mai mult decât o rivalitate de grup. Societatea este „modernistă” şi se integrează uşor, conform oportunităţilor, întru-cât ea trebuie să se afle în ambele tabere. De fapt aceaaşi publicaţie „Le Monde” a publicat un articol al Monseniorului Jean Creach care ne invită în mod ironic să admirăm o „Auto-da-fe al iezuiţilor spanioli”. Într-adevăr această cenzură iezuită nu pare a fi modernistă, judecând după spusele Monseniorului Jean Creach:

„Dacă Părintele Garmendia ar fi avut puterea Cardinalului Tavera, a căriu privire a fost resuscitată de către Greco, pe lângă mov, Spania ar fi cunoscut doar propria literatură a autorilor neputincioşi sau chiar decapitaţi”.

„Apoi, după citarea mai multor exemple amuzante ale zelului de purificare ale Sfântului Părinte, autorul face următoarea afirmaţie:

„Sunt creierele formate de iezuiţi atât de slabe încât nu se pot confrunta nici cu cel mai mic pericol şi să triumfe asupra lui”. „Spune-mi, dragă prieten; dacă nu sunt capabili de aceasta, care este valoarea învăţăturilor care îi recompensează atât de blând?” ³⁷⁶

Acestei critici amuzante îi putem răspunde că presupusa slăbiciune a creierelor modelate de iezuiţi reprezintă principala valoare a învăţăturilor lor.

Acesta este locul unde trebuie să ne întoarcem. Printr-o vocaţie specială, ei sunt duşmanii libertăţii de gândire: li s-au spălat creierele şi ei la rândul lor spală creiere!

Aceasta este atât puterea cât şi slăbiciunea lor. Monseniorul Andre Mater afirma extrem de bine totalitarismul absolut al Ordinului lor atunci când scria: „Prin disciplina care îl uneşte, în spirit, pe toţi ceilalţi membri, fiecare dintre ei se poartă şi gândeşte cu intensitate a alţi 30 000. acesta este fanatismul iezuit”.³⁷⁷

Mai îngrozitor, acum ca niciodată, fanatismul iezuit, stăpân absolut al Bisericii Romane, a implicat-o pe aceasta adânc în competiţiile politicilor lumii. Sub grija sa, organizaţia papală şi svastică au lansat un atac fatal asupra liberalismului şi au încercat să dea naştere „Noului Ev Mediu” pe care Hitler l-a promis Europei.³⁷⁸

În ciuda planurilor lui von Ledochowski, în ciuda planurilor lui Himmler, a lagărelor de concentrare, coruperii de minţi de către Acţiunea Catolică şi a propagandei neîngrădite a iezuiţiilor în Statele Unite, afacerea „omului providenţial” a eşuat şi „moştenirea Sfântului Petru în loc să crească în Est, a fost redusă.

Rămâne de necontestat faptul că guvernul naţional-socialist, „cea mai catolică Germanie, pe care au avut-o vreodată” a fost pe departe cel mai crud, fără a exclude epoca barbară, într-adevăr, o declaraţie dureroasă pentru mulţi credincioşi, ar fi înţelept să se mediteze asupra ei. „Oraşul Ordinului unde antrenamentul era o copie a metodei iezuite, conducătorul regimului nazist a format această <> în faţă căreia, conform dorinţelor sale, lumea a „tremurat”. Aceleaşi cauze au produs aceleaşi rezultate. „Există discipline prea grele pe care sufletul uman să le suporte şi care distrug întru totul conştiinţa... Alienarea crimei este mascată de eroism...Nici un comandament nu poate fi bun dacă în primul rând corupe un suflet. Atunci când ţi-ai luat o obligaţie faţă de societate, celelalte fiinţe îşi pierd importanţa”³⁷⁹

De fapt, şefii nazişti nu aveau nici o consideraţie pentru „celelalte fiinţe” şi acest lucru este valabil şi în cazul iezuiţiilor.

„Erau obligaţi să se supună idolului lor”³⁸⁰

Şi această supunere deplină a fost invocată de acuzaţii din Nuremberg pentru a li se ierta crimele îngrozitoare.

În cele din urmă, împrumutăm de la acelaşi autor, care a analizat fanatismul iezuit atât de bine, această judecată:

„Îi reproşăm Societăţii cu abilităţiile, politicile şi vicleşugurile ei şi punem pe seama ei toate calculele, toate motivele ascunse şi toate loviturile pe sub mână. Nu există ţară în care Societatea să nu aibă parte de dejamăgiri şi în care comportamentul ei scandalos să nu se întoarcă cu mânie asupra sa”

„Dacă machiavelismul lor ar fi avut adâncimea atribuită în mod general, s-ar fi aruncat aceşti oameni prudenţi în mod constant în abisurile înţelepciunii umane, în catastrofele unde trebuiau să aştepte întru-cât Ordinul experimenta aceleaşi lucruri în statele civilizate?”

„Explicaţia este simplă: un geniu puternic guvernează Societatea, un geniu atât de puternic încât o împinge uneori împotriva unor obstacole greşite ca şi cum le-ar putea învinge,