Istoria secretă a iezuiţilor

Acest lucru este stabilit într-un document diplomatic care a fost găsit în arhivele austro-ungare. Acesta relata, pentru beneficiul ministurlui austriac Berchtold, pe baza discuţiilor avute de Prinţul Schonburg la Vatican în octombrie-noiembrie 1913 următoarele:

„Printre subiectele disctate în primul rând cu secretarul de stat, Cardinalul Meery del Val, săptămâna trecută, problema Serbiei a fost adusă, ca şi anticipată. În primul rând, Cardinalul şi-a exprimat mulţumirea faţă de atitudinea noastră fermă şi oportună din ultimele luni. Pe perioada şedinţei pe care am avut-o în acea zi, cu Sfinţia Sa, Sfântul Tată, care a început discuţia, menţionând paşii noştrii energici făcuţi la Belgrad, a făcut câteva remarci: <>, spuse Sfinţia sa, <>.”²¹²

Astfel sentimentul de război al lui Pius X a fost clar exprimat încă din 1913. Nu este nimic surprinzător în aceasta dacă ţinem cont de cine inspiră politicile romane. „Ce trebuiau habsburgii să facă? Să pedepsească Serbia o naţiune ortodoxa? Prestigiul Austro-Ungariei, a acestor habsburgi care împreună cu burbonii din Spania, erau ultimii susţinători ai iezuiţilor şi în special prestigiul moştenitorului Francois-Fernand ar fi fost crescut cu măreţie. Penreu Roma, afacerea a devenit aproape importantă din punct de vedere religios. O victorie a monarhiei apostolice asupra ţarismului era considerată a fi o victorie e Romei asupra Schismei din Est.”²¹³

Totuşi, afacerea s-a târât până în 1913. Pe 28 iunie 1914, arhiducele Francois-Ferdinand a fost asasinat la Sarajevo. Guvernul sârb nu a avut nici o legătură cu această crimă care a fost comisă de un student macedonian, dar a reprezentat scuza perfectă pentru ca împăratul Francois-Joseph să înceapă ostilităţile.

„Contele Sforza susţine că principala problemă era convingerea lui Francois-Joseph că războiul era necesar. Sfatul Papei şi al ministrului său era acela care îl putea influenţa cel mai mult.”²¹⁴

Acest sfat a fost oferit împăratului şi celui care era aşteptat din partea Papei şi a ministrului său, „elevul favorit al iezuiţilor”. În timp ce servea, încerca să menţină pacea, cedând tuturor dorinţelor guvernului austriac care a trimis o notă ameninţătoare la Belgrad, Contele Palffy, reprezentant austriac la Vatican a oferit ministrului Berchtold, pe 29 iulie un rezumat al discuţiilor pe care le-a avut pe 27 cu secretarul de stat, Cardinalul Merry del Val. Această discuţie se referea la „problemele care sunt supărătoare pentru Europa pentru moment.”

Dispreţuitorul diplomat neagă zvonurile „fanteziste” referitoare la presupusa intervenţie a Papei care se pare că l-a implorat pe împărat să cruţe naţiunile creştine de ororole războiului.” Având de a face cu aceste superstiţii „absurde”, acesta prezintă „adevărata opinie a papalităţii”, după cum i-a fost transmis:

„Ar fi fost imposibil de simţit vreo urmă de indulgenţă şi conciliere în cuvintele eminenţei sale. Este adevărat că a considerat nota transmisă Serbiei ca fiind foarte aspră dar a aprobat-o totuşi în întregime şi în acelaşi timp şi indirect a exprimat dorinţa ca Monarhia să termine treaba. Într-adevăr, a adăugat Cardinalul, este păcat că Serbia nu a fost umilită după cum s-ar fi putut atunci fără atât de mari riscuri ataşate. Acesată declaraţie reprezintă dorinţele Papei care, de-alungul anilor şi-a exprimat regretul că Austro-Ungaria a neglijat <
> periculosului ei vecin de pe Dunăre.”²¹⁵

Aceasta este doar o opziţie faţă de zvonurile fanteziste referitoare la intervenţia pontifică în favoarea păcii,

De fapt, diplomatul austriac nu este singurul care relatează „adevărata opinie” a Pontifului Roman şi a ministrului său.

Cu o zi înainte, pe 26 iulie, Baronul Ritter, respunsabilil Bavarian cu afaceri la Vatican a scris guvernului său următoarele:

„Papa a fost de acord ca Austria să înfrunte Serbia. El nu dă împortanţă armatei ruse şi nici celei franceze şi este de părere că acestea nu vor putea face faţă Germaniei într-un război. Cardinalul secretar de stat nu ştie când Austria va începe războiul daca nu se decide acum.”²¹⁶

Astfel, papalitatea este pe deplin conştientă de „marile riscuri” pe care le presupunea un conflict între Austria şi Serbia, dar totuşi a făcut tot ce i-a stat în putere pentru a încuraja aceasta.

Vaticanul şi sfătuitorii iezuiţi nu erau preocupaţi de suferinţele „naţiunilor creştine”! Nu era pentru prima dată când acestet naţiuni erau folosite pentru beneficiul politicilor romane. În cele din urmă a apărut şansa dorită de a folosi arma seculară germană împotriva Rusiei Ortodoxe, Franţei „nelegiuite” care avea nevoie de o „sângerare completă” şi împotriva Angliei „eretice”. Toate acestea păreau să promită un război „viu şi fericit”.

Pius X nu a văzut desfăşurarea sa şi rezultatul, ambele fiind contrare previziunilor sale. El a murit la începutul conflictului pe 20 august 1914. Dar 40 de ani mai târziu, Pius XII l-a canonizat pe acest pontif şi „Precis d’Histoire” (Rezumatul Sfintei Istorii), folosit pentru catehisme parohiale, i-a dedicat aceste cuvinte înălţătoare:

„Pius X a făcut tot ceea ce i-a stat în putere pentru a preveni începerea războiului din 1914 şi a murit de durere când a înţeles suferinţele pe care acesta le va dezlănţui.”

Dacă aceasta a fost o satiră, nu putea fi expusă mai bine!

Cu căţiva ani înainte de 1914, Monseniorul Yves Guyot, un adevărat profet spunea: „dacă războiul izbucneşte, ascultaţi voi oameni care credeţi că Biserica Romană, simbolul ordinii şi al păcii şi nu căutaţi vinovatul în afara Vaticanului, întrucât el va fi vicleanul instigator precum s-a întâmplat în războiul din 1870.”²¹⁷

Instigatorul măcelului, Vaticanul urma să-i susţină pe nu mai puţin viclenii, campionii Austro-Ungari pe parcursul războiului. Expediţia militară din Franţa pe care Kaiser s-a lăudat că o va face a fost oprită la Marna şi agresorul a fost adus înapoi în defensivă în urma atacurilor sale furioase. Dar, cel puţin diplomaţia pontifă i-a oferit tot ajutorul posibil, iar acest lucru nu este surprinzător dacă luăm în considerare faptul că Providenţei Divine îi făcea plăcere să favorizeze imperiile centrale.

Într-adevăr, Cardinalul Rampolla, considerat a fi pro-francez – din acest motiv fost ţinut departe de tronul pontif printr-un vot din partea Autriei – nu se mai afla printre cei care puteau deveni papă, întrucât a murit cu câteva zile înaintea lui Pius X, o moarte care părea foarte oportună.

Dar aceasta nu a fost întreaga intervenţie „Divină”: După cum a promis, chiar înainte ca votul să aibă loc, noul Papă, Benedict XV l-a numit pe Cardinalul Ferrata ca secreatar de stat.

Dar Cardinalul²¹⁸ nu avea timp să-şi ocupe pe deplin noua poziţie. Ocupându-şi locul de secretar de stat la sfârşitul lui septembrie 1914, acesta moare brusc pe 20 octombrie, fiind victima unei teribile indispoziţii după ce s-a înfruptat cu nişte „gustări uşoare”.

„Stătea la biroul său când i s-a făcut dintr-o dată foarte rău. Acesta a căzut ca şi cum ar fi fost lovit de fulger. Servitorii i-au sărit în ajutor. Medicul care a fost chemat imediat, a realizat repede gravitatea situaţiei şi a cerut o consultare rapidă. În ceea ce îl privea pe Ferrata, acesta înţelese deja că nu mai erau speranţe... El s-a rugat să nu fie lăsat să moară la Vatican... Consultaţia medicală a avut loc imediat la hotelul său şi a fost realizată de 6 doctori... Aceştia au refuzat să elibereze un buletin medical, cel publicat neavând nici o semnătură.”²¹⁹ Acesta nu suferea de nici un fel ed boală.

„Scandalul acestei morţi a fost atât de mare încât o anchetă nu putea fi evitată. Rezultatul a fost: un borcan a fost spart în birou. Astfel prezenţa sticlei pisate în bolul de zahăr folosit de Cardinal a fost explicată foarte simplu. Zahărul granulat poate fi folositor! Ancheta s-a oprit aici!”²²⁰

Abbe Daniel adaugă faptul că brusca plecare, câteva zile mai târziu a servitorului decedatului Cardinal a provocat o mulţime de remarci, întrucât acesta se pare că a fost servitorul Monseniorului Von Gerlach, înainte ca stăpânul său să se alăture Ordinului Sfânt. Acest prelat germanic, un spion notoriu, urma să zboare din Roma în 1916. El urma să fie arestat şi acuzat de sabotajul navei de luptă italiene „Leonard de Vinci”, care a explodat în Golful Tarente, luănd cu ea 21 de ofiţeri şi 221 marinari. Procesul său a fost reluat în 1919, Von Gerlach nu s-a prezentat şi a fost condamnat la 20 de ani de muncă.²²¹

Prin participarea acestui şambelan, redactor al „Osservatore Romani” obţine o idee mai clară referitoare la opiniile din sferele înalte ale Vaticanului.

Din nou, Abbe Brugerette descrie: „anturajul Vaticanului”: „Profesori sau ecleziastici, aceştia nu sunt daţi la o parte de nici un obstacol în încercarea lor de a impresiona clericii italieni şi lumea catolică în Roma şi nici în respectul şi admiraţia pe care o au faţă de armata germană sau în dispreţul şi ura pentru Franţa.”²²²

Ferrata a murit la timpul potrivit şi Cardinalul Garparry a devenit secretar de stat. Fiind în perfect acord cu Benedict XV, a făcut tot ce i-a stat în putere pentru a servi interesele imperiilor centrale.

„Luând în considerare toate acestea, nu este de mirare că Papa Benedict XV, în următoarele luni, a muncit din greu pentru a menţine Italia pe calea intervenţiei care era cea mai potrivită pentru iezuiţ, prietenii habsburgilor...”²²³

În acelaşi timp, etica aliaţilor era viclean nehotărâtă.

„Pe 10 ianuarie 1915, un decret semnat de Cardinalul Gasparri, secretarul de stat al lui Benedict XV, ordona ca o zi de rugăciune să fie ţinută pentru a grăbi pacea... Unul din exerciţiile obigatorii de evlavie reprezenta recitarea unei rugăciuni scrise de însuşi Benedict XV... Guvernul francez a ordonat ca acel document pontif să fie confiscat. Această rugăciune pentru pace a fost considerată o manifestare uşoară şi distructivă capabilă de încetinirea eforurilor armatei noastre într-un moment în care hoardele germane simţeau presiunea irezistibilă care le împingea în afara teritoriului nostru şi când Kaiser putea vedea venind pedeapsa teribilă meritată pentru crimele sale de neiertat... Papa, se spunea, dorea pacea cu orice preţ într-un moment în care putea doar fi în favoarea imperiilor centrale. Franţa nu era plăcută de Papa. El este <>.”²²⁴

Monseniorul Charles Ledre, un alt scriitor catolic confirmă: „Cu două ocazii menţionate în câteva articole faimoase ale publicaţiei <>, papalitatea invitând Italia şi mai târziu Statele Unite să nu intre în război, nu dorea numai o încheiere rapidă a conflictului... Conform Abbe Brugerette, ea servea interesele duşmanilor săi şi lucra împotriva noastră.”²²⁵

Dar acţiunile iezuiţilor, în consecinţă, acţiunile Vaticanului nu erau simţite doar în Italia şi Statele Unite, orice mijloc, orice loc era suficient de bun pentru ei.

„Nu este surprinzător atunci să vedem diplomaţia pontifă ocupată încă de la început cu ascunderea rezervelor noastre de mâncare, disuadându-i pe cei neutri să ni se alăture nouă cu scopul de a rupe legătura care ţine unită alianţa... Nimic nu era considerat nesemnificativ atâta timp cât ajuta la realizarea acestei sarcini şi producea pacea prin provocarea de slăbiciuni aliaţilor.”

„Urma şi mai rău: solicitarea pentru pacea separată. Între 2 şi 10 ianuarie 1916, câţiva catolici germani au mers în Belgia pentru a predica, în numele Papei, după cum spuseseră ei, o pace separată. Episcopii belgieni i-au acuzat de minciună, dar nunţiul şi Papa au păstrat tăcerea...”

„Apoi, Vaticanul s-a gândit să aducă împreună Franţa şi Austria sperând astfel să determine Franţa să semneze o pace separată sau să ceară, împreună cu aliaţii ei o negociere a păcii generale... Câteva săptămâni mai târziu, pe 31 martie 1917, Prinţul Sixte de Bourbon a oferit faimoasa scrisoare a împăratului Charles, preşedintelui Republicii.”

„Întrucât manevrele au eşuat în această parte a Alpilor, era normal să se încerce din nou în altă parte, în Anglia, în America şi în special în Italia...”

„Rupeţi forţele temporale ale Alianţei cu scopul de s-i opri atacurile ofensive, distrugeţi-i prestigiul moral prin slăbirea curajului ei şi convingeţi-o...Aceste două lucruri formează politica lui Benedict XV şi toate eforturile imparţialităţii sale au fost şi sunt în continuare ţinta penalizării noastre.”²²⁶

Aceasta a fost scrisă de un catolic notoriu, Monseniorul Louis Canet. Aceasta este ceea ce scrie Abbe Brugerette: „Noi am aflat 4 ani mai târziu printr-o declaraţie a Monseniorului Erzberger, publicată în <> pe 22 aprilie 1921, că propunerea de pace proclamată de Papa în august 1917 a fost precedată de un acord secret dintre Vatican şi Germania.”²²⁷

Încă un lucru interesant este faptul că diplomatul ecleziastic, care a negociat acest „acord secret” a fost nunţiul din Munchen, Monseniorul Pacelli, viitorul Pius XII.

Unul dintre apărătorii lui, iezuitul R.P. Fernesolle scria: „Pe 28 mai 1917 Monseniorul Pacelli i-a prezentat scrisorile sale de numire regelui Bavariei... A încercat din greu să obţină cooperarea lui William II şi a preşedintelui Bethmann-Holveg. Pe 29 iunie, Monseniorul Pacelli a fost solemn primit de împăratul William la sediile din Kreuznach.”²²⁸

Astfel, viitorul Papă şi-a început cei 12 ani ca nunţiu la Munchen apoi In Berlin în modul în care el dorea să continue, iar pe perioada acelori ani a multiplicat intrigile de răsturnare a Republicii Germane, instaurate după Primul Război Mondial şi a pregătit răzbunarea din 1939 prin aducerea la putere a lui Hitler.

Da, atunci când aliaţii au semnat Tratatul de la Versailles, în iulie 1919, aceştia erau foarte conştienţi de rolul jucat de Vatican în conflict, fiind astfel ţinut departe de masa de conferinţă. Surprinzător a fost faptul că cel mai catolic stat, Italia, a insistat la excluderea Vaticanului.

„Prin art. 15 al pactului de la Londra (26 aprilie 1915) care definea participarea Italiei la război, Baronul Sonnino a obţinut promisiunea aliaţilor de a se opune intervenţiei papalităţii în planurile de pace.”²²⁹ Acestă măsură a fost înţeleaptă dar insuficientă. În loc să aplice sancţiunile papalităţii pe care le merita pentru pornirea Primului Război Mondial, învingătorii nu au făcut nimic pentru a preveni viitoarele intrigi ale iezuiţilor şi ale Vaticanului. Acestea au dus în final, 20 de ani mai târziu la o catastrofă groaznică, poate cea mai îngrozitoare din câte a cunoscut lumea.

Secţiunea V

Capitolul 2

PREGĂTIREA PENTRU CEL DE AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL

În 1919, fiii lui Loyola au cules amarele fructe ale politicilor sale criminale. Franţa nu a cedat „sângerării complete”. Imperiul apostolic Habsburgic pe care papalitatea l-a încurajat să „pedepsească” sârbii s-a dezmembrat, eliberând sclavii ortodoxi de sub jugul Romei. Rusia, în loc să se întoară la credincioşii romani a devenit marxistă, anticlerică şi oficial ateistă. În ceea de privea Germania de neînvins, aceasta s-a scufundat în haos.

Dar mândra Societate iezuită nu a luat niciodată în considerare mărturisirea păcatului. Atunci când Benedict XV a murit în 1922, aceasta era gata să înceapă din nou pe o nouă bază. Nu este aceasta atotputernică în Roma?

Iată ce are de spus Pierre Dominique: „Papa Pius XI care este, conform unora, un iezuit a încercat să reconcilieze lucrurile. Acesta i-a ceruit iezuitului, Părintele D’Herbigniy, să meargă în Rusia într-o încercare de a aduna ceea ce mai rămas din catolicism şi în special să vadă ceea ce mai putea fi făcut. Speranţa mare şi vagă: să adune în jurul pontifului lumea ortodoxă persecutată.”

„În Roma există 39 de colegii ecleziastice a căror fondare marchează datele unor mare contraofensive. Majoritatea acestor contraofensive erau lucrări conduse de iezuiţi: Colegiul Germanic (1552), Englez (1578), Irlandez (1628, reinstaurat în 1826), Scoţian (1600), Nord American (1859), Canadian (1888), Etiopian (1919, reconstitut în 1930)”

Pius XI crează colegiul rus (Ponteficio Collegio Russo di S. Teresa del Bambino Jesu) şi îl pune sub grija iezuiţilor. Aceştia mai au în grijă Institutul Orintal, Institutul Saint-John Damascene, colegiul polonez şi mai ţârziu colegiul lituanian. Nu sunt aceste amintiri ale Părintelui Possevino, Ivan cel Teribil şi ale falsului Dimitri? Al doilea din cele 3 obiective de pe vremea lui Ignatius este primul care ia loc. Iezuiţii, din nou, sunt agenţii inspiranţi şi executorii în această măreaţă aventură.”²³⁰

În urma înfrângerii suferite, fiii lui Loyola tot mai pot vedea o urmă de speranţă. Revoluţia rusă prin eliminarea Ţarului protector al Bisericii Ortodoxe, nu a decapitat marele rival şi a ajutat pătrunderea Bisericii Romane? Trebuie să lovim cât încă fierul este cald. Este creat „Russicum” şi misionarii săi clandestini vor aduce veşti bune acelei ţări schismatice.²³¹ Un secol mai târziu, după excluderea de către Ţarul Alexandru I, iezuiţii vor încerca din nou cucerirea lumii slave. Din 1915, generalul lor este Nalke von Ledochowski.

Pierre Dominique spune: „Unii vor spune că văd iezuiţi peste tot! Dar sunt obligat să subliniez prezenţa şi acţiunile lor; să spun că ei se aflau în spatele monarhiei lui Alphonso XIII, al cărui sfătuitor este Părintele Lopez; că atunci când monarhia spaniolă a luat sfârşit şi mănăstirile şi colegiile lor au fost arse, ei se găseau în spatele lui Gil Robbes, iar apoi atunci când războiul civil a izbucnit, în spatele lui Franco; în Portugalia ei îl susţineau pe Salazar; în Austria şi Ungaria pe împăratul Charles care a fost detronat de 3 ori (ce rol au jucat ei în acele încercări de a recâştiga tronul Ungariei? Cine ştie!). Au ţinut scaunul cald fără a ştii pentru cine sau pentru ce. Monseniorul Seipel, Dolfuss şi Schussnigg fac parte din rangul lor. Aceştia au visat pentru o vreme la o Germanie măreaţă cu o majoritate catolică, căreia îi va aparţine Austria: o versiune modernă a Alianţei din secolul XVI dintre Wittelsbach şi Hapsburg. În Italia, ei l-au susţinut prima dată pe Don Sturzo, fondatorul partidului popular şi mai apoi pe Mussolini... Iezuitul, Părintele Tacchi Venturi, secretarul general al Societăţii a fost intermediarul dintre Pius XI, ai cărui sfătuitori erau Părintele Alissiardi şi Celebrano (iezuiţi) şi Mussolini.

„Papa, în februarie 1929, la momentul tratatului de la Lateran, îl numeşte pe Mussolini <>. Roma nu condamnă ceea ce este numită <> şi în 1940, Vaticanul este în continuare un prieten sincer al lui Mussolini.”

„Iezuiţii au locuinţa secretă acolo. De acolo ei supraveghează Biserica Universală cu ochiul rece şi calculat al unui politician.”²³²

Acesta este un rezumat al activităţii iezuite între cele 2 războaie. „Locuinţa secretă” a fiilor lui Loyola reprezintă creierul politic al Vaticanului. Confesorii lui Pius XI sunt iezuiţi; cei ai succesorului său, Pius XII, vor fi tot iezuiţi şi germani pe bună dreptate. Nu contează dacă devine evident complotul: totul pare a fi gata pentru răzbunare.

Perioada de pregătire s-a făcut în timpul pontificatului lui Pius XI. „Arma seculară” germană învinsă a aruncat sabia. În timp ce aşteptăm să o ia înapoi, vom pregăti în Europa un teren care să merite viitoarele sale exploatări şi care în primul rând să oprească ameninţătoarea creştere a democraţiei.

Italia va fi primul teren de acţiune. Există un şef socialist zgomotos care adună foştii servitori în jurul său. Acest om proclamă o doctrină aparent intransigentă dar este suficient de ambiţios şi lucid pentru a-şi da seama cât de precară este poziţia sa în ciuda izbucnirilor sale extravagante.

Diplomaţia iezuită îl va atrage curând de partea sa.

Francois Charles-Roux, al Institutului, care a fost ambasadorul francez din acea vreme la Vatican spune: „Pe vremea când viitorul duce era un simplu deputat, Cardinalul Gasparri, secretar de stat a avut un interviu secret cu el... Şeful fascist a fost de acord imediat că Papa ar trebui să-şi exercite o suveranitate temporală asupra unei părţi din Roma...”

„Atunci când mi-a spus de interviu”, Cardinalul Gasparri concluziona, „cu această promisiune am fost sigur că vom reuşi dacă omul acesta ajunge la putere.”

„Nu voi menţiona bilanţul negocierilor sale dintre agenţii secreţi ai lui Pius XI şi Mussolini.”²³³

Agenţii secreţi, principalul fiind Părintele iezuit Tacchi Venturi şi-au îndeplinit misiunile foarte bine. Acest lucru nu este surprinzător, ştiind că Părintele Tacchi Venturi a fost secretarul Societăţii lui Iisus şi sfătuitorul lui Mussoloni în acelaşi timp. De fapt, a fost „condus” spre această „linguşire” a şefului fascist de generalul ordinului său, Halke von Ledochowski, după cum ne spunea Gaston Gaillard.²³⁴

„În 16 noiembrie 1922, Parlamentul l-a ales pe Mussolini cu 306 voturi pro şi 116 contra. La acea întâlnire cineva a văzut grupul catolic al lui Don Sturzo, presupus creştin-democrat, ca votând în unanimitate pentru primul guvern fascist.”²³⁵

Zece ani mai târziu, aceeaşi manevră a adus un rezultat similar în Germania. „Zentrum-ul” catolic al Monseniorului Kass, a asigurat printr-un vot masiv dictatura nazistă.

De fapt, Italia a fost în 1922, pământul necazurilor pentru formula nouă a conservatorismului autoritar: fascismul, deghizat când circumstanţele locale o cer, cu ceva pseudo-socialism. De acum înainte, toate încercările iezuiţilor Vaticanului tind să răspândească această „doctrină” în Europa, ambiguitate care este tipică pentru ei.

Chiar şi astăzi, prăbuşirea regimului lui Mussolini, înfrângerea şi ruinele nu au fost suficiente pentru a-l discredita în ochii creştinilor italieni democraţi pe magalomanul dictator impus în ţara lor de către Vatican. Iată ce poate fi citit în presă:

„Am decis: vizitatorii care vin la Roma pentru Jocurile Olimpice în 1960 vor vedea Obeliscul de marmură ridicat de Benito Mussolini în cinstea sa, întrucât aceasta domină stadionul olimpic.” Pe înaltul monument de 33 de metri se găseşte înscris „Mussolini – Dux”, acesta fiind de asemenea decorat cu mozaic şi inscripţii care laudă fascismul. Fraza: „Trăiască ducele” este repetată de mai bine de 100 de ori şi sloganul: „Mulţi duşmani înseamnă mare onoare” de mai multe ori de asemnea. Monumentul are, pe ambele părţi, blocuri de marmură care comentează principalele evenimente fasciste de la fondarea publicaţiei: „Popolo d’Italia”, de Mussolini până la instaurarea de scurtă durată a regimului fascist, incluzând războiul din Etiopia. Obeliscul urma să fie încoronat cu o gigantă statuie a lui Mussolini ca un atlet dezbrăcat de aproape 100 de metri înălţime. Dar regimul s-a prăbuşit înainte ca acest proiect ciudat să fie realizat.

„După un an de controverse, guvernul Segni a decis ca obeliscul ducelui să rămână.”²³⁶

Războiul, sângele care a curs din abundenţă şi ruinele nu contează. Acestea sunt simple fleacuri, mici pete pe monumentele ridicate pentru gloria „omului pe care Providenţa ne-a permis să-l cunoaştem”, după cum a fost descris de Pius XI.

Lipsurile,greşelile sau crimele pot şterge principalul său merit: faptul că a reinstaurat puterea temporală a Papei, a proclamat catolicismul roman care religie de stat şi a oferit clericilor, prin legi care încă se aplică putere totală asupra vieţii naţiunii.

Este de mărturisit că obeliscul lui Mussolini trebuie să stea în inima Romei pentru beneficiul turiştilor străini care îl privesc cu admiraţie sau cu ironie şi pentru speranţa unor vremuri mai bune care vor permite ridicarea „atletului gol” de 100 de metri, campionul simbolic al Vaticanului.