Aceasta este marca sui generis a Societăţii. Această dragoste pentru deformare, plictis, strălucitor, teatral ar putea părea ciudată printre cei formaţi de „Exerciţiile Spirituale”, dacă nu am găsi în ea acest scop esenţial iezuit de a impresiona mintea. Aceasta este o aplicaţie a maximei „Scopul scuză mijloacele”, fiind folosită cu perseverenţă de către iezuiţi în arte, literatură precum şi în politică şi etică.
Italia abia a fost atinsă de Reformă. Nu în ultimul rând, secta Waldenses care a supravieţuit încă din perioada Evului Mediu în ciuda persecuţiilor şi s-au stabilit în nordul şi sudul peninsulei s-a alăturat Bisericii Calviniste în 1532. Într-un raport al iezuitului Possevino, acesta afirma faptul că Emmanuel Philibert din Savoia a iniţiat o altă persecuţie sângeroasă împotriva păcătoşilor în anul 1561. Acelaşi lucru s-a întămplat în Calabria la Casal di San Sisto şi Guardia Fiscale: „iezuiţii erau implicaţi în aceste masacre, erau ocupaţi cu convertirea victimelor...”37
În ceea ce îl priveşte pe Parintele Possevino: „ ... el a urmat armata catolică ca şi preot militar şi a sugerat exterminarea prin foc a pastorilor eretici ca şi o măsură sfântă şi necesară.”38
Iezuiţii deţineau putere în Parma , la curtea de la Farnese precum şi în Naples, pe perioada secolelor XVI şi XVII. Dar în Veneţia, unde au fost încărcaţi cu favoruri, au fost interzişi pe data de 14 mai 1606 pentru că erau cei mai credinioşi servitori şi purtători de cuvânt ai Papei.
În cele din urmă, li s-a permis să se reîntoarcă în 1656 dar influenţa lor în Republică urma să fie de acum înainte doar o umbră a celei deţinute în trecut. Portugalia a fost o ţară aleasă de Ordin. „Aflată deja sub conducerea Papei Ioan III (1521-1559), aceasta era cea comunitatea religioasă cea mai puternică din regat.”39 Influenţa ei a crescut şi mai mult după Revoluţia din 1640, în urma căreia Braganza a fost pus la tron. Sub conducerea primului rege al casei Barganza, Părintele Fernandez era un membru al guvernului, iar sub conducerea minorităţii lui Alphonse VI era sfătuitorul cel mai important al Reginei Louise. Părintele de Ville a avut succes în răsturnarea lui Alphonse VI în anul 1667 şi Părintele Emmanuel Fernandez a fost numit deputatul celor două Organe Legislative în 1667 de către noul rege Peter II...În ciuda faptului că aceşti părinţi nu îndeplineau nici o datorie publică la regat, ei erau mult mai puternici în Portugalia decât în alte ţări. Aceştia nu erau doar sfătuitorii spirituali ai familiei regale ci erau şi consultaţi de rege şi amantele acestuia în situaţii importante. Dintr-una din mărturiile lor, stim că nici un loc din administraţia statului şi Bisericii nu putea fi obţinut fără consimţământul lor; astfel clerii, clasele sociale înalte trebuiau să-şi câştige favorurile. De asemnea, şi politicile externe se aflau sub conducerea lor. Orice om cu capul pe umari ar observa că o astfel de stare a afacerilor era neprofitabilă pentru regat.”40
De fapt, rezultatul poate fi văzut prin starea de decădere în care acest pământ a ajuns. Toată energia şi perspicacitatea marchizilor din Pombal de la mijlocul secolului al XVIII –lea a fost necesară pentru Portugalia din strănsoarea mortală a Ordinului.
În Spania, pătrunderea Ordinului s-a produs foarte încet. Clerii şi dominicanii s-au opus acestuia pentru o perioadă lungă de timp. Înşişi suveranii Charles V şi Philip II, în timp ce acceptau serviciile lor nu aveau încredere în aceşti soldaţi ai Papei şi se temeau ca propria autoritate să nu le fie încălcată. Dar, cu multă viclenie, Ordinul a învins în cele din urmă această rezistenţă. „Pe perioada secolului al XVII-lea, ei au fost atotputernici în Spania, printre înaltele clase sociale şi la Curte. Chiar şi Părintele Neidhart, fost ofiţer al cavaleriei germane a guvernat regatul ca şi consilier de stat, prim-ministru şi Mare Inchizitor... Ca şi în Portugalia, în Spania decăderea regatului a coincis cu ridicarea Ordinului...”41
Iată ce Edgar Quinet avea de spus în legătură cu aceasta:
„Oriunde o dinastie moare, pot vedea ridicându-se şi stând în spatele ei un fel de genă rea, una din acele figuri negre cum sunt duhovnicii care uşor o trag înspre moarte...”42
Întradevăr nu putem pune decăderea Spaniei doar pe seama acestui Ordin. „Totuşi, este adevărat că Societatea lui Iisus împreună cu Biserica şi alte Ordine religioase i-au grăbit căderea. Cu cât Ordinul devenea mai puternic, cu atât Spania devenea mai săracă, încât atunci când Charles II a murit, tezaurul statului nu conţinea suma necesară pentru a plăti liturghia făcută de obicei pentru slavarea sufletului monarhului decedat.”43
Secţiunea II
Capitolul 2
GERMANIA
„Nu a fost sudul Europei ci Europa centrală: Franţa, Olanda, Polonia, Germania, locul acelei lupte istorice dintre catolicism şi protestantism. Astfel că aceste ţări erau principalele câmpuri de luptă ale societăţii lui Iisus”44
Situaţia era gravă în Germania. „Nu doar pesimiştii notorii ci şi gânditorii şi înţelepţii catolici considerau cauza Bisericii pe tărâmul Germaniei aproape pierdute. De fapt, chiar şi în Austria şi în Boemia, ruptura de Roma a fost atât de vagă încât protestanţii sperau pe bună dreptate să cucerească Austria în câteva decade. Atunci cum se explică faptul că această schimbare nu s-a produs şi că ţara a fost împărţită în două? Partidul catolic la sfârşitul secolului al XVI-lea nu prezenta ezitări în răspunderea la această întrebare deoarece a recunoscut întotdeauna că habzburgii şi iezuiţii erau responsabili de această răsturnare a evenimentelor.”45
Rene Fullop – Miller scrie de rolul iezuiţilor în aceste evenimente: „Cauza catolică putea spera la un succes real numai dacă Părinţii erau capabili să influenţeze şi să ghideze prinţii în permanenţă şi în toate situaţiile. Spovedaniile le-a oferit iezuiţilor modalităţi de asigurare a permanenţei influenţei politice şi astfel o acţiune eficace.”46
În Bavaria, tânărul duce Albert V, fiu al unui catolic plin de zel şi educat la Ingostadt, vechiul oraş catolic, i-a chemat pe iezuiţi pentru a combate erezia:
„Pe 7 iulie 1556, opt Părinţi şi doisprezece profesori iezuiţi au intrat în Ingolstadt. Acesta era începutul unei noi ere pentru Bavaria... statul a primit un nou sigiliu... şi concepţiile romano-catolice conduceau politicile prinţilor şi comportamentul înaltelor clase. Dar acest nou spirit a cuprins doar clasele sociale înalte. Nu a câştigat inimile oamenilor obişnuiţi...Totuşi sub disciplina de fier a statului şi a bisericii restaurate aceştia au câştigat catolici sinceri, docili, fanatici şi intoleranţi faţă de orice erezie...”
„Ar putea părea exagerat a atribui asemenea virtuţi şi acţiuni uriaşe câtorva străini. Totuşi, în aceste circumstanţe forţa lor a fost mai mică faţă de numărul lor şi astfel au fost eficienţi într-cât nu au întâlnit nici un obstacol. Emisarii lui Loyola au câştigat inima şi mintea ţării încă de la început... De la următoarele generaţii, Ingolstadt a devenit tipul perfect de oraş german iezuit.”47
Poate fi înţeleasă starea mentală pe care Părinţii au introdus-o în această fortăreaţă a credinţelor, din următoarele:
„Iezuitul Mayrhofer din Ingolstadt scria în a sa „Oglindă a predicatorului”: <>”48
Succesorii lui Albert V, şi mai precis Maximilian I (1597-1651) i-a încheiat munca. Dar Albert V fusese deja conştiincios în datoria sa de asigurare a „salvării” subiecţilor săi.
„De îndată ce Părinţii au ajuns în Bavaria, atitudinea lui faţă de protestanţi şi cei în favoarea lor a devenit mai severă. Din 1563 şi mai departe acesta a expulzat fără milă toţi recalcitranţii şi nu a avut milă faţă de anabaptiştii care au suferit din cauza înecului, focului, închisorii, şi lanţurilor... În ciuda tuturor acestora, o întreagă generaţie de oameni a trebuit să dispară înainte ca persecuţiile să fie declarate un adevărat succes. Târziu, în 1586 anabaptiştii au reuşit să ascundă 600 de victime de ducele Guillaume. Acest exemplu dovedeşte că mii şi nu sute au fost izgoniţi, acest fapt fiind un groaznic abuz pentru o ţară atât de slab populată.”
„Dar” Albert V spune consiliului oraşului Munchen: „Cinstea lui Dumnezeu şi salvarea sufletelor trebuie plasată deasupra oricăror interese temporare.”49
Încetul cu încetul toate învăţăturile din Bavaria au ajuns în mâna iezuiţilor şi acel tărâm a devenit baza pentru pătrunderea lor în estul, vestul şi nordul Gemaniei.
„Din anul 1585, Părinţii au convertit partea Westfaliei dependentă de Koln. În 1586, aceştia apărând în Neuss şi Bonn, unele dintre rezidenţele arhiepiscopului Koln-ului, au deschis colegii la Hildesheim în 1587 şi la Munster în 1588. Cel din urmă avea 1300 de elevi în 1618... O mare parte din vestul Germaniei a fost recucerită astfel de catolicism, mulţumită iezuiţilor şi lui Wittelsbach.”
„Alianţa dintre Wittelsbach şi iezuiţi a fost mai importantă mai mult pentru tărâmul austriac decât pentru vestul Germaniei.”50
Arhiducele Charles din Styrie, ultimul fiu al împăratului Ferdinand s-a căsătorit în anul 1571 cu o prinţesă Bavariană „care a adus la castelul Gratz tendinţele catolice înguste şi prietenia cu iezuiţii care a triumfat la Curtea de la Munchen”. Sub influenţa ei Charles a muncit cu sârguinţă să „extirpe erezia” din regatul său, iar atunci când a murit, în 1590, l-a pus pe fiul său, Ferdinand, să jure că va continua munca începută de el. În orice caz, Ferdinand era foarte pregătit pentru aceasta. „Timp de 5 ani, a fost elev al iezuiţilor la Ingolstadt. Pe lângă aceasta, el era atât de îngust în gandire, încât pentru el nu exista o sarcină mai nobilă decăt aceea de a reinstaura Biserica Catolică în statul său eretic. Dacă această sarcină era avantajoasă sau nu pentru tărâmul său nu constituia o grijă pentru el.” „Eu prefer”, spune el, „să domnesc peste o ţară aflată în ruine decăt asupra uneia care este blestemată.”51
În anul 1617, arhiducele Ferdinand a fost încoronat ca rege al Boemiei de către împărat. „Fiind influenţat de sfătuitorul săi iezuit Viller, Ferdinand a început să combată protestantismul din regatul său. Acesta reprezenta semnalul începutului acelui război săngeros al religiilor, care timp de 30 de ani a ţinut Europa în suspans. În 1618, atunci când tragicele evenimente de la Praga au dat semnalul unei răzvrătiri libere bătrânul împărat Mathias a încercat la început să facă un compromis, dar nu a avut puterea necesară pentru ca intenţiile sale să triumfe împotriva regelui Ferdinand care era dominat de Sfătuitorul său iezuit. Astfel, ultima speranţă de rezolvare a acestui conflict pe care amiabilă s-a pierdut.” „În acelaşi timp, tărâmurile Boemiei au luat măsuri speciale şi au decretat ca toţi iezuiţii să fie izgoniţi deoarece îi vedeau pe aceştia ca promotori ai războiului civil.”52
Curând după aceea, Moravia şi Silesie i-au urmat exemplul, iar protestanţii din Ungaria, unde iezuitul Pazmany conducea cu mână de fier, s-au răzvrătit de asemenea. Dar bătălia Muntelui Alb (1620) a fost câştigată de Ferdinand acesta devenind împărat după moartea lui Mathias.
„Iezuiţii l-au influenţat pe Ferdinand pentru a impune cele mai crude pedepse rebelilor. Protestantismul a fost dezrădăcinat din întreaga ţară prin mijloace prea groaznice de descris în cuvinte... La sfârşitul războilui, ruinarea materială a ţării a fost completă.”
„Iezuitul Balbinus, istoric boemian s-a întrebat cum de au mai rămas locuitori în acea ţară. Dar falimentul moral era şi mai groaznic... Cultura înfloritoare aflată printre nobili şi clasele de mijloc şi bogata literatură naţională care nu putea fi înlocuită au fost distruse şi chiar naţionalitatea a fost abolită. Boemia a fost deschisă activităţilor iezuite, iar aceştia au ars în masă literatura ceha. Sub influenţa lor, chiar şi numele marelui Sfânt naţional Ioan Huss a decăzut treptat până când a dispărut total din inimile oamenilor...”
„Înălţarea puterii iezuite”, spune Tomek, „coincidea cu marea decădere a ţării în ceea ce privea cultura lor naţională. Faptul că aceste tărâmuri s-au trezit un secol mai târziu se datorează influenţei pe care ordinul o deţinea.”
„Atunci când Războiul de 30 de ani a luat sfârşit şi pacea a fost instaurată asigurându-le protestanţilor germani aceleaşi drepturi politice de care se bucurau catolicii, iezuiţii au făcut tot ceea ce au putut pentru a continua lupta. Totul a fost însă în zadar.”53
Ei au obţinut de la studentul lor Leopold I, împărat pe atunci, promisiunea de a presecuta protestanţii de pe tărâmul său şi mai ales pe cei din Ungaria. „Escortat de dragoni imperiali, iezuiţii au preluat munca de convertire în 1671. Maghiarii au ripostat şi au pronit un război care avea să dureze aproape o întreagă generaţie. Acea insurecţie a avut succes sub conducerea lui Francis Kakoczi. Învingătorul dorea izgonirea iezuiţilor din toate ţările aflate sub puterea sa dar protectorii cu influenţă ai Ordinului au reuşit să amâne aceste măsuri, astfel că expulzarea s-a realizat doar în anul 1707...”
„Prinţul Eugene a învinovăţit, cu o dură francheţe, politica dusă de casa imperială şi intrigile iezuite în Ungaria”. El a scris: „Austria aproape că a pierdut Ungaria datorită persecutărilor preotestanţilor.” Într-o zi acesta a exclamat cu amărăciune că etica turcilor era cu mult superioară celei iezuite, fapt plauzibil, cel puţin în practica. „Nu doreau doar să domine conştiinţa morală ci şi să aibă dreptul de viaţă şi moarte asupram oamenilor.”
„Austria şi Bavaria au cules în totalitate fructele dominaţiei iezuite: comprimarea tutror dorinţelor progresive şi ridiculizarea sistematică a oamenilor.”
„Mizeria profundă care a urmat războiului religios, politica fără putere, decadenţa intelectuală, corupţia morală, scăderea îngrozitoare a populaţiei şi sărăcirea întregii Germanii au fost rezultatele acţiunilor ordinului.”54
Secţiunea II
Capitolul 3
ELVEŢIA
Iezuiţii au reuşit doar de-a lungul secolului al XVII-lea să se stabilească în Elveţia. Toate acestea s-au întâmplat după ce au fost chemaţi, apoi interzişi de puţine oraşe ale Confederaţiei, în cea de a doua jumătate a secolului al XVI-lea.
Arhiepiscopul din Milano, Charles Borromee, care a favorizat instelarea iezuiţilor la Lucerne în 1578, în scurt timp şi-a dat seama care erau rezultatele acţiunii lor, după cum ne aminteşte J. Huber: „Charles Borromee i-a scris confesorului său că societatea lui Iisus, având la guvernare conducători mai mult politici decât religioşi, devine prea puternică pentru a păstra cumpătarea şi supunerea necesară... Societatea guvernează regi şi prinţi şi conduce afaceri temporare şi spiritualel; instituţia religioasă şi-a pierdut din spiritul care a însufleţit-o iniţial; vom fi siliţi să o abolim.”55
În acelaşi timp, în Franţa, faimosul expert legal Etienne Pasquier a scris: „Introduceţi acest Ordin printre noi şi în acelaşi timp veţi introduce neînţelegerea, haosul şi confuzia.”56
Nu este această plângere împotriva Societăţii, cea care se aude în mod repetat în toate ţările? La fel s-a întâmplat şi în Elveţia atunci când rezultatele faptelor diabolice au ieşit la iveală printre aparenţele linguşitoare.
„Oriunde iezuiţii au reuşit să-şi înfigă rădăcinile i-au vrăjit atât pe cei mari cât şi pe cei mici, atât pe cei tineri cât şi pe cei bătrâni. Foarte curând autorităţile au început să le ceară sfatul în situaţii împortante. Darurile lor au început să se extindă şi nu a durat mult până când au dominat şcolile, elevii de la majoritatea bisericilor şi spovedaniile tuturor oamenilor sus puşi şi influenţi. Influenţa duhovnicilor care supravegheau educaţia tuturor claselor Societăţii şi a sfătuitorilor şi a prietenilor intimi ai membrilor Consiliului a crescut pe zi ce trecea din ce în ce mai mult. Aceştia nu au aşteptat prea mult timp până să-şi exercite această influenţă în afacerile publice. Principalele lor centre erau Lucerne şi Fribourg şi de aici ei conduceau politicile externe ale majorităţii cantoanelor (diviziuni administrative) catolice...”
„Orice plan creat în Roma sau de alte puteri străine împotriva protestantismului din Elveţia avea parte de întregul sprijin al iezuiţilor...”
„În anul 1620, aceştia au reuşit să determine populaţia catolică din Vetlin să se ridice împotriva protestanţilor. Rezultatul acesteia a fost măcelul a 600 de protestanţi. Papa a acordat indulgenţe tuturor celor care au luat parte la această faptă oribilă.”
„În anul 1656, aceştia au aprins Războiul Civil dintre membrii mai multor religii diferite... Mai târziu, un nou război religios a fost cauzat de iezuiţi.”
„În 1712, în Aarau s-a discutat despre pace. Lucerne şi Uri au acceptat pacea atunci când iezuiţii, în urma unui ordin de la Roma au făcut tot ce le-a stat în putere pentru a întoarce lucrurile cu susul în jos. Aceştia au refuzat iertarea tuturor celor care au ezitat să pună mâna pe arme. Ei eu proclamat sus şi tare că nimeni nu era obligat să se ţină de cuvânt atâta timp cât acesta era dat ereticilor. Aceştia au numit consilieri moderaţi, au încercat să-i îndepărteze de pe posturile lor şi au provocat în Lucerne ridicarea ameninţătoare a oamenilor împotriva guvernelor astfel încât autoritatea supremă a demisionat şi pacea a fost rupta. În urma bătăliei care a urmat, catolicii au fost învinşin şi au semnat o pace împovărătoare.”
„Din acel moment, influenţa Ordinului în Elveţia a devenit din ce în ce mai mică.”57
Astăzi, articolul 51 al constituţiei elveţiene interzice Societăţii lui Iisus să susţină orice activitate culturală sau educativă pe teritoriul Confederaţiei. De asemenea, toate eforturile de până acum de a aboli această lege a fost înfrântă.
Secţiunea II
Capitolul 4
POLONIA ŞI RUSIA
Dominaţia iezuiţilor nu a fost nicăieri atât de fatală precum a fost în Polonia. Acest lucru este dovedit de H. Boehmer, un istoric moderat care nu tolera nici o ostilitate adresată Societăţii.
„Iezuiţii erau responsabili pe deplin de anihilarea polonezilor. Această acuzaţie este exagerată. Decăderea statului polonez a început cu mult înainte ca iezuiţii să intre în scenă. Aceştia au grăbit fără îndoială ruinarea regatului. Dintre toate statele, Polonia, care avea milioane de creştini ortodoxi ar fi trebuit să aibă ca principiu esenţial al politicii sale interioare toleranţa religioasă. Iezuiţii nu au permis aceasta. Aceştia au făcut chiar mai rău: au pus politicile externe ale Poloniei la dispoziţia intereselor catolice într-o manieră fatală.”58
Acestea au fost scrise la sfârşitul ultimului secol; este foarte asemănător cu ceea ce Colonelul Beck, fost ministru al Afacerilor Externe între anii 1932-1939, a spus după războiul dintre anii 1939-1945:
„Vaticanul este una dintre cauzele principale a tragediei ţării mele. Mi-am dat seama prea târziu că am urmărit politicile străine doar pentru a servii interesele Bisericii Catolice.”59
La o diferenţă de câteva secole, aceeaşi influenţă dezastroasă şi-a lăsat amprenta asupra acestei naţiuni nenorocite.
În anul 1581, Părintele Possevino, reprezentant pontif la Moscova, a făcut tot ce i-a stat în putere să unească Biserica Romană de Ţarul Ivan cel Groaznic. Ivan nu era pe deplin împotriva ei. Plin de speranţă, Possevino s-a autonumit în 1584 mediator al păcii de la Kirewora Gora dintre Rusia şi Polonia, pace care l-a salvat pe Ivan de nişte dificultăţi de nerezolvat.
Acesta este lucrul la care spera vicleanul suveran. Nu s-a mai pus problema convertirii Rusiei. Astfel, Possevino a trebuit să părăsească Rusia fără a fi obţinut ceva. Doi ani mai târziu, o altă oportunitate i-a ieşit în cale Părintelui de a pune mâna pe Rusia: Grischka Ostrepjew, un călugăr răspopit a dezvăluit unui iezuit că în realitate el era Dimitri, fiul ţarului Ivan, care a fost asasinat. Acesta a declarat că va subordona Moscova Romei dacă va fi făcut ţar. Fără a mai sta pe gânduri, iezuitul l-a lăsat pe Ostrepjew şi l-a dus la Palatine din Sandomir care i-a dat acestuia fiica sa spre căsătorie. Aceştia au vorbit în numele său, regelui Sigismund III şi Papei, în cele ce priveau aşteptările lui şi au reuşit să determine armata poloneză să se răzvrătească împotriva Ţarului Boris Godounov. Ca o recompensă pentru aceste favoruri, falsul Dimitri a abandonat religia tatălui său la Crascovie, o casă a iezuiţilor şi a promis Ordinului o instituţie la Moscova, lângă Kremlin după ce victoria sa asupra lui Boris va avea loc.
„Aceste favoruri ale catolicilor sunt cele care au dezlănţuit ura Bisericii Ortodoxe ruse împotriva lui Dimitri. Pe 27 mai 1606 acesta a fost ucis împreună cu câţiva susţinători polonezi de ai săi. Până atunci cu greu se putea vorbi despre un sentiment naţional rusesc, dar de acum, acest sentiment a devenit foarte puternic şi a luat forma unei uri fanatice faţă de Biserica Romană şi faţă de Polonia.”
„Alianţa cu Austria şi politica ofensivă a lui Sigismond III împotriva turcilor, fapte încurajate de Ordin, erau la fel de distrugătoare pentru Polonia. Pe scurt, nici un alt stat nu a suferit atât cât a suferit Polonia, sub dominaţia iezuită. Şi în nici o altă ţară cu excepţia Poloniei nu a fost Societatea atât de puternică. Polonia a avut nu doar „un rege al iezuiţilor”, ci şi un rege iezuit, Jean-Casimir. Acest suveran a aparţinut Ordinului încă dinainte de ascensiunea sa la tron din 1649...”
„În timp ce Polonia se îndrepta cu paşi repezi spre ruinare, numărul instituţiilor şi al şcolilor iezuite a crescut atât de repede încât Generalul a transformat Polonia într-o congregaţie specială în 1751.”60
Secţiunea II
Capitolul 5
SUEDIA ŞI ANGLIA
„În ţările scandinave” scria dl Pierre Dominique, „luteranismul cuprinse totul iar când iezuiţii au contraatacat nu au găsit ceea ce găsiseră în Germania şi anume un partid catolic minoritar dar totuşi puternic.”61
Singura lor speranţă consta în convertirea suveranului Jean Wasa III care era în secret în favoarea catolicismului. De asemenea, acest rege s-a căsătorit în anul 1568 cu Catherine, o prinţesă poloneză şi o Romano Catolică. În 1574, Părintele Nicolai şi alţi iezuiţi au fost aduşi la noua şcoală de teologie instaurată. Aici, aceştia adoptasera oficial luteranismul dar în realitate promovau cu înflăcărare catolicismul. Apoi, vicleanul negociator Possevino s-a ocupat de convertirea regelui Jean III şi de educarea fiului acestuia Sigismond, viitorul Sigismond III, rege al Poloniei. Atunci când a venit vremea ca Suedia să se supună Vaticanului, condiţiile regelui, printre care căsătoria preoţilor şi folosirea limbii naţionale atât în slujbe cât şi la împărtăşanie respinse toate de Biserica Catolică au adus negocierile într-un punct mort. După moarte soţiei sale, regele s-a recăsătorit cu o suedeză luterană iar iezuiţii au fost nevoiţi să părăsească ţara.
„Cincizeci de ani mai târziu, Ordinul a mai câştigat o victorie în Suedia. Regina Christine, fiica lui Gustave-Adolphe, ultimul din familia Wasas a fost convertită la catolicism sub învăţăturile a doi profesori iezuiţi. Aceştia reuşiseră să ajungă la Stockholm, pretinzând că sunt nobili călători italieni. Pentru a-i schimba religia fără să apară conflicte, aceasta a trebuit să abdince în 24 iunie 1654.”62
Pe de altă parte, în Anglia, situaţia părea a fi în favoarea Societăţii iar aceştia puteau spera, cel puţin pentru o vreme să aducă această ţară sub jurisdicţia Papei. „Atunci când Elizabetha a urcat la tron in 1558, 50% din Anglia era catolică iar Irlanda era în întregime... Încă din 1542, Papa i-a trimis pe Salmeron şi Broet să supravegheze Irlanda.”63
Dostları ilə paylaş: |