Istoria secretă a iezuiţilor

În realitate, ar trebui să fii orb într-un mod ciudat, încât să nu distingi adevărul în agitaţia arătată de „Croix”. Trebuie să fii foarte naiv pentru a nu observa toate acestea. ¹⁸⁶

Monseniorul Adrien Dansette spune de asemnea: „Ordinul <>, ca întreg, şi împreună cu Biserica sunt cei prezentaţi de campania <>... Părintele Bailly a izbucnit spunând că Sfântul Părinte l-a aprobat.”¹⁸⁷

Nu există nici o îndoială referitoare la această aprobare. Iezuiţii, cărora „Asumpţioniştii” le-au împrumutat numele nu sunt ei încă de la fondarea Ordinului, instrumentul politic al Papei? Nu putem decât să râdem la povestea răspândită, cum că Leo XIII a cerut „moderare” directorilor de la „La Croix”. Este un truc clasic, dar foarte eficient. Astăzi, mai sunt oameni care cred într-un fel de „independenţă” a vocii oficiale a Papei!

Să vedem acum ce a fost publicat în Roma în „Civilta Cattolica”, publicaţia oficială a iezuiţilor sub titlul de „Il caso Dreyfus”:

„Emanciparea evreilor a fost rezultatul aşa numitelor principii din 1789, a căror înjugare cântăreşte mult asupra poporului francez... Evreii ţin Republica în mâna lor, care este mai mult ebraică decât Franceza... Evreii au fost creaţi de Dumnezeu ca să fie spioni oriunde se pregăteşte o trădare... Nu doar în Franţa ci şi în Germania, Austria şi Italia evreii trebuie izgoniţi din naţiune. Apoi, cu marea armonie a vechilor timpuri, naţiunile îşi vor găsi din nou fericirea pierdută.”¹⁸⁸

În capitolele anterioare am oferit un scurt rezumat al „măreţei armonii” şi a „fericirii” de care s-au bucurat naţiunile atunci când fiii lui Loyola ţineau spovedaniile şi inspirau regii. După cum am văzut înainte „armonia” guverna şi atunci când ei erau confesorii şi consilierii şefului statului major.

Conform lui Abbe Brugerette, generalul de Boisdeffre, pocăit al părintelui iezuit du Lac a gustat aceeaşi amărăciune ca mulţi alţii înaintea lui care au fost dezamăgiţi de aceşti „conducători ai conştiinţelor”. Mărturia lui Henry l-a obligat să demisioneze. „Fiind un om foarte cinstit, acesta a declarat că a fost „dezamăgit în mod scandalos”, iar cei care îl cunoşteau au ştiut că acesta s-a simţit foarte rău în legătură cu „complotul” a cărui victimă a fost.”¹⁸⁹

Abbe Brugerette adaugă că acesta a încheiat orice legătură cu fostul lui confesor „şi chiar a refuzat să-l vadă atunci când era pe moarte.

După citirea tuturor acestora, scrise şi publicate în „Civilta Cattolica”, ar fi prea mult să mai insistăm asupra vinovăţiei Ordinului şi nu putem decât să fim de acord cu ceea ce Joseph Reinach scria atunci: „Iezuiţii sunt cei care au creat această Afacere întunecată. Iar, pentru ei, Dreyfus este doar un pretext. Ceea ce ei vor este să distrugă laicitatea şi să reconducă Revoluţia franceză..., să abolească Dumnezeii străini şi dogmele din 1789.”

Este suficient de clară aceasta. Deşi, după cum unii insistă împotriva tuturor dovezilor că există o posibilă neînţelegere între Papă şi armata sa secretă, între intenţiile uneia şi acţiunile celeilalte, este uşor de arătat invaliditatea unei astfel de propuneri. Cazul lui Bailly este foarte clar.

Ce putem citi în „La Croix”, pe data de 29 mai 1956? Nimic mai mult decât aceasta: „După cum am anunţat, Eminenţa Sa Cardinalul Feltin a ordonat o anchetă asupra scrierilor Părintelui Bailly. Acesta este fondatorul publicaţiei noastre şi a <>” Iată textul acelei ordonanţe din 15 mai 1956:

„Noi, Maurice Feltin, prin îndurarea lui Dumnezeu, şi a Papei apostolic, preot cardinal al Sfintei Biserici Romane al cărei nume este Sfânta Marie a Păcii, arhiepiscop al Parisului.”

„În vederea planului dat de Congregaţia Asumpţionistă şi aprobat de noi, de a introduce în Roma cauza servitorului lui Dumnezeu, Vincent-de-Paul Bailly, fondator al <> şi <>.” „În vederea dispoziţiilor... şi instrucţiunilor Papei referitoare la actul de beatificare şi cercetare a scrierilor servitorului lui Dumnezeu: am ordonat şi ordonăm următoarele: oricine l-a cunoscut pe acest servitor a lui Dumnezeu sau care ne poate spune ceva mai special în legătura cu viaţa sa trebuie să ne aducă la cunoştinţa aceasta... Oricine deţine scrieri ale acestui servitor al lui Dumnezeu, trebuie să ni le înmâneze înainte de 30 septembrie 1956, fie ele cărţi tipărite, note scrise de mână, scrisori... chiar şi instrucţiuni sau sfaturi nu scrise de el, dar dictate de el... Pentru toate aceste comunicări l-am desemnat pe Canon Dubois, secretar al episcopiei şi promotor al credinţei pentru această cauză.”¹⁹⁰

Iată un „slujitor al lui Dumnezeu” aflat pe cale să primească recompensa pentru serviciile sale loiale în faţa haloului. Îndrăznim să spunem că în cele ce privesc „scrierile” sale şi care sunt cercetate cu multă grijă, „promotorul credinţei” va avea multe din care să aleagă. În ceea ce privea materialul „tipărit”, colecţia „La Croix”, mai ales dintre 1895 şi 1899 va furniza tipul cel mai înălţător.

„Atitudinea ziarelor catolice şi în special al <>, constituie la momentul respectiv pentru toate <> ceea ce Monseniorul Paul Violet, menbru catolic al Institutului, numeşte un <>. Acest scandal conctine în Afacerea Dreyfus cele mai şocante greşeli, minciuni, şi crime împotriva adevărului şi justiţiei.” „Curtea de la Roma”, adaugă acesta, „cunoaşte toate acestea la fel cum ştiu şi Curţile din Europa.”¹⁹¹

Într-adevăr Curtea de la Roma, ştia mai bine decât oricine altcineva! După cum am văzut în 1956, ea nu a uitat faptele glorioase ale acestui „slujitor al lui Dumnezeu”, întrucât îi pregătea acestuia sanctificarea.

Fără îndoială, promotorul credinţei a dat crezare viitorului nostru sfânt în cele ce priveau faimoasele liste de subscripţii în favoarea văduvei lui Henry şi despre care Abbe Brugerette spunea: „Astăzi, când luăm în considerare acele cereri ca Inchiziţia să fie adusă înapoi, persecuţia evreilor, asasinarea apărătorilor lui Dreyfus, este ca şi cum ascultăm imaginaţiile halucinante ale acelor sălbatici şi groteşti fanatici. Totuşi, acestea nu sunt prezentate de <> ca un măreţ spectacol de alinare şi laudă.”¹⁹²

În cele ce privesc toate aceste cereri religioase, referitoare la evrei, Părintele Bailly nu a mai apucat să vadă pe perioada vieţii sale cum acestea au fost aplicate de aceşti sălbatici fanatici. Acesta se putea bucura de acel spectacol măreţ din Rai chiar dacă, acolo sus spectacole de acest gen sunt la ordinea zilei, conform „învăţatului” şi în special, Sfântului Thomas d’Aquin, îngerul Şcolii:

„Pentru a ajuta sfinţii să se bucure de sfinţenia lor şi pentru a le creşte recunoştinţa faţă de Dumnezeu, le este permis să contempleze asupra torturii nelegiuiţilor... Sfinţii vor găsi bucurie în chinul nelegiuiţilor.” (Sancti de poenis impiorum gaudebunt)¹⁹³

După cum am putut vedea, Părintele Bailly, fondator al „La Croix”, a avut ceea ce era necesar pentru a deveni un sfânt: persecutarea nevinovatului, blestemarea celor care îl apără, uciderea acestora, susţinerea împreună cu toţi ceilalţi a minciunii şi a nedreptăţii, impulsionarea urii. Acestea sunt în ochii Bisericii Romane, titluri solide pentru glorie şi putem înţelege astfel dorinţa ei de a-l sanctifica pe autorul acestor fapte religioase.

Totuşi, se pune întrebarea: „Este acel servitor al lui Dumnezeu” un făcător de minuni de asemenea? Deoarece cu toţii ştim că pentru a merita o astfel de promovare trebuie să fii înfăptuit miracole care au fost realizate cu adevărat.

Care erau minunile realizate de directorul fondator al „La Croix”? Să fi fost transformarea pentru cititori a negrului în alb sau a albului în negru? Să fi fost prezentarea unei minciuni ca şi adevăr sau a adevărului ca minciună? Un mare miracol a fost faptul că i-a determinat pe membrii statului major (şi apoi publicul) ca după ce au comis o greşeală iniţială şi când aceasta a fost descoperită să nege dovada, transformând astfel greşeala într-un abuz de putere. „Errare humanum est, perseverare diabolicum”. „Slujitorul lui Dumnezeu” nu prea a ţinut cont de acest proverb. În loc să se lase inspirat de el, l-a ascuns sub sutana sa. „Mea culpa” este pentru credincioşii simplii şi nu pentru ecleziastici şi cu atât mai puţin pentru şefii armatei care au sfătuitori iezuiţi. Aceasta este afirmată de eminentul istoric Pierre Gaxotte: „Afacerea Dreyfus a fost punctul de întoarcere decisiv... judecat de ofiţeri, implicând instituţia militară... Afacerea a crescut, a devenit un conflict politic, a divizat familii şi a împărţit Franţa în două. A avut efectul unui război religios... a creat ură împotriva corpurilor militare... A început anti-militarismul.”¹⁹⁴

Atunci când ne gândim la Europa acelei vremi, Germania supraechipată cu arme şi înconjurată de cei doi aliaţi ai săi, atunci când de reamintim responsabilitatea Vaticanului la începutul conflictului din 1914 nu putem crede că diminuarea puterii potenţialului nostru militar nu a fost premeditată.

Cum de nu am observat că, de fapt, „Afacerea Dreyfus” a început în 1894, anul alianţei franco-ruse. Atunci, purtătorii de cuvânt ai Vaticanului au vorbit, fără ascunzişuri, despre acest acord pe care îl considerau a fi scandalos. Chiar şi azi, „un prelat al sfinţiei sale”, Monseniorul Cristiani îndrăzneşte să scrie:

„Prin intermediul politicilor, în mod ciudat oarbe şi considerate bolnave, ţării noastre se părea că îi făcea plăcere să provoace înclinaţii spre război în vecinătatea sa (Germania)... De fapt, alianţa franco-rusă părea să ameninţe Germania prin înconjurare.”¹⁹⁵

Pentru respectabilul prelat, Tripla Alianţă (Germania, Italia, Austro-Ungaria) nu reprezenta un pericol pentru nimeni, iar Franţa a greşit nestând izolată în faţa unui asemenea bloc. Cu trei împotriva unuia, „lovitura ar fi fost mai uşoară şi Sfântul nostru Tată, Papa, nu ar fi trebuit să deplângă în 1918, înfrângerea campionilor săi.

Secţiunea IV

Capitolul 9

ANII DINAINTE DE RĂZBOI: 1900 – 1914

Astfel după cum scrie Abbe Brugerette: „Sub imaginea lui Iisus crucificat, simbolul divin al ideii de justiţie, <> a cooperat cu lucrările sale de dezamăgire şi crimele împotriva adevărului, dreptăţii, şi justiţiei.”¹⁹⁶

Justiţia a triumfat totuşi în final şi Abbe Fremont care nu s-a temut să menţioneze misterioasele Cruciade conduse de Inocent III împotriva „Albigenses” atunci când s-a referit la Afacere părea a fi un adevărat profet atunci când a spus:

„Catolicii câştigă şi cred că vor răsturna Republica datorită urii faţă de evrei. Dar tot ceea ce vor reuşi va fi să se răstoarne pe ei înşişi.”¹⁹⁷

Atunci când opinia a fost lămurită, reacţia a fost fatală. Ranc a învăţat lecţia din Afacere atunci când a exclamat: „Republica va distruge puterea Congregaţiei sau va fi sugrumată.” În 1899, a fost constituit un minister al „apărării republicane”. Părintele Picard, conducătorul „Asumpţionoştilor”, Părintele Bailly, conducător al „La Croix” şi alţi 10 membrii ai acelui ordin au fost aduşi în instanţă în faţa tribunalului de la Seine pentru încălcarea legii prin asociere. Congregaţia „Asumpţioniştilor” a fost dizolvată.

Waldek-Rousseau, preşdinte al Consiliului a declarat într-un discurs de la Toulouse, pe 28 Octombrie 1900: „Dispersat, dar nu suprimat, Ordinul religios s-a format din nou, mai mare în număr şi mai militant. Au acoperit teritoriile cu reţele de organizaţii politice ale căror legături sunt nenumărate şi strâns legate între ele, după cum s-a văzut într-un proces recent.”

În cele din urmă, în 1901, o lege a fost promulgată care presupunea ca nici o Congregaţie să nu se formeze fără o autorizaţie, iar cei care nu cer aceasta în timpul legal vor fi în mod automat dizolvaţi.

Aceste reglementări, normale în cele ce privesc autorităţile publice ale căror datorie este de a verifica asocierile găsite pe teritoriul lor, vor fi prezentate catolicilor ca un abuz intolerabil. „Casa unui om reprezintă castelul lui”, spune zicala. Dar Biserica nu are parte de nimic întrucât legea obişnuită nu este pentru ea.

Rezistenţa clericilor în faţa aplicării legii va fi suficientă pentru a arăta căt de necesară a fost aceasta. Această rezistenţă va întări atitudinea statului, în special sub ministrul Combes. Intransigenţa Romei, mai ales atunci când Pius I i-a urmat lui Leo XIII, va da naştere legii din 1904, abolind Ordinele care predau.

După aceasta, neînţelegerea dintre guvernul francez şi papalitate va deveni una constantă. În plus, alegerea noului Papă a fost făcută în circumstanţe semnificative.

„Leo XIII a murit pe 20 iulie 1903. Conclavul, întâlnirea pentru desemnarea succesorului oferă după mai multe bule de vot, 29 de voturi Cardinalului Rampolla – 42 erau necesare pentru a fi ales – când Puzyna, Cardinalul Austriac se ridică şi declară că Maiestatea Sa apostolică, împăratul Austriei, regele Ungariei a fost inspirat în mod oficial să-l excludă pe secretarul de stat. Se ştie că acest Cardinal Rampolla este pro-francez.”¹⁹⁸

Crdinalul Sarto este ales. Prin intermediul manevrei Austriei care s-a înlocuit pentru papalitate, pentru „a inspira” Cardinalii conclavului , această alegere reprezintă o victorie pentru iezuiţi. Întradevăr, noul pontif, descris ca fiind o mixtură de „preot de la sat şi arhanghel cu o sabie fierbinte”, este omul perfect dorit de Ordin. Iată ce Monseniorul Adrien Dansette are de spus:

„Când îl iubim pe Papă, nu îi limităm terenul în care el poate şi trebuie să-şi exercite voinţa.”¹⁹⁹

„Ştim că vom şoca mulţi oameni când vom spune că ne vom implica în politică. Oricine doreşte să judece corect poate vedea că suveranul pontif investit de Dumnezeu cu autoritate supremă nu are dreptul de a separa politica de credinţă şi etică.”²⁰⁰

Astfel, Pius X, de îndată ce a ocupat tronul, a declarat public că pentru el autoritatea Papei trebuie simţită şi că nu este doar un drept ci şi o datorie, clericalismul politic. El a ales ca secretar de stat un prelat spaniol, Monseniorul Merry del Val, care avea 38 de ani şi asemenea lui, era pro-german şi anti-francez. Acest lucru nu este surprinzător când citim următoarele cuvinte din Abbe Fremont:

„Merry del Val, pe care l-am cunoscut la un Colegiu Roman, a fost elevul favorit al iezuiţilor.”²⁰¹

Relaţia dintre papalitate şi Franţa a simţit curând efectele acestei alegeri. În primul rând a fost numirea ca episcop de puterea civilă cea care a dat naştere unui conflict.

„Înainte de războilul din 1870, papalitatea a învăţat numele noilor episcopi numai după ce aceştia au fost numiţi. Papa şi-a rezervat dreptul, în cazul în care vreunul nu era acceptabil pentru el, de a-i lua postul de episcop prin refuzarea instituţiei canonice. Dificultăţile erau enorme întrucât guvernele sub orice tip de regim erau foarte atente în alegerea candidaţilor demni de biroul episcopal.”²⁰²

De îndată ce Pius X a devenit Papă, majoritatea numirilor pentru noii episcopi au fost refuzate de Roma. În plus, nunţiul din Paris, Lorenzelli era după cum spune şi Adrien Dansette: „un teolog corupt şi ostil Franţei.” Unii ar putea spune: „doar un altul adăugat celorlalţi!” dar o asemnea alegere pentru un asemnea post arată în mod clar intenţiile Bisericii Romane faţă de ţara noastră.

Această ostilitate sistematică urma să se arate în mod clar în 1904, când Monseniorul Loubet, preşedintele Republicii, a mers la Roma pentru a răspunde vizitei regelui Italiei, Victor Emmanul III.

Monseniorul Loubet dorea să fie primit şi de Papă. Dar, papalitatea a creat un aşa numit „protocol invincibil”. „Papa nu poate primi un şef de stat care, prin vizita făcută regelui Italiei la Roma recunoaşte <> acelui stat antic pontif. Existau precedente: de două ori în 1888 şi 1903, un conducător de stat – şi nu unul dintre aceia mai puţin importanţi – a fost primit la Roma atât de regele Italiei cât şi de Papă. Bineînţeles, acest vizitator nu era preşedintele unei Republici, ci împăratul Germaniei Guillaome II... Aceaşi onoare i-a fost oferită şi lui Eduard VIII, regele Austriei şi Ţarului.”

Intenţia de insultare a acestui refuz era evidentă şi a fost chiar întărită de o notă trimisă diferiţilor cancelari de secretarul de stat Merry del Val. Un autor catolic, Monseniorul Charles Ledre scria următoarele:

„Putea diplomaţia pontifă să ignore obiectivul decisiv care lua formă în spatele vizitei preşedintelui Loubet la Roma?”²⁰³

Bineînţeles că Vaticanul stia despre planul de separare al Italiei de partenerii ei din Tripla Alianţă: Germania şi Austro-Ungaria. Aceste două puteri germanice erau considerate de Biserica Romană a fi cele mai bune arme seculare. Aceasta a adus cheia problemei şi motivul pentru frecventele izbucniri de temperament al Vaticanului. Au izbucnit şi alte conflicte referitoare la episcopii francezi consideraţi în Roma a fi prea republicani. În cele din urmă, sătul de constantele dificultăţi datorate încălării Vaticanului a termenilor din Concordat, guvernul francez a pus capăt pe 29 iulie 1904: „Relaţiilor care erau făcute vide de papalitate.”

Ruptura relaţiilor diplomatice a condus la separarea Bisericii de stat.

„Ni se pare normal astăzi”, scrie Adrein Dansette, „ca Franţa să menţină relatiile diplomatice cu papalitatea şi ca statul şi Biserica să trăiască sub regimul de separare. Relaţiile diplomatice sunt necesare întrucât Franţa trebuie să fie reprezentată oriunde avea interese de apărat în afara consideraţiei doctrinare. Dar separarea este necesară întrucât într-o demonstaţie fondată pe suveranitea unui popor divizat şi de mai multe credinţe, statul doar datorează libertate Bisericii.”²⁰⁴ Autorul adaugă: „acesta este cel puţin opinia generală.”

Nu putem decât să fim de acord cu această opinie fără să uităm, bineînţeles, ca papalitatea, nu va aproba niciodată aceasta. Biserica Romană nu a încetat niciodată să-şi declare superioritatea de-alungul istoriei, prin propria ei istorie şi pe care a încercat să i impună cu ajutorul armatei sale secrete, Societatea lui Iisus.

În acea perioadă, Părintele Wernuz, generalul acestui Ordin scria: „Statul se află sub jurisdicţia Bisericii, astfel autoritatea seculară este supusă autorităţii ecleziastice şi trebuie să se supună.”²⁰⁵

Aceasta este doctrina acestor campioni intransingenţi ai teocraţiei, sfătuitorii sfătuitorilor precum şi acelor care execută ordinele lor, care au devenit indispensabili Vaticanului, atât de mult încât, azi, ar fi absolut imposibil de distins chiar şi cea mai mică diferenţă dintre „Papa cel Negru” şi „Papa cel Alb”. Sunt unul şi acelaşi. Iar atunci când ne referim la politica de la Vatican, ne referim la politica iezuiţilor.

Cu muţi alţi observatori calificaţi, Abbe Fremont, recunoaşte următoarele: „iezuiţii domină Vaticanul.”²⁰⁶

Înainte de opoziţia ireductibilă a iezuiţilor atotputernici în Biserică, statul este constrâns să aplice legea separaţie cu mai multe amendamente din 1905 până în 1908. Această lege nu doreşte să scadă bogăţia Bisericii şi clădirile ei ridicate pentru venerare. Credincioşii se pot aduna în asociaţii locale, sub conducerea unui preot pentu al e conduce. Ce va face Roma?

„În scrisoarea <> (11 frebruarie 1906), Pius X a condamnat principiile de separare şi pe cel legat de asociaţiile locale. Dar merge el mai departe de aceste principii?”²⁰⁷ Vom ştii în curând. În ciuda sfatului din partea episcopatului francez, el respinge toate reglementările, pe data de 10 august 1906, în scrisoarea „Gravissiomo”.

Aceasta reprezintă o altă dezamăgire pentru liberalii catolici: „Atunci când mă gândesc”, exclamă Brunetiere, „că ceea ce este refuzat catolicilor francezi cu întreagă conştiinţă, că acest refuz va dezlănţui un război religios în săraca noastră ţară, care are atât de mare nevoie de pace, este permis catolicilor germani şi că <> au funcţionat acolo, timp de 30 de ani, spre satisfacţia tuturor, nu mă pot abţine atât ca patriot cât şi ca un catolic să nu mă simt foarte indignat.”²⁰⁸

Au fost anumite probleme atunci când un inventar al proprietăţilor ecleziastice a fost luat, dar nu în război religios... Chiar dacă ultramontanii agitau probleme, populaţia ca un întreg, a rămas calmă atunci când unele dintre proprietăţile Bisericii, au fost returnate statului în loc să se supună măsurilor conciliatorii date de lege.

Oare înţelese atunci scriitorul Brunetiere motivul pentru modul de tratare diferit al papalităţii faţă de francezii catolici şi germanii catolici? Primul război mondial urma să dezvăluie întreaga semnificaţie.

În timp ce iezuiţii munceau prin intermediul „Afacerii Dreyfus”, la dividerea Imperiului Francez şi slăbirea prestigiului armatei, în Germania aceştia făceau exact opusul. Bismark, care a lansat în trecut „Kulturkampf” împotriva Bisericii Catolice, era încărcat cu favorurile acesteia. Iată ce spune scriitorul catolic Joseph Rovan:

„Bismark va fi primul protestant care va primi <>, prin bijuterii, unul dintre cele mai înalte onoruri ale Bisericii. Guvernul german permite ziarelor să publice faptul că supravieţuitorul va fi pregătit să accepte pretenţiile Papei referitoare la o restaurare parţială a autorităţii sale temporale.”²⁰⁹

„În 1886, Centrul – partidul catolic german – a fost ostil faţă de proiectele militare prezentate de Bismark. Leo XIII a intervenit în afacerile interne ale Germaniei, în favoarea lui Bismark. Secretarul său de stat a scris nunţiului de la Munchen: <<în vederea apropierii reviziei legislaţiei religioase care, aveam motive să credem, va fi încheiată într-o manieră conciliatoare, Sfântul Tată doreşte ca Centrul să promoveze proiectele armatei>>,”²¹⁰

Iată ce are de spus Joseph Rova: „Diplomaţia germană intervine – deja este un vechi obicei – la Vatican pentru a-l determina pe Papă să-şi exercite infleunţa sa asupra <> (Centrul) pentru a favoriza proiectele militare... Catolicii germani vor vorbi depre marea <> a Germaniei care este, în acelaşi timp, o misiune morală univerală. Centrul este şi el responsabil pentru prelungirea unui regimcare va conduce în cele din urmă Germania la catastrofo... Centrul intră în război din 1914 convins de puritate, dreptatea şi integritatea morală a conducătorilor ţării sale, de acordul planurilor şi programelor cu planurile justiţiei eterne.”²¹¹

După cum am văzut, papalitatea a făcut tot ceea ce era necesar pentru a înrădăcina această condamnare. În plus, Monseniorul Fruhwirth spunea în 1914: „Germania este baza pe care Sfântul Tată poate şi trebuie să stabilească marţi speranţe.”

Secţiunea V

CICLUL INFERNAL

Capitolul 1

PRIMUL RĂZBOI MONDIAL

Furiei ridicate la Vatican de alianţa franco-rusă şi arătată atât de bine în „Afacerea Dreyfus” şi agitaţiei create de uniunea franco-italiană le-a fost adăugată un resentiment amar cauzat de Alainţa Cordială cu Anglia. Franţa a decis să nu rămână singură în opoziţia faţă de „formidabilul ei vecin” şi Austro-Ungaria. Politicile atât de „oarbe şi bolnav considerate” de Monseniorul Cristiani erau văzute a fi nefavorabile de Sfântul Sfinţilor Catolici. Întrucât, pe lânga faptul că punea în pericol această „minuţioasă vărsare de sânge” de care Franţa desacralizată avea nevoie, aceste politici reprezentau un srijin de nepreţuit pentru Rusia dezbinată, această „oaie pierdută” a cărei întoarcere înspre romano-catolicism, rămăsese un deziderat la care încă se continua să se spere, chiar dacă aducerea lui la îndeplinire ar fi putut reprezenta un război.

Pentru acel moment, Biserica Ortodoxă a rămas bine înrădăcinată în Balcani, în special în Serbia, unde tratatul de la Bucureşti care punea capăt conflicului Balcanic a transformat-o în centrul de atracţie pentru slavii din Sud şi mai ales pentru cei aflaţi în jugul Austriei. Planurile ambiţioase ale Vaticanului şi imperialismul apostolic al habsburgilor era şi atunci ca şi în trecut într-un perfect acord. Puterea în creştere a Serbiei a scos-o în evidenţă pentru Roma şi Viena, fiins privită acum ca un duşman care trebuia nimicit.