Iubirea nebuna a lui Dumnezeu Paul Evdokimov

5. CULTURA ŞI ÎMPĂRĂŢIA LUI DUMNEZEU

Sfântul Pavel spune: “Noi suntem împreună lucrători cu Dumnezeu” (I Corinteni 3, 9), iar Apocalipsa adaugă: “şi neamurile vor umbla în lumina ei” (21, 24) – deci neamurile nu vor pătrunde în Împărăţie cu mîinile goale. Se poate crede că tot ceea ce apropie spiritul omenesc de adevăr, tot ce exprimă el prin artă, tot ce descoperă prin ştiinţă şi tot ceea ce resimte el sub semnul veşniciei – toate aceste culmi ale geniului şi sfinţeniei umane vor intra în Împărăţie şi se vor contopi cu adevărul lor aşa cum întruchiparea genială se identifică cu modelul ei.

Chiar frumuseţea majestuoasă a vârfurilor înzăpezite, mângâierea mării sau aurul holdelor de grâu vor articula acel limbaj perfect despre care Biblia ne vorbeşte adesea. Sorii lui Van Gogh şi nostalgia Afroditelor lui Botticelli sau melancolia Madonelor sale îşi vor afla liniştea desăvârşită atunci cînd dorul celor două lumi se va fi stins. Când atinge apogeul, muzica – latura cea mai misterioasă şi pură a oricărei culturi – se opreşte în faţa Absolutului, în Missa sau în Requiem-ul lui Mozart, în care auzim glasul lui Hristos, elevaţia capătă sensul liturgic al prezenţei Sale.

Izvorâtă din cult, adevărata cultură îşi regăseşte originile liturgice. Cultura caută în chip esenţial acea imperioasă unicitate capabilă să o elibereze din limitele ei imanente. Prin mijlocirea acestei lumi, cultura flutură stindardul Împărăţiei, trimite fulgerător o săgeată spre viitorul ultim: împreună cu Mireasa şi Duhul, ea strigă: “Vino, Doamne!”. Asemenea Sfântului loan Botezătorul, steaua ei piere în lumina orbitoare a Amiezii parusiale.

Precum orice om creat după chipul lui Dumnezeu este o icoană vie, tot astfel cultura pământească este icoana Împărăţiei cerurilor. În clipa marii treceri, Sfântul Duh – “degetul divin” – va atinge acesta icoană şi o fărâmă din ea va subzista în eternitate.

În Liturghia perenă a veacului ce va să vină, omul va da slava lui Dumnezeu prin toate elementele unei culturi care se va fi lămurit în para focului. Dar încă de aici, omul comunitar, savantul, artistul toţi slujitorii preoţiei universale — celebrează deja propria lor Liturghie, în care prezenţa lui Hristos se face simţită, după măsura vredniciei lor. Asemenea unor iconari pricepuţi, ei trasează cu materia acestei lumi şi în lumina Transfigurării, o realitate primenită în care tresaltă discret chipul enigmatic al Împărăţiei.