Iubirea nebuna a lui Dumnezeu Paul Evdokimov

5. TRADIŢIA RĂSĂRITEANĂ

Sfântul Pavel se referă la creştinism ca la o cartă a libertăţii spiritului omenesc. Maximalismul evanghelic suprimă moderaţia bine cîntărită şi dozată a căii de mijloc. “Dumnezeu nu ne cere atâta…” va spune bunul simţ al omului de bine, dar Dumnezeu ne cere totul şi încă ceva pe deasupra.

Părinţii Deşertului nu-şi puneau nici o problemă  teoretică;  ei  trăiau  pur şi simplu  o libertate nemărginită. Pilda lor ne prescrie neâncetat virtutea interiorizării: fiecare om poate găsi spaţiul libertăţii interioare de îndată ce se aşează înaintea Feţei lui Dumnezeu, învăţătura Sfântului Pavel confirmă ceea ce trăise deja Epictet: chiar şi un sclav are înlăuntrul său libertatea unui rege. O asemenea libertate găseşte în Dumnezeu nu atât o limită – căci Cel Nelimitat nu se poate mărgini – cât singurul izvor care-i astâmpără setea, alimentându-i conţinutul dincolo de orice constrângere. Omul trebuie să se supună voinţei lui Dumnezeu, dar nu pur şi simplu. Dumnezeu doreşte împlinirea voinţei Sale, dar nu vede în om un sclav, ci un fiu liber şi un prieten al lui Hristos.

Într-o definiţie clasică, libertatea este facultatea de  a  alege.  Sfântul  Maxim  Mărturisitorul  afirmă exact contrariul: nevoia de a alege, spune el, este o slăbiciune inerentă căderii în păcat. Adevărata libertate este avântul  absolut care se  orientează către Bine fără să aibă reţineri sau întrebări. La nivelul sfinţeniei, opţiunea nu mai este o condiţie a libertăţii.  Aflat dincolo  de orice alegere,  cel  desăvârşit urmează nemijlocit şi spontan calea Binelui. În cea mai subtilă formă a ei, libertatea nu-şi mai suportă propriile raţiuni, ci şi le creează. Ea se înalţă acolo unde actele cele mai libere sunt singurele acte depline. Dumnezeu nu alege. După chipul său, faptele sfântului depăşesc orice preferinţă. Ezitarea şi alegerea, căutarea directivelor autorităţii sunt specifice unei voinţe sfâşiate de dorinţe contradictorii care se izbesc neâncetat una de alta. Desăvârşirea constă în simplitatea unei fireşti convergenţe supranaturale între voinţa umană şi voinţa lui Dumnezeu. Ea nu se poate atinge decît prin depăşirea oricărui raport de exterioritate.