Iubirea nebuna a lui Dumnezeu Paul Evdokimov

VII. Libertate şi autoritate

Capitolul VII – Iubirea nebuna a lui Dumnezeu

1. LIBERTATEA CA MISTER CENTRAL AL EXISTENŢEI

Problema autorităţii întâmpină astăzi nişte dificultăţi care nu se reduc la abuzul numit “autoritarism”. În istorie, confuzia dintre ascultarea de Dumnezeu şi ascultarea de propria voinţă omenească este frecventă. Actuala criză nu ţine doar de revendicarea unei mai bune ajustări reciproce, ci merge mai adânc, atacând îndreptăţirea Bisericii de a-şi justifica autoritatea printr-un apel la ascultarea credinţei. Cunoaştem reacţia violentă a profeţilor, martirilor şi sfinţilor în faţa abuzurilor teocraţiei. Sfântul Pavel ne îndeamnă continuu să ne păstrăm libertatea creştină şi să nu stingem sau întristăm Sfântul Duh, printr-o supunere oarbă.

Ori, este indubitabil că omul contemporan nu se gândeşte numai la Biserică; omul secularizat îl resimte pe Dumnezeu ca duşman al libertăţii. În dialectica hegeliano-marxistă avem raportul dintre Stăpîn şi sclav; Freud vorbeşte despre complexul “Tatălui sadic” care incită la “paricid”; pentru Nietzsche, Dumnezeu este “Spionul celest” a cărui privire stânjeneşte şi reifică. Ideea obişnuită despre omnipotenţa şi omniscienţa divină transformă istoria într-un teatru de păpuşi. Sau, cum spunea un filosof: “Drama este scrisă până la ultimul act şi nici un actor nu o poate schimba cât de puţin”. Numai Dumnezeu este liber în cadrul acestui determinism şi, prin urmare, El pare singurul vinovat de existenţa răului. Este ceea ce afirmă Proudhon atunci când spune: “Dumnezeu  este Răul”.  “Dacă Dumnezeu există, eu nu mai sunt liber; sunt liber, deci Dumnezeu nu există” – acesta este silogismul ateu rostit prin intermediul anarhistului Bakunin sau cel al lui Jean-Paul Sartre.

Chiar dacă nu o justificăm, putem înţelege această reacţie întrucât ideea de Dumnezeu a suferit, de-a lungul istoriei, o înspăimântătoare deviere. Teribilul Judecător din Vechiul Testament îşi sacrifică Fiul pentru a răcori furia; el este atotputernic, se manifestă prin năzdrăvănii şi miracole, este omniscient, prevede şi orchestrează ansamblul existenţei prin intervenţiile sale istorice de ordin “providenţial”. Ori, după Shakespeare, istoria pare să fie “un basm povestit de un idiot”.