Iubirea nebuna a lui Dumnezeu Paul Evdokimov

Toate activităţile umane: cultura, arta, cugetarea sau acţiunea socială deţin o semnificaţie religioasă care trece în afara istoriei. Atunci cînd ating culmile, toate aceste forme exprimă – după măsura purităţii lor – nu atât propria valoare, cât depăşirea acetteia   şi   transformarea   ei   într-un   simbol,   într-un semn,  într-o  săgeată aprinsă  care indică  venirea Celui mai mare, adică Împărăţia Tatălui. Nu aici se află însă concluzia integrală a istoriei şi a întregii existenţe. Cel care face istoria o conduce treptat în afara propriilor ei graniţe. Datoria istorică postulează “desăvârşirea” culturii şi a istoriei, ca întruchipări sau icoane  ale Împărăţiei  lui  Dumnezeu. Confruntat cu înrădăcinarea ultimă în istorie şi în materie, un preot din Rusia sovietică a fost întrebat: “Care este problema spiritualităţii ortodoxe în Rusia de azi?”; la care părintele a răspuns “Parusia”. Biserica nu  se poate desăvârşi istoric decât pregătind întoarcerea lui Hristos – singura perspectivă în care se poate înscrie evanghelizarea.

Aici întrezărim o soluţie la grava chestiune a stilului  creştin.  Odinioară,  stilul  exprima prin toate detaliile vieţii  curente – spiritualitatea unei epoci. Noi trăim într-o vreme diferită; dincolo de orice formă empirică, a venit ceasul istoric în care nu mai trebuie să oglindim o epocă, ci să-L reflectăm pe Celălalt, printr-o graţie şi o detaşare care traduc imensa libertate de a poseda toate lucrurile, ca şi cum nu ai avea nimic. Acesta este stilul apocaliptic, stilul care îşi pune sigiliul nevăzut, dar cu atât mai pregnant, peste toate cele.  Regele Midas prefăcea în aur tot ce atingea. Prin atitudinea lui interioară, un creştin poate face ca toate lucrurile să devină uşoare – veritabile icoane sau chipuri ale adevărului pe care îl poartă. Odată înţeles ca adevărată categorie spirituală, stilul va fi, prin el însuşi, mai eficient decât orice predică. Acesta este climatul strict de libertate în care simţul misionar al laicatului se va putea exercita.

Uriaşa importanţă a preoţilor şi a pastorilor care merg să lucreze în uzine sau în fermele ţărăneşti nu rezultă dintr-o abandonare a sacerdoţiului, ci din expresia libertăţii lor în raport cu orice determinare, mit sau complex. În toiul unei lupte empirice, ei sunt simultan înăuntru şi deasupra. Credinţa devine, temeiul oricărei sarcini şi preface orice muncă în slujire profetică. Această profeţie pe viaţă reprezintă poate forma cea mai percutantă a misiunii evanghelice. “Iată, eu astăzi ţi-am pus înainte viaţa şi moartea” (Deuteronom 30, 15). Numai că demonismul acestei lumi şi-a făcut deja alegerea. De câte ori nu se întâmplă ca omul, neajutat de nimeni în izolarea sa, să rateze mesajul, din frica de a-şi schimba viaţa şi temându-se de cerinţele dumnezeieşti?

Atunci când nu este falsă, o comunitate creştină se înfige ca un spin în trupul lumii, se impune ca un semn şi se raportează la lume ca la un loc de întâlnire între om şi Dumnezeu – un loc al dialogului dintre făptură şi Evanghelie, un loc unde omul soseşte, pricepe şi trăieşte, în sfârşit, un loc unde prezenţa creştină se pune în slujba celorlalţi.

Au oamenii Bisericii cunoaşterea cuvenită a mediului social şi a condiţiilor umane concrete? Au ei omeneasca înţelegere de a spune fiecărui ins, care este sensul exact al vieţii, al muncii şi al locului pe care-l ocupă în lume?

Nu devii peste noapte propovăduitor. A te apropia de om, de omul modern, este o artă. Esenţială este acea putere minunată de a te pune în pielea lui, de a privi lumea cu ochii lui şi de a aduce încet la suprafaţă ceea ce dormitează în el: comuniunea. Esenţial este să te estompezi, pentru a-L lăsa pe Hristos să vorbească.

De atâtea ori se întâmplă ca o construcţie teologică sau o formulă abstractă să se dărâme în faţa unei crime, a unei morţi sau a unei singurătăţi!

Am văzut oameni cenuşii, murdari şi urâţi care – asemenea unui vechi diamant pe care-l ştergi de praf, încălzindu-l apoi în podul palmei – se transformau brusc într-un fuior de lumină.

Dincolo de faţada obiecţiilor intelectuale, a cinismului sau a indiferenţei, orice om îşi ascunde de fapt izolarea şi nevoia unei prezenţe.

Primeşte-L pe Hristos ca “mâncare” şi “băutură” şi umblă apoi prin lume ca un sacrament viu, ca o Cină de Taină mişcată pe dinăuntru. Căci printr-un om – fie el şi tăcut – Hristos va vorbi din nou lumii şi se va da tuturor drept hrană.

Mişcaţi de suflul unei autentice sobornicităţi, Părinţii Bisericii împăcau cunoaşterea universală a lumii şi viaţa în Hristos, până la punctul în care totul devenea pentru ei “Hristos”; ei ştiau să facă o teologie în care transferau experienţa nemijlocită a Bisericii; dar, mai ales, cunoşteau secretul de a-şi mistui întreaga lor viaţă în stil euharistie.

Dacă e bine să-i faci pe atei mai puţin siguri de inexistenţa lui Dumnezeu, este la fel de bine să-i faci pe teologi mai puţin încrezători în speculaţiile lor. Ar fi chiar extrem de interesant să vezi la facultăţile de teologie o catedră de ateism, care i-ar putea face pe teologi mai puţin gratuiţi în afirmaţiile lor sumare, mai sensibili faţă de omul concret care suferă şi al cărui drum spre Hristos este atât de adesea obstrucţionat de ansamblul unor speculaţii confuze. Nu repari sistemul de încălzire în timpul incendiului şi nu stai pe gânduri în momemtul în care lumea se prăbuşeşte. Toate forţele noastre creatoare trebuie să se concentreze pentru a ridica o întreagă generaţie la bucuria nespusă a eliberării, bucurie a slujirii, bucurie a celui ce se numără printre prietenii Mirelui. Şi, dacă s-ar ivi momentul de a ne vedea înlăturaţi din viaţa socială, ar fi bine ca generaţia aceasta să fie suficient de matură pentru a putea fi generaţia “mărturisitorilor”; a celor care -aşa cum prea frumos, spunea odinioară “Scrisoarea martirilor din Lyon” – vor fi în stare să “discute cu Hristos”. Sarcina noastră istorică nu este de a recupera formele creştinismului primar, ci de a regăsi acel Maran atha – “Vino, Doamne!” – al începutului şi de aici, comuniunea cu Biserica ceasului cel de pe urmă. Acesta este ceasul care asigură actualitatea tuturor timpurilor şi, prin ea, pe cea a mesajului creştin.