J. D. Salinger de veghe în lanul de secară

Capitolul 19
ÎN CAZ CĂ NU LOCUIŢI LA NEW YORK, VREAU SĂ VÂ SPUN CĂ "Wicker Bar" se află într-un hotel pretenţios, care se cheamă "Seton Hotel". Obişnuiam să mă duc destul de des pe acolo, dar acum nu-l mai frecventez. Încetul cu încetul, am renunţat. Lumea pretinde că-i un bar foarte şic şi rafinat şi aşa mai departe, un loc unde snobii dau buzna pe uşi şi pe ferestre. Şi mai erau şi două franţuzoaice, Tina şi Janine, care veneau şi cîntau la pian şi din gură cam de trei ori pe noapte. Una dintre ele cînta la pian ― mizerabil ―, cealaltă cînta din gură, şi majoritatea bucăţilor erau fie foarte decoltate, fie în franţuzeşte. Cea care cînta din gură, Janine, înainte de a începe cîntecul, se apropia de amărîtul ăla de microfon şi spunea: "Şi acum, iată version a noastră despre vulevu franse. E povestea unei petite française care vine en mare oraş comme New York şi se îndrăgosteşte cu băieţel din Brookleene. Esperons che o se vă place." Şi după ce isprăvea cu şoptitul şi cu fiţele, cînta un cîntec tîmpit, jumă­tate pe englezeşte, jumătate pe franţuzeşte, care-i înnebunea de fericire pe toţi cretinii. Şi dacă stăteai acolo un timp şi-i auzeai pe toţi cum aplaudă şi aşa mai departe, ajungeai să urăşti tot universul. Zău că da. Barmanul era şi el o javră. Şi, pe deasupra, mai era şi un mare snob. Dacă nu erai un mare grangur sau o celebritate sau mai ştiu eu ce, aproape că nu-ţi vorbea. Iar dacă erai, devenea şi mai greţos. Venea la tine, zîmbind cu gura pînă la urechi, de parc-ar fi spus: "Ia uitaţi-vă ce băiat de treabă sînt", şi apoi te întreba: "Ce se mai aude pe la dumneavoastră prin Connecticut?" sau "Ce se mai aude pe la dumneavoastră prin Florida?" Infect local. Zău că da. Încetul cu încetul, am renunţat să mai pun piciorul pe acolo.

Am ajuns destul de devreme. M-am aşezat la bar ― localul era destul de aglomerat ― şi, pînă a apărut amicul Luce, am băut vreo două whisky-uri cu sifon. M-am ridicat în picioare cînd am făcut comanda, ca să vadă ce înalt sînt şi nu cumva să creadă că sînt un amărît de minor. Apoi am început să mă uit la cretinii din jur. Lîngă mine era un tip care o vrăjea de mama focului pe fata cu care venise. Îi tot spunea că are mîini aristocratice. Să mor de rîs, nu alta. În partea cealaltă a barului erau numai homosexuali. Nu semănau prea tare a homosexuali ― vreau să spun că n-aveau părul prea lung sau mai ştiu eu ce ―, dar se vedea cît de colo că sînt. În cele din urmă, a apărut şi Luce.

Luce. Ce tip. Fusese meditatorul meu cînd învăţam la Whooton. Sau cel puţin aşa ar fi trebuit să fie. Dar, de fapt, singurul lucru cu care m-am ales de la el au fost prelegerile acelea despre probleme sexuale, pe care le ţinea noaptea tîrziu cînd ne adunam o grămadă de băieţi la el în cameră. Ştia foarte multe în legătură cu problemele astea, mai ales despre perverşi şi aşa mai departe. Ne povestea despre tot felul de tipi respingători care aveau relaţii cu oi şi despre tipi care purtau chiloţi în căptuşeala de la pălărie şi tot soiul de lucruri d-astea. Şi despre pederaşti şi lesbiene. Luce cunoştea toţi pederaştii şi toate lesbienele din America. N-aveai decît să spui un nume ― oricare ― şi îţi spunea îndată dacă-i pederast sau nu. Uneori era greu să crezi că toţi oamenii de care spunea el ― actori de cinema sau mai ştiu eu ce ― sînt perverşi. Unii erau căsătoriţi, ce Dumnezeu! îi spuneai, de exemplu: "Cum adică, Joe Blow e pederast? Joe Blow? Tipul ăla înalt şi solid care joacă întotdeauna roluri de gangsteri şi de cowboy?" Şi Luce răspundea: "Evident", întotdeauna spunea "evident". Susţinea că n-are importanţă dacă tipul e însurat sau nu. Afirma că jumătate din tipii însuraţi de pe glob sînt perverşi şi nici nu-şi dau seama. Spunea că, dacă ai trăsăturile caracteristice şi aşa mai departe, poţi deveni pervers peste noapte. Băga pur şi simplu groaza în noi. Aşteptam îngrozit să devin şi eu pervers. Partea nostimă e că eram convins că amicul Luce e şi el pervers, în felul lui. Spunea mereu: "Ia încearcă-l p-ăsta de măsură", şi, pe urmă, te speria ameninţîndu-te cu degetul cînd treceai pe coridor. Şi de cîte ori se ducea la spălător lăsa uşa deschisă ca să vorbească cu tine în timp ce tu te spălai pe dinţi la chiuvetă. După mine, şi asta-i un fel de perversitate. Zău că e. Am cunoscut cîţiva perverşi la şcoală, şi toţi făceau lucruri d-astea. D-aia am avut bănuieli în legătură cu amicul Luce. Totuşi, era un tip foarte deştept. Zău că era.

Nu spunea niciodată bună ziua cînd te întîlnea. Primul lucru pe care mi l-a spus cînd s-a aşezat a fost că nu poate să stea decît cîteva minute. Mi-a spus c-are o întîlnire. Apoi a comandat un Martini sec. I-a spus barmanului să i-l facă foarte sec şi să nu-i pună măslină.

― Ascultă, i-am zis, am un pederast pentru tine. Acolo, la capătul barului. Nu te uita acum. L-am păstrat special pentru tine.

― Foarte spiritual, mi-a zis el. Ai rămas acelaşi Caulfield. Cînd ai de gînd să mai creşti?

Îl enervam îngrozitor. Zău că da. El, în schimb, mă amuza. Tipii de genul ăsta m-amuză uneori grozav.

― Cum o duci cu viaţa sexuală? l-am întrebat.

Avea oroare să-l întrebi lucruri d-astea.

― Calmează-te, pentru Dumnezeu, mi-a spus. Reazemă-te de scaun şi calmează-te.

― M-am calmat, i-am zis, cum e la Columbia? Îţi place?

― Sigur că-mi place. Dacă nu mi-ar fi plăcut nu m-aş fi dus acolo, mi-a răspuns.

Şi el reuşea să fie destul de enervant, uneori.

― Ce materie de specialitate ţi-ai ales? l-am întrebat. Perversitatea?

Bineînţeles că glumeam.

― Crezi c-ai haz?

― Nu. Am glumit. Ascultă, Luce, tu eşti un intelectual. Am nevoie de sfatul tău. Mă aflu într-o...

M-a întrerupt cu un mormăit puternic.

― Ascultă, Caulfield, dacă vrei să stăm aici, să bem un pahar, calm şi liniştit, şi să discutăm calm şi liniş...

― Bine, bine, i-am zis.

Se vedea cît de colo că n-avea chef să discute serios cu mine. Asta-i nenorocirea cu intelectualii ăştia. Nu vor să discute serios decît cînd au ei chef. Aşa că m-am apucat să discut subiecte de interes general.

― Da' zău, cum o duci cu viaţa sexuală? l-am întrebat. Mai eşti cu fata cu care erai la Whooton? Aceea care avea o frumuseţe de...

― Nu, Doamne fereşte.

― Dar de ce? Ce s-a întîmplat cu ea?

― Habar n-am. S-ar putea să fi ajuns chiar şi cea mai mare curvă din New Hampshire. Asta fiindcă m-ai întrebat, că de fapt n-am nici cea mai vagă idee.

― Să-ţi fie ruşine. După ce c-a fost drăguţă cu tine şi te-a lăsat să-ţi faci mendrele cu ea, ai putea măcar să nu mai vorbeşti aşa.

― Of, Doamne! a exclamat el. Ai cumva de gînd să mă bagi într-o conversaţie tipic caulfieldiană? Vreau să ştiu de la început.

― Nu, dar totuşi nu-i frumos. Dacă a fost drăguţă şi cumsecade şi te-a lăsat să...

― Trebuie neapărat să continuăm pe tema asta infectă?

Nu i-am mai spus nimic. Mi-era teamă că, dacă nu tac, se ridică de la masă şi mă lasă singur. Aşa că am mai coman­dat de băut. Aveam un chef nebun să mă-mbăt criţă.

― Şi acum cu cine umbli? l-am întrebat. Ai chef să-mi povesteşti?

― N-o cunoşti!

― Dar cine e? S-ar putea totuşi s-o cunosc.

― Locuieşte în Greenwich Village. O sculptoriţă, dacă ţii neapărat să ştii.

― Zău? Serios? Cîţi ani are?

― N-am întrebat-o niciodată, pentru numele lui Dumnezeu.

― Bine, dar aproximativ!

― Îmi închipui că spre patruzeci, mi-a zis Luce.

― Spre patruzeci? Serios? Şi-ţi place? l-am întrebat. Îţi plac femeile atît de bătrîne?

De fapt, l-am întrebat pentru că ştia într-adevăr o gră­madă de lucruri în legătură cu amorul şi cu toate lucrurile astea. Era unul dintre puţinii oameni pe care-i cunoşteam şi care ştiau. N-avea decît paisprezece ani cînd şi-a pierdut virginitatea la Nantucket¹. Zău că da.

― Îmi plac femeile mature, dacă asta vrei să spui.

― Zău? De ce? Te întreb serios. Sînt mai bune la pat decît cele tinere?

― Ascultă, vreau să fie clar. Astă-seară refuz să răspund la întrebările caulfieldiene. Cînd naiba ai de gînd să te faci şi tu om în toată firea?

Un timp, n-am mai spus nimic. Renunţasem. Apoi, Luce a mai comandat un Martini şi i-a spus barmanului să-l facă şi mai sec.

― Ascultă. De cîtă vreme eşti cu sculptoriţa asta? l-am întrebat.

Zău că mă interesa.

― O cunoşteai cînd erai la Whooton?

― Nu. E în America doar de cîteva luni.

― Zău? Şi de unde e?

― Din Shanghai.

― Aiurea! Dumnezeule, o fi vreo chinezoaică?

― Evident.

― Auirea! Şi-ţi place? Îţi place că-i chinezoaica?

― Evident.

― De ce? M-ar interesa să ştiu, zău că da.

― Pur şi simplu pentru că pe mine filozofia orientală mă satisface mai mult decît cea occidentală. Asta pentru că m-ai întrebat.

― Serios? Ce înţelegi prin "filozofie"? Te referi la amor şi la tot restul? Vrei să spui că în China e mai bine? Da?

― Nu neapărat în China, ce Dumnezeu! Am spus filozofie orientală. Vrei neapărat să continuăm această conversaţie fără sens?

― Ascultă, vorbesc serios. Nu glumesc. De ce-i mai bine în Orient?

― E prea complicat să-ţi explic, zău, mi-a zis Luce. Ei consideră că amorul e o experienţă atît fizică, cît şi spiri­tuală. Şi dacă-ţi închipui că am să...

― Aşa îl consider şi eu! Şi eu consider că e o... cum îi spune... o experienţă fizică şi psihică şi aşa mai departe. Zău că da. Dar depinde cu cine naiba o fac. Dacă e cineva pe care nici măcar nu...

― Nu mai urla aşa, Caulfield, ce Dumnezeu. Dacă nu poţi să-ţi controlezi vocea, mai bine lăsăm baltă toată...

― Bine, dar ascultă..., i-am zis.

Mă înfierbîntasem şi vorbeam într-adevăr puţin prea tare ― mi se întîmplă să vorbesc puţin cam tare cînd mă înfierbînt.

― Uite ce voiam să spun. Ştiu că trebuie să fie şi fizic şi spiritual şi artistic şi aşa mai departe. Dar voiam să spun că nu se poate face aşa, cu oricine ― cu orice fată pe care o săruţi ― şi să iasă totuşi cum trebuie, n-am dreptate?

― Hai s-o lăsăm baltă, mi-a răspuns Luce. Ai ceva împotrivă?

― Nu. Dar ascultă! Uite, de exemplu, tu şi cu fata asta chinezoaică. Ce-i aşa grozav în legătură cu asta?

― Isprăveşte, ţi-am spus.

Începusem să devin indiscret. Ştiu. Dar ăsta era unul dintre lucrurile enervante în legătură cu Luce. Cînd era la Whooton, te făcea să-i povesteşti lucrurile cele mai intime care ţi se întîmplau, dar dacă-l întrebai ceva despre viaţa lui, se supăra foc. Intelectualii ăştia nu vor niciodată să aibă discuţii intelectuale cu tine decît în cazul în care conduc ei discuţia. Au întotdeauna pretenţia să taci cînd vor ei şi să te duci în camera ta cînd ei se duc în camera lor. La Whooton, Luce se enerva îngrozitor ― şi asta se vedea cît de colo -dacă, după ce-şi termina prelegerea despre amor, cei care-l ascultasem mai rămîneam un timp să vorbim între noi. Adică ceilalţi băieţi şi cu mine. În camera altcuiva. Pe Luce asta-l enerva groaznic. După ce isprăvea să facă el pe deşteptul, voia să mergem fiecare în camerele noastre şi să nu mai discutăm nimic. Cred că îi era frică nu cumva să spună altul ceva mai inteligent ca el. Zău că mă amuza.

― Poate c-o să mă duc şi eu în China. Stau foarte prost cu amorul, i-am zis.

― Sigur că stai prost. Eşti necopt la minte.

― Da. Aşa e. Ştiu că-i aşa, am încuviinţat. Ştii care-i nenorocirea cu mine? N-ajung niciodată să doresc o fată cu adevărat ― vreau să spun, cu adevărat, adevărat ― decît dacă mi-e foarte dragă. Adică trebuie să-mi fie foarte dragă. Dacă nu, îmi piere naibii dorinţa şi tot restul. Şi asta-mi complică groaznic viaţa sexuală. Ce mai, stau mizerabil cu amorul.

― Sînt convins, pentru numele lui Dumnezeu. Doar ţi-am spus, cînd te-am văzut ultima oară, ce-ţi lipseşte.

― Adică să mă duc la un psihanalist şi aşa mai departe?

Asta mă sfătuise el data trecută. Tatăl lui era psihanalist.

― Treaba ta. Ce Dumnezeu. Pe mine nu mă priveşte ce faci cu viaţa ta.

Un timp, n-am mai spus nimic. Căzusem pe gînduri.

― Ce-ar fi să mă duc la taică-tu, să mă psihanalizeze şi aşa mai departe...?, l-am întrebat apoi. Ce mi-ar face? Adică ce mi-ar face?

― Nu ţi-ar face absolut nimic. Ar discuta pur şi simplu cu tine şi tu cu el. Ce Dumnezeu. Mai întîi te-ar ajuta să-ţi descurci firul gîndurilor.

― Ce anume?

― Firul gîndurilor. Mintea ta a luat-o razna ― ascultă, nu vreau să ţin un curs elementar de psihanaliză. Dacă te intere­sează, dă-i un telefon şi fixează-ţi o întîlnire cu el. Dacă nu te interesează, las-o baltă. La drept vorbind, mie mi-e per­fect egal.

Am pus mîna pe umărul lui. Mă amuza.

― Eşti un măgar simpatic, i-am zis. Ştii asta?

S-a uitat la ceasul lui de mînă.

― Trebuie s-o şterg, mi-a zis, ridicîndu-se în picioare. Mi-a făcut plăcere să te văd.

Apoi a chemat chelnerul şi i-a cerut nota.

Cînd era pe punctul să plece, i-am spus:

― Ascultă, pe tine te-a psihanalizat vreodată taică-tu?

― Pe mine? De ce mă întrebi?

― Aşa, fără motiv. Te-a psihanalizat sau nu?

― Nu chiar. M-a ajutat într-o anumită măsură să-mi găsesc echilibrul, dar n-am avut nevoie de o analiză cuprin­zătoare. Dar de ce mă întrebi?

― Fără nici un motiv. Mă gîndeam numai aşa.

― Bine. Ei, s-auzim de bine, mi-a spus.

Plătise, lăsase şi bacşiş şi tot şi se pregătea să plece.

― Mai ia un pahar. Numai unul, i-am zis. Te rog. Mă simt îngrozitor de singur. Vorbesc serios.

Dar mi-a spus că nu poate, că era în întîrziere. Apoi a plecat.

Luce ăsta. De fapt, era un porc, dar avea un vocabular grozav. Era băiatul cu cel mai bogat vocabular de la Whooton. Ştiu, fiindcă ne făcuseră odată un test.