J. D. Salinger de veghe în lanul de secară

Capitolul 2
SOŢII SPENCER AVEAU CAMERE SEPARATE. ERAU OAMENI LA vreo şaptezeci de ani sau poate chiar peste. Cu toate astea, tot se mai bucurau de viaţă. Ştiu că pare meschin din partea mea, dar nu la asta m-am gîndit. Voiam să spun că m-am gîndit destul de mult la bătrînul Spencer, şi, dacă te gîndeşti prea mult la el, începi să te întrebi la ce naiba mai trăieşte. Voiam să spun că-i cocîrjat de tot şi abia mai merge, iar în clasă, la tablă, dacă scapă creta din mînă trebuie să iasă unul dintre băieţii din rîndul întîi să i-o ridice. Şi, după părerea mea, asta-i îngrozitor. Dar, dacă te gîndeşti la el, cît trebuie şi nu prea mult, ajungi la concluzia că n-o duce prea rău. De pildă, odată, într-o duminică, atunci cînd, împreună cu cîţiva băieţi, am fost la el şi ne-a servit cacao, ne-a arătat o pătură Navajo³, veche şi zdrenţuită, pe care el şi doamna Spencer o cumpăraseră de la un indian din Yellowstone Park. Fără îndoială că se bucurase grozav cînd o cumpărase. Nu ştiu dacă mă înţelegeţi. Uite, vezi pe cîte unul bătrîn ca naiba care totuşi e în stare să se bucure cînd cumpără o pătură!

Uşa camerei lui era deschisă, dar eu tot am bătut, aşa, în treacăt, de politeţe. Îl vedeam foarte bine prin uşa deschisă. Stătea într-un fotoliu mare de piele, învelit cu pătura de care v-am spus. Cînd am bătut, s-a întors şi s-a uitat la mine.

― Cine e? Caulfield? Intră, băiete, intră! mi-a strigat.

Întotdeauna răcnea cînd nu era în clasă. Uneori te scotea pur şi simplu din sărite.

Nici n-am apucat bine să intru, că mi-a şi părut rău că venisem. Citea un număr din Atlantic Monthly⁴, şi peste tot erau doctorii şi hapuri şi totul mirosea a picături Vick's contra guturaiului. Cam trist. Mie şi aşa nu prea-mi plac bolnavii! Dar neplăcerea era sporită de faptul că bătrînul Spencer mai purta şi halatul acela vechi, trist şi ros, pe care cred că-l avea de cînd se născuse. Şi mie nu prea-mi place să văd bătrîni în pijama sau în halat. Li se văd mereu pieptul şi coastele, ca să nu mai vorbim de picioare! Aţi văzut vreo­dată bătrîni pe plajă? Picioarele lor par întotdeauna albe şi fără păr.

― Bună ziua, sir, am început. Am primit biletul dumnea­voastră.

Vă mulţumesc. Îmi scrisese un bilet să trec să-mi iau rămas bun înainte de vacanţă. Ştia că nu mă mai întorc. Nu trebuia să vă mai necăjiţi, că oricum veneam să vă spun la revedere!

― Ia loc acolo, băiete, spuse bătrînul Spencer.

"Acolo" însemna pe pat.

M-am aşezat şi am întrebat:

― Cum merge cu gripa?

― Dacă m-aş simţi mai bine, răspunse bătrinul Spencer, ar trebui să trimit după doctor. (Asta îl distra grozav.) Începu să chicotească nebuneşte. Apoi, în cele din urmă, se potoli şi întrebă: De ce nu te-ai dus la meci? Credeam că azi e meciul cel mare.

― Da, este. Am fost. Numai că abia adineauri m-am întors de la New York cu echipa de scrimă, i-am spus eu.

Mamă, ce pat avea! Beton, nu alta!

Domnul Spencer luă o mutră cît se poate de gravă. Ştiam c-aşa o să se întîmple.

― Va să zică ne părăseşti? spuse.

― Da, dom'le profesor, aşa cred!

Începu să dea din cap, era un tic al lui. În viaţa mea n-am văzut un om care să dea atîta din cap. N-ajungeai niciodată să te lămureşti dacă dădea din cap fiindcă se gîndea la ceva sau fiindcă era un bătrînel care, din ramoleală, nu-şi mai deosebea fundul de cot.

― Ce ţi-a spus doctorul Thurmer, băiete? Am auzit că aţi avut o discuţie destul de lungă.

― Da, am avut. Aşa e. Cred c-am stat vreo două ore în biroul lui.

― Şi ce ţi-a spus?

― Păi... că viaţa e un joc de noroc şi aşa mai departe. Şi că jocul ăsta trebuie jucat după anumite reguli. A fost destul de cumsecade. Vreau să spun că nu şi-a ieşit din pepeni sau, mă rog... N-a făcut decît să-mi repete că viaţa-i un joc şi aşa mai departe. Ştiţi dumneavoastră...

― Da, viaţa este într-adevăr un joc! Este un joc pe care se cade să-l joci după regulile lui.

― Da, sir. Ştiu. Ştiu că-i aşa.

Joc, aiurea! Frumos joc! Dacă nimereşti în tabăra în care sînt aşii, atunci e un joc ― recunosc. Dar, ce joc mai poate fi dacă nimereşti de partea cealaltă, unde-s numai mazete? Nu mai e joc. Nu mai e nimic!

― Spune-mi, doctorul Thurmer le-a scris părinţilor sau încă nu? m-a întrebat bătrînul Spencer.

― Mi-a spus că o să le scrie luni.

― Dar tu i-ai înştiinţat?

― Nu, sir, nu i-am înştiinţat, fiindcă m-am gîndit că miercuri seara tot mă întorc acasă.

― Şi ce crezi c-au să spună cînd au s-audă?

― Păi... or să se cam enerveze, i-am răspuns. Sînt sigur c-or să se enerveze. Pencey e, mi se pare, a patra şcoală la care am urmat.

Şi am dat din cap. Mi se întîmplă destul de des să dau din cap.

― Mamă! am spus.

Mi se întîmplă destul de des să spun "Mamă!" Mai întîi pentru că am un vocabular păcătos, şi pe urmă pentru că uneori mă port ca un puşti. Pe atunci aveam şaisprezece ani, acum am şaptesprezece, şi uneori mă port de parcă aş avea treisprezece. Şi zău dacă nu-i caraghios, că doar am şase picioare şi doi ţoli juma⁵ şi o grămadă de fire de păr alb. Zău că am. Într-o parte a capului ― în partea dreaptă ― am milioane de fire albe. Le am de cînd eram mic. Şi totuşi, cîteodată mă port de parcă n-aş avea decît doisprezece ani. Toţi spun aşa, mai cu seamă tata. În parte-i adevărat, însă numai în parte. Dar oamenii îşi închipuie întotdeauna că lucrurile sînt sută la sută cum spun ei. Mie puţin îmi pasă, dar uneori mă cam plictiseşte cînd mi se spune să mă port ca un băiat mare. Uneori mă port de parc-aş fi mult mai mare decît sînt, zău că da, numai că de asta oamenii nu-şi dau seama niciodată. Dar ei nu-şi dau seama de nimic.

Bătrînul Spencer începu din nou să dea din cap. Şi să se scobească în nas. Încerca să dea impresia că doar se scarpină, dar de fapt îşi vîrîse în nas tot degetul mare. Îmi închipui că s-a gîndit că n-are importanţă, fiindcă nu eram decît eu în cameră. Mie puţin îmi păsa, numai că e cam dezgustător să vezi un om care se scobeşte în nas.

După un timp, mi-a spus:

― Am avut cinstea să-ţi cunosc părinţii acum cîteva săptămîni, cînd au venit să discute cu doctorul Thurmer. Sînt minunaţi.

― Da, sînt! Sînt foarte drăguţi.

"Minunaţi." Âsta-i un cuvînt pe care nu pot să-l sufăr. Zău! Sună îngrozitor de fals. De cîte ori îl aud mi se face greaţă.

Şi, deodată, am avut impresia că bătrînul Spencer vrea să-mi spună ceva foarte inteligent, foarte subtil. Se îndreptă în fotoliu şi păru că se întoarce. Dar se dovedi a fi o falsă alarmă. Nu făcu altceva decît să ia revista Atlantic Monthly din poală şi să încerce s-o arunce lîngă mine pe pat. Dar n-a nimerit. Patul era doar la vreo cîţiva centimetri distanţă, dar totuşi n-a nimerit. M-am ridicat, am luat revista de pe jos şi am pus-o pe pat. Subit mi-a venit să ies naibii din cameră. Simţeam că mă paşte o predică îngrozitoare. În principiu, n-aveam nimic împotrivă, dar n-aveam chef să înghit o predică şi în acelaşi timp să mai suport şi mirosul picăturilor Vick's şi să-l văd pe bătrînul Spencer în pijama şi-n halat. Zău că n-aveam chef.

Aşa cum mă aşteptam, începu:

― Ce se întîmplă cu tine, băiete? mă întrebă. Vorbea destul de aspru pentru felul lui de a fi. Cîte materii ai urmat în trimestrul ăsta?

― Cinci, domnule profesor.

― Cinci? Şi la cîte ai căzut?

― La patru.

Îmi amorţise fundul stînd pe pat. În viaţa mea nu stătusem pe un pat atît de tare.

― La engleză am trecut, i-am spus, fiindcă poveştile cu Beowulf⁶ şi cu Lord Randal, fiul meu⁷ le-am învăţat încă de pe vremea cînd eram la Whooton. Şi, de fapt, la engleză nu trebuia să fac mai nimic, decît să scriu din cînd în cînd cîte o compunere.

Bătrînul nici nu mă asculta. N-asculta niciodată cînd îi vorbeai.

― Eu unul te-am trîntit la istorie fiindcă n-ai ştiut absolut nimic.

― Ştiu, domnule profesor, vă înţeleg. Ce era să faceţi?

― Absolut nimic, repetă el.

Tare mă înfurie cînd oamenii repetă de două ori un lucru pe care tu l-ai recunoscut de prima dată. Şi pe urmă a mai spus-o şi a treia oară.

― Dar absolut nimic. Ai deschis cartea măcar o dată, în trimestrul ăsta? Eu mă îndoiesc. Spune drept!

― Păi, ştiţi, am răsfoit-o... de vreo două ori, am spus.

Nu voiam să-l jignesc. Îi plăcea istoria la nebunie!

― A, ai răsfoit-o! spuse el foarte ironic. Uite, hm, teza ta e acolo sus pe raft, deasupra teancului de caiete. Ad-o, te rog, încoace.

Era o figură urîtă din partea lui. Dar n-am avut încotro, m-am dus şi i-am adus-o. Pe urmă, m-am aşezat din nou pe patul lui de ciment. Mamă, nici nu ştiţi ce rău începuse să-mi pară că venisem să-mi iau rămas bun.

Ţinea lucrarea mea de parc-ar fi fost o bucată de rahat sau mai ştiu eu ce.

― Am studiat cu voi egiptenii de la 4 noiembrie la 2 de­cembrie, îmi zise. Singur ai ales să scrii despre ei la lucrarea facultativă de control. Vrei să auzi ce-ai scris?

― Nu, domnule profesor, nu face, i-am răspuns.

Cu toate astea, începu să citească. Nu poţi opri niciodată un profesor să facă un anumit lucru, dacă s-a hotărît să-l facă. Oricum, face tot ce vrea el!
Egiptenii sînt o rasă veche de caucazieni care locuiesc într-una din regiunile din nordul Africii. Africa, după cum ştim cu toţii, e cel mai mare continent în emisfera răsăriteană.
Şi eu eram obligat să stau şi s-ascult toate tîmpeniile astea! Zău că era urît din partea lui.
Pe noi, astăzi, egiptenii ne interesează din mai multe motive. Ştiinţa modernă n-a descoperit nici pînă azi ce substanţe misterioase întrebuinţau cînd îmbălsămau morţii, pentru ca feţele lor să nu putrezească secole la rînd. Această enigmă interesantă continuă să constituie o sfidare pentru ştiinţa modernă a secolului XX.
Se opri şi puse jos lucrarea. Începusem să-l urăsc!

― Eseul tău, ca să-i zicem aşa, se opreşte aici, spuse cît se poate de ironic. N-ai crede că un tip atît de bătrîn poate fi atît de ironic şi aşa mai departe. Apoi adăugă: Şi în josul paginii mi-ai scris şi mie cîteva cuvinte.

― Ştiu, ştiu, i-am răspuns precipitat, ca să-l opresc înainte de a-ncepe să citească.

Dar parcă mai putea cineva să-l oprească?! Ardea ca un fitil de dinamită.