J. D. Salinger de veghe în lanul de secară

Dragă domnule Spencer (citi el cu glas tare), asta e tot ce ştiu eu despre egipteni. Nu reuşesc să mă intereseze, cu toate că dumneavoastră predaţi foarte frumos. Să ştiţi totuşi că nu mă supăr dacă mă trîntiţi ― că în afară de engleză tot am picat la toate materiile. Cu stimă, al dumnea­voastră, Holden Caulfield.
În sfîrşit, a pus jos lucrarea mea nenorocită şi mi-a arun­cat o privire de parcă m-ar fi bătut măr la ping-pong sau mai ştiu eu ce. Cît oi trăi nu cred c-am să-l iert c-a citit cu glas tare toate rahaturile alea. Dacă le-ar fi scris el, eu unul nu i le-aş fi citit niciodată. Zău că nu. Şi, de fapt, nu-i scrisesem notiţa aia nenorocită decît ca să nu-i pară prea rău că mă trînteşte.

― Mă condamni că te-am trîntit, băiete? m-a întrebat el.

― Nu, domnule profesor, zău că nu! i-am răspuns eu.

Numai de-ar fi încetat naibii să-mi mai zică "băiete"!

Nemaiavînd nevoie de teza mea, încercă s-o arunce pe pat. Numai că n-a nimerit bineînţeles, nici de data asta. A trebuit să mă scol din nou, s-o ridic şi s-o pun peste Atlantic Monthly. E plicticos să faci asta din două în două minute.

― Tu ce-ai fi făcut în locul meu? întrebă el. Spune drept, băiete!

Se vedea bine: îi părea rău că mă trîntise. Aşa c-am început să-i trag nişte bărbi. I-am spus că pe mine nu prea m-ajută mintea, că sînt cam cretin şi aşa mai departe, că eu, dacă eram în locul lui, aş fi procedat exact la fel şi că oamenii nu-şi dau seama ce greu e să fii profesor şi aşa mai departe. Mă rog, tot soiul de bărbi d-astea.

Dar ce-i curios e că, în timp ce vorbeam, mă gîndeam la cu totul altceva. Locuiesc la New York şi mă gîndeam la lacul din Central Park⁸, de lîngă capătul dinspre sud al parcului. Mă întrebam dac-am să-l găsesc îngheţat cînd m-oi întoarce acasă şi, dac-a îngheţat, ce s-au făcut raţele? Mă întrebam unde se duc raţele cînd îngheaţă tot lacul. Mă întrebam dacă nu cumva vine vreun tip cu un camion să le ia şi să le ducă la o grădină zoologică sau altundeva. Sau dacă nu zboară pur şi simplu într-altă parte.

Totuşi am noroc. Vreau să spun c-am noroc să-i pot trage bărbi bătrînului Spencer şi în acelaşi timp să mă gîndesc la raţe. E curios! Nu trebuie să te concentrezi prea mult cînd vorbeşti cu un profesor. Dar, cînd mă aşteptam mai puţin, m-a întrerupt. Întotdeauna întrerupea.

― Ce părere ai despre toate astea, băiete? M-ar interesa foarte mult să ştiu. Foarte mult.

― Adică ce părere am că m-au dat afară de la Pencey? l-am întrebat.

Tare aş fi vrut să-şi acopere pieptul rahitic. Nu era o privelişte prea frumoasă.

― Dacă nu mă înşel, ai avut oarecare greutăţi şi la Whooton şi la Elkton Hills.

Tonul lui nu mai era ironic, era de-a dreptul veninos.

― La Elkton Hills n-am prea avut greutăţi, i-am spus. n-am rămas propriu-zis repetent sau aşa ceva. Pur şi simplu m-am retras.

― Dar de ce, îmi dai voie să întreb de ce?

― De ce? E o poveste lungă. Şi destul de complicată...

N-aveam nici un chef să-i povestesc de ce şi cum ple­casem de acolo. Tot n-ar fi înţeles, nu era în stare. De fapt, plecasem de la Elkton Hills mai ales pentru că eram înconju­rat de ipocriţi, de lepre. Asta a fost. Totul se făcea aşa, de paradă! Uite, de exemplu, directorul lor, domnul Haas, era cea mai mare lepră din cîte am întîlnit vreodată. Era de zece ori mai rău ca bătrînul Thurmer. Duminica, bătrînul Haas strîngea mîna tuturor părinţilor care veneau cu maşina la şcoală să-şi vadă copiii. Şi era de o afabilitate că ţi se făcea greaţă... În afară doar de cazul în care părinţii vreunuia erau nişte bătrîni mai pîrliţi. Să-l fi văzut cum s-a purtat cu părinţii colegului meu de cameră. Vreau să spun că, dacă mama vreunui băiat era grasă sau sărăcăcios îmbrăcată, iar tatăl purta o haină d-alea cu umeri foarte înalţi şi pantofi ordinari, alb cu negru, bătrînul Haas le întindea doar două degete, zîmbea fals şi apoi se ducea să stea de vorbă cu alţi părinţi, cu care stătea cîte o jumătate de oră. Nu pot să sufăr lucru­rile astea! Mă scot din sărite. Mă întristează pînă la disperare. M-am putut să înghit acest nenorocit de Elkton Hills niciodată!

Tocmai atunci, bătrînul Spencer m-a întrebat ceva, dar nu l-am auzit. Mă gîndeam la bătrînul Haas.

― Ce-aţi spus, sir? l-am întrebat.

― N-ai deloc remuşcări că pleci de la Pencey?

― Ba da. Am unele remuşcări. Sigur... da' nu prea multe, nu deocamdată. Pesemne că încă nu-mi dau bine seama că plec. Mie îmi trebuie întotdeauna puţin timp ca să-mi dau seama că mi se întîmplă un anumit lucru. Deocamdată nu mă gîndesc decît că mă-ntorc miercuri acasă. Eu, ştiţi, cu mintea stau cam prost.

― Dar nu te preocupă deloc viitorul tău, băiete?

― Ba da, cum să nu mă preocupe? Sigur. Sigur că mă preocupă. Apoi, după o pauză, am adăugat: Dar nu prea mult. Nu prea mult.

― Într-o zi o să te preocupe, spuse bătrinul Spencer. O să te preocupe, băiete. O să te preocupe, dar o să fie prea tîrziu.

Nu-mi plăcea să-l aud vorbind aşa! Îmi dădea impresia c-am murit sau mai ştiu eu ce. Mă întrista îngrozitor.

― Se poate, i-am spus.

― Aş vrea să te fac să-nţelegi, băiete. Să-ţi deschid ochii. Vreau să încerc să te-ajut. Vreau să te-ajut, dacă pot!

Voia într-adevăr. Se vedea bine. Numai că punctele noas­tre de vedere erau diametral opuse. Asta e!

― Ştiu că vreţi să m-ajutaţi, i-am spus. Vă mulţumesc! Serios! Vă sînt recunoscător. Zău că da!

Şi m-am ridicat de pe pat. Mamă, cred că n-aş mai fi putut să stau pe patul ăla încă zece minute nici dacă mă omorai.

― Din păcate, acum trebuie să plec. Trebuie să-mi strîng echipamentul şi lucrurile din sala de gimnastică, să le iau acasă. Zău că trebuie.

Bătrînul a ridicat privirea spre mine cu o expresie foarte gravă şi a început din nou să dea din cap. Şi, deodată, mi s-a făcut îngrozitor de milă de el. Dar nu puteam să mai zac aici. Punctele noastre de vedere erau diametral opuse. Şi, pe urmă, tot arunca mereu cîte ceva pe pat şi nimerea alături, şi mai era şi halatul lui vechi şi jalnic, prin care i se vedeau coastele, şi mirosul acela pătrunzător al picăturilor contra guturaiului, care plutea prin cameră.

― Domnule profesor, vreau să vă spun ceva. Nu vă mai necăjiţi din pricina mea. Zău! O să se aranjeze totul. Deocamdată trec printr-o pasă proastă... toţi trecem la un moment dat printr-o pasă proastă, nu-i aşa?

― Nu ştiu, băiete, nu ştiu.

Tare mă enervează cînd cineva îmi răspunde în felul ăsta.

― Sînt sigur. Sînt sigur că aşa se întîmplă, i-am spus. Vă rog să nu vă necăjiţi din pricina mea. Apoi i-am pus mîna pe umăr şi l-am întrebat: Bine?

― N-ai vrea să bei o ceaşcă de cacao înainte de plecare? Doamna Spencer ar fi foarte...

― Aş sta, zău c-aş sta, dar adevărul e că trebuie să plec imediat. Trebuie să mă reped la sala de gimnastică. Totuşi, vă mulţumesc, domnule profesor. Vă mulţumesc foarte mult, sir.

Ne-am strîns mîna. Şi alte prostii d-astea. Prostii, prostii, dar mă întristau al naibii.

― Am să vă scriu. Şi îngrijiţi-vă să scăpaţi de gripă!

― La revedere, băiete.

Închisesem uşa în urma mea şi o pornisem spre hol cînd l-am auzit strigîndu-mi ceva, dar n-am auzit bine ce. Mi se pare că mi-a strigat: "Noroc!". Sper însă că nu. Sper totuşi că nu. Eu unul n-aş striga niciodată cuiva "Noroc!". Sună absurd, dacă stai să te gîndeşti bine...