J. D. Salinger de veghe în lanul de secară

Capitolul 8
ERA PREA TÎRZIU CA SĂ TELEFONEZ DUPĂ UN TAXI AŞA C-A trebuit s-o întind pe jos pînă la gară. Nu era prea departe, dar se lăsase frig al naibii şi se mergea greu prin zăpadă, iar valizele mă tot pocneau peste picioare. Mă bucuram totuşi că sînt afară la aer curat şi aşa mai departe. Singura nenoro­cire era că, din cauza frigului, începuseră să mă doară nasul şi locul acela de sub buza de sus unde mă atinsese Stradlater. Îmi strivise buza de dinţi şi mă cam durea. În schimb, la urechi mi-era cald şi bine. Şapca pe care-o cumpărasem avea clape pentru urechi, aşa că le-am dat drumul ― nu-mi mai păsa cum arătam. Oricum, tot nu mă vedea nimeni, că toţi erau în cîrpe.

Cînd am ajuns la gară, am avut noroc că n-a trebuit să aştept trenul decît vreo zece minute. În timp ce aşteptam, am luat puţină zăpadă cu mîna şi m-am spălat cu ea pe faţă. Eram încă plin de sînge.

De obicei, îmi place să merg cu trenul, mai ales noaptea, cînd înăuntru e lumină şi geamurile sînt negre de întunericul de afară, şi prin vagoane circulă cîte un tip care vinde cafele, sandvişuri şi reviste. De obicei, cumpăr un sandviş cu şuncă şi vreo patru reviste. Şi cînd călătoresc noaptea cu trenul, reuşesc uneori să citesc fără să vărs o poveste d-alea tîmpite de prin reviste. Ştiţi de care. D-alea cu o grămadă de tipi arti­ficiali cu faţa uscată, pe care-i cheamă David, şi o grămadă de tipe artificiale, pe care le cheamă Linda sau Marcia, care le aprind mereu pipa blestemaţilor ălora de David. În orice caz, noaptea, în tren, reuşesc să citesc chiar şi porcării d-acelea. De data asta însă nu puteam. N-aveam chef. Stă­team aşa, fără să fac nimic. Mi-am scos doar şapca de vînătoare şi am vîrît-o în buzunar.

Şi deodată, la Trenton s-a urcat o doamnă care s-a aşezat lîngă mine. Fiind cam tîrziu, vagonul era aproape gol, cu toate astea, în loc să se aşeze pe o banchetă goală, s-a aşezat lîngă mine, fiindcă avea un geamantan mare, şi eu stăteam pe bancheta din faţă. Şi-a trîntit geamantanul drept în mijlocul culoarului, în aşa fel încît conductorul sau oricine ar fi trecut pe acolo s-ar fi împiedicat de el. Avea nişte orhidee prinse în piept ca şi cum ar fi fost la o petrecere sau la un bal. Cred c-avea vreo patruzeci-patruzeci şi cinci de ani, dar arăta foarte bine. Îmi plac femeile. Zău că-mi plac. Nu vreau să spun că sînt un obsedat sexualul sau mai ştiu eu ce, cu toate că nu pot spune că nu mă interesează din punctul ăsta de vedere. Dar ce vreau să spun e că îmi plac aşa, pur şi simplu. Veşnic îşi lasă valizele în mijlocul drumului. Aşadar, stăteam unul lîngă altul, cînd deodată mi-a zis:

― Vă rog să mă scuzaţi, dar eticheta aia nu cumva e de la Pencey?

Se uita la geamantanele mele, aşezate sus în plasă.

― Ba da, i-am răspuns.

Avea dreptate. Rămăsese o afurisită de etichetă pe una din valize. Făcea o impresie foarte proastă, recunosc.

― A, va să zică înveţi la Pencey?

Avea o voce frumoasă. O voce care suna, sigur, bine la telefon. Ar fi trebuit să umble cu telefonul la ea.

― Da, i-am răspuns.

― Vai, ce bine. Poate că-l cunoşti şi pe fiul meu. Ernest Morrow? Învaţă tot la Pencey.

― Da, îl cunosc. E în aceeaşi clasă cu mine.

Fiul ei era cel mai mare porc din cîţi urmaseră vreodată la Pencey de cînd s-a înfiinţat şcoala asta împuţită. De cîte ori venea pe culoar de la duş, plesnea băieţii peste fund cu prosopul ud. Ăsta era tipul.

― Vai, ce bine-mi pare! mi-a spus doamna.

Nu era vulgară. Era simpatică şi drăguţă.

― Am să-i spun lui Ernest că ne-am întîlnit. Cum te chea­mă, drăguţule?

― Rudolph Schmidt, i-am răspuns.

N-aveam nici un chef să-i înşir toată biografia mea. Rudolph Schmidt era numele portarului de la Pencey.

― Îţi place la Pencey? m-a întrebat.

― Nu e rău! Nu e raiul pe pămînt, dar nu e mai rău ca la alte şcoli. Unii dintre profesori sînt destul de conştiincioşi.

― Lui Ernest îi place la nebunie.

― Ştiu, i-am spus.

Apoi am început să-i trag bărbi.

― Se adaptează foarte uşor. Zău că da. Vreau să spun că ştie să se adapteze.

― Crezi? m-a întrebat.

Părea c-o interesează grozav problema.

― Ernest? Sigur! i-am zis.

Apoi m-am uitat la ea în timp ce-şi scotea mănuşile. Mamă, ce briliante avea.

― Mi-am rupt o unghie cînd am coborît din taxi, mi-a spus.

Şi-a ridicat privirea şi mi-a zîmbit. Avea un zîmbet grozav. Zău avea. Majoritatea oamenilor nu zîmbesc sau, cînd zîmbesc, au un zîmbet antipatic.

― Taică-su şi cu mine ne cam facem griji cu Ernest uneori. Uneori avem impresia că nu e destul de comunicativ.

― Cum adică?

― Păi, el e un băiat foarte sensibil şi nu s-a împrietenit niciodată cu ceilalţi băieţi. Poate că ia lucrurile puţin prea în serios pentru vîrsta lui.

Sensibil. Să mor de rîs, nu alta. Era tot atît de sensibil ca un scaun de toaletă.

M-am uitat la ea. Nu părea proastă. Părea că-şi dă seama ce măgar e fi-su. Dar sigur nu poţi fi niciodată, vreau să spun, cînd e vorba de mame. Mamele sînt toate cam nebune. Totuşi, mie mama amicului Morrow îmi plăcea. Era foarte bine.

― Nu vreţi o ţigară? am întrebat-o

S-a uitat în jur, apoi mi-a spus:

― Am impresia că ăsta nu-i vagon de fumători, Rudolph!

Rudolph. Să mor de rîs, nu alta!

― Nu-i nimic. Fumăm pînă încep să ţipe la noi, i-am spus.

I-am oferit o ţigară, apoi i-am aprins-o.

Arăta bine cînd fuma. Trăgea bineînţeles în piept şi-aşa mai departe, dar nu cu patimă, cum fac cele mai multe femei de vîrsta ei. Avea foarte mult farmec. Şi, dacă vreţi să ştiţi, avea şi sex appeal, cu carul.

S-a uitat cam curios la mine, apoi, deodată, mi-a spus:

― Poate mă înşel, dar am impresia că-ţi curge sînge din nas, drăguţule!

Am dat din cap şi mi-am scos batista din buzunar.

― M-a lovit cineva cu un bulgăre de zăpadă ― un bulgăre îngheţat.

I-aş fi spus tot adevărul, dar era prea lung de povestit. Îmi plăcea. Începuse chiar să-mi pară rău că-i spusesem că mă cheamă Rudolph Schmidt.

― Ernie, i-am zis, e unul dintre băieţii cei mai iubiţi de la Pencey. Ştiaţi?

― Nu. nu ştiam.

Am dat din cap.

― E adevărat că ne-a trebuit destul de mult ca să ajun­gem să-l cunoaştem. E un tip curios. Are şi el ciudăţeniile lui. Ştiţi şi dumneavoastră, nu? Uite, de pildă, cînd l-am întîlnit prima dată, cînd l-am cunoscut, am avut impresia că-i snob. Aşa am crezut. Dar nu e. Are doar un caracter mai special, mai original, şi îţi trebuie timp ca să-l cunoşti.

Doamna Morrow nu mai spunea nimic, dar, mamă, s-o fi văzut. Încremenise pe banchetă. Aşa-s mamele, nu le trebuie altceva decît s-audă că băiatul lor e un tip nemaipomenit.

Abia atunci am început să-i trag bărbi cu adevărat.

― V-a povestit despre alegeri? am întrebat-o. Despre alegerile din clasa noastră?

Clătină din cap. Părea fascinată. Zău că da.

― Cîţiva dintre noi voiam ca Ernie să fie şeful clasei. Vreau să spun că asta era dorinţa unanimă. Vreau să spun că era singurul băiat care ar fi putut într-adevăr să facă o treabă, i-am spus.

Mamă, ce-o duceam.

― Dar l-au ales pe altul ― unul Harry Fencer. L-au ales numai pentru că Ernie nu ne-a lăsat să-l propunem pe el. Fiindcă-i atît de timid şi de modest. A refuzat... E groaznic de timid. Ar trebui să încercaţi să-l dezbăraţi de asta!

M-am uitat la ea.

― Nu v-a povestit nimic de toate astea?

― Nu, nu mi-a povestit nimic.

Am dat din cap.

― Aşa-i Ernie! Aşa-i el. Ăsta-i singurul lui cusur ― e prea timid şi prea modest. Zău c-ar trebui să încercaţi să-l convingeţi să mai renunţe din cînd în cînd la toate astea.

Tocmai atunci a venit conductorul să-i ceară doamnei Morrow biletul, şi am lăsat totul baltă. Totuşi, îmi părea bine că-i trăsesem cîteva bărbi. Tipii ăştia ca Morrow, care-i plesnesc pe alţii peste fund cu prosopul ud ― dorind să-i lovească cît mai tare ca să-i doară ― sînt nişte javre, nu nu­mai în copilărie, ci toată viaţa. Dar fac prinsoare că, după toate bărbile mele, doamna Morrow va fi convinsă că fi-su e un băiat modest şi timid care nu ne-a lăsat să-l propunem să fie ales şeful clasei. E posibil. Nu se ştie niciodată. Mamele sînt cam fraiere cînd e vorba de lucruri d-astea.

― Ce-aţi zice de-un cocktail? am întrebat-o.

Simţeam nevoia să beau.

― Putem merge la vagon-restaurant. Vreţi?

― Bine, dar ai voie să comanzi alcool? m-a întrebat.

N-a vrut să fie antipatică, sau să-şi dea aere de superiori­tate. Era prea drăguţă pentru asta.

― Păi, de fapt, nu; nu prea. Cu toate că de obicei îi duc, fiindcă-s înalt, i-am spus. Şi, pe urmă, am o grămadă de fire albe în cap.

Am întors capul într-o parte şi i-am arătat părul meu cărunt. Asta pur şi simplu a fascinat-o.

― Haideţi cu mine. De ce nu vreţi? i-am zis.

Mi-ar fi făcut plăcere să vină.

― Nu. Cred că e mai bine să nu viu. Dar îţi mulţumesc foarte mult, drăguţule. De altfel, cred că vagonul-restaurant e închis. E foarte tîrziu!

Avea dreptate. Uitasem cu totul cît era ceasul.

Apoi s-a uitat la mine şi m-a întrebat ceea ce mă temeam eu că o să mă întrebe de la început:

― Ernest mi-a scris că se întoarce miercuri acasă, că vacanţa de Crăciun începe abia miercuri. Sper că nu te-au chemat acasă că s-a îmbolnăvit cineva din familie.

Părea într-adevăr îngrijorată. Se vedea bine că nu mă întrebase numai aşa, ca să fie indiscretă.

― Nu, acasă-s toţi sănătoşi, i-am răspuns. Dar e vorba de mine. Trebuie să mă operez.

― Vai, îmi pare foarte rău! mi-a zis.

Şi chiar îi părea. Am regretat din prima clipă că-i spuse­sem asta, dar era prea tîrziu.

― Nu e nimica grav. Am o tumoare mică, foarte mică, la creier.

― Vai, nu! a exclamat ea îngrozită, ducîndu-şi mîna la gură.

― N-aveţi nici o grijă! E superficială. Şi e foarte mică. Se poate scoate în două minute.

Apoi m-am apucat să citesc mersul trenurilor pe care-l aveam în buzunar. Numai ca să nu mai mint. Cînd încep să mint şi am chef, pot să mint ore întregi. Serios! Ore.

După asta n-am mai discutat nimic. Ea s-a apucat să citească un Vogue pe care-l adusese cu ea, şi eu m-am uitat, un timp, pe fereastră. A coborît la Newark¹⁸. Mi-a urat noroc la operaţie şi numai bine. Continua să-mi spună Rudolph. Apoi m-a invitat să vin la vară să-l văd pe Ernie la Gloucester, în Massachusetts. Mi-a spus că au o casă chiar pe plajă şi un teren de tenis, şi aşa mai departe. Dar i-am mulţumit şi i-am spus că la vară plec în America de Sud cu mama-mare. Asta întrecea toate celelalte minciuni, fiindcă mama-mare nici măcar nu iese din casă, decît poate ca să se ducă la vreun păcătos de matineu sau mai ştiu eu ce. Dar nu m-aş fi dus să-l văd pe porcu' de Morrow nici dacă mi-ar fi dat cineva toţi banii din lume, nici dac-aş fi fost în pragul disperării.