J. J. Rousseau

J.- J. ROUSSEAU

EMIL SAU DESPRE EDUCAŢIE

Viaţa şi opera pedagogică.

Personalitatea şi -opera acestui scriitor şi gânditor, unul din rarii diafecticieni ai secolului _a1 XVI-lea continuă şi acum, la scurggjraalâl im sfrţ d e mileniu de la naşterea sa.'să genereze teme de profunde şi actuale meditaţii pedagogice. Singularitatea imaginii sale spirituale în cultura secolului al XVIII -lea -/secol cu care este deseori asemuit„ secolul nostru – stimulat, deopotrivă, elogii pline de adorare şi atacuri” din cele rnar veninoase2).

1 Totuşi, sistemul săli filosofic-pcdagogic poate fi definit în contururi clare, deşi, 'cum remarcă hi. Wallon. _Rousseau „are geniul sau mania antitezei ţinând de „acele spirite care nu pot să-şi reprezinte nici să conceapă„ 'nimic fără a evoca irHagârre”a aau ideea opusă?! 1 oare glhdt? Sc gfârT contrast?

Dramatica sa existenţă, desfăşurată, în partea finală, aproape de hotarele 'nebuniei rm ia inspirat opriţi m pnt.nl t. ram'p al rnndiHpi nmflnp; dim-potrivă, Rousseau apără cu tărie bunătatea, inocenţa şi puritatea origi-”nara a naturii umane!

') V. F. E n gel s, Anti-Duhring, ed. A 3-a. Bucureşti, E. S. P. L. P. 1955, p. 28, 158. Engels considera Discursul asupra inegalităţii drept model de raţionament dialectic. Este însă cert că rezolvarea dialectică a contradicţiilor nu este la Rousseau o metodă sistematică şi conştientă de gândire, cum a fost, mai târrfu, pentru Hegel, Marx şi Lenin.

2) In fruntea adversarilor lui Jean-Jacques s-a aflat la un moment dat Voltaire, care, atacat de Rousseau în Lettres de la Montagne (1764), a cerut, în Le Sentiment des Citoyens, pedeapsa capitală împotriva autorului lui Emil.

Istoria, cu vicisitudinile şi ritmurile ei, a încercat să-i „apropie” din nou în 1794, când, la 11 octombrie, rămăşiţele lui J.- J. Rousseau au fost strămutate la Pantheon şi aşezate alături de cele ale lui Voltaire. Cu acel prilej, Robespierre, făcându-i elogiul ca precursor al revoluţiei franceze, îi decernă, odată cu coroana de frunze de stejar, şi „funcţia de învăţător al speciei umane”.

3) J.- J. Rousseau, Emile ou de l'Education (textes choisis), Leş Classiques du Peuple, Editions Sociales, 1958, Paris, p. 8. (Introducere de H. Wallon).

Examinată prin prisma interpretării ştiinţifice.

— Ca obiect de de-Dnstraţie, nu ca subiect de admiraţie – gândirea filosofică şi pedagogică lui„Rpuseaji_renectă_: zi_Je_.pe poziţii idealiste – setea veacului sau a JVi] ptiira privam strivitoare a decrepitudinii morale a societăţii i uTeşi încearcă să restaureze_2nocenţar§i virtutea cu vigoarea şi căldură~ nţirii mai mult decât _câT'stringe: valogică a aTgumentării rationaje: ne~caută să descopere în „scrieriielui Rousseau un sistem filosofic, logic coerent construit, cu coordonate fixe ca cele ale marilor sisteme din oca modernă, se împiedică de contradicţii, ambiguităţi, paradoxe şi în-neşte, deseori, alături de sclipiri geniale, banale şi dulcege aforisme de jrală „sensitivă”.

— Morală amintită în Confesiuni, dar nescrisă.

Cum se împacă umbrele din viaţa sa cu conţinutul lucrării Emil? Ce găseşte la temelia ordinii morale a omului, „instinctul” conştiinţei sau ţa convingerii raţionale? /Edugaţia are menirea să înveţejpecopil, meia de om„1), aşa cum se afirmă în Emil, sau să formeze, etlţeni”, cum„ susţine m Consideraţii „asupra guvernărnhitului Poloniei:} ' „Educaţia este cea care trebuie să dea sufletului oamenilor forma ţională şi să le dirijeze în aşa fel opiniile şi gusturile, încât să fie trioţi din înclinare, din pasiune, din necesitate. Un copil când deschide iii trebuie să vadă patria şi să nu vadă, până la moarte, nimic altceva: ît pe aceasta. Orice adevărat republican a supt odată cu laptele mamei e şi iubirea de patrie, adică iubirea legilor şi a libertăţilor”2).

De om „natural”, care „este bun când iese din mâinile Creatorului” (Emil,: artea I). Omul „natural”, în vederile lui Rousseau, este pervertit de instituţiile lociale. Noi nu mai distingem azi nici o discrepanţă între om şi cetăţean; dar lousseau exprima, atunci când opunea „omul” „cetăţeanului” (cf. J.- J. R o u s-i e a u, Contractul social, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1957, p. 101), una din tendin-ele contradictorii ale burgheziei, şi anume tendinţa de a împăca individualismul mrghez (care sprijinea concurenţa în dezvoltarea capitalismului) cu civismul 'iirghez.

— J. Rousseau, Oeuvrcs completes avec des notes historiques, Paris, Didot etc., mprimeurs de l'Institut de France, tome I, 1861, p. 709 (J.- J. Rousseau, Opere omplete, cu note istorice).

Această ediţie în patru mari volume, pe care am utilizat-o, iniţial, ca text riginal pentru traducere, a fost confruntată, în final, cu marea, savanta şi jxoasa: J.- J. Rousseau, Oeuvres completes, Tome IV, Bibliotheque e la Pleiade, nrf., apărută în editura Gallimard în 1969 sub direcţia lui Bernard (agnebin şi Marcel Raymond.

Această ediţie este publicată sub patronajul Societăţii J.- J. Rousseau şi cu prijinul Fondului Naţional Elveţian pentru Cercetarea Ştiinţifică şi al Statului eneva.

În ediţia „Pleiade”, de exemplu, la textul lui Emil de 623 p. se adaugă un umăr de 1415 p. de note şi variante cu literă „petit”.

Scrierile lui Rousseau au fost editate în multe ediţii, fie sub formă de pere complete, fie separat. Numai în ultimii treizeci de ani ai secolului al VlII-lea s-au scos peste douăzeci de ediţii în limba franceză.

Cea mai cunoscută ediţie generală, după manuscrisele aflate în posesia lui u Peyrou, Moultou şi a marchizului de Girardin, este cea din Geneva (1782).

Tai pot fi menţionate ediţia Didot (1801), ediţia Petitain (1819), ediţia D. Mussetithay (1824) ş.a. ' '

Ediţia Didot (1860-1861), pe care am utilizat-o, cuprinde notele şi comen-rule lui Petitain şi Musset-Pathay, cu puţine adnotări noi (nesemnate).

Emil a apărut, în acelaşi timp, în primă ediţie (1762), în două locuri: (1) la „„„, în editura Duchesne, purtând indicaţia Haga, Neaulme, 1762; (2) la Amsterbi săc.

Cum justifică Rousseau o religie impusă de stat, în „cetatea” din Contractul social, cu acea pledoarie pentru o comuniune liberă şi „natu-raia”, directă şi afectivă, cu o (presupusă) divinitate, din Profesiunea de credinţă a vicarului din Savoia? Este, în adevăr, Rousseau adeptul întoarcerii la oipptetică stare (paradâsTacăj „de natură”, aşa currî s-au gră onchIdă~adversării sjăTâri_urrna lecturii Discursului asupra inegăst

_ din paginile Contraetului, _

(nde cultură„), aşa cum pare că a-flr_jjps1nsi socwZ? „ „ „ ~”~ li iţi: ş.a. iii. V-i.

LâTIaturând, din capul locului, încercarea de a prezenta o sinteză savantă a imensului material scris despre Rousseau (care ar umple o bibliotecă, imposibil de catalogat), vom căuta mai curând să explicăm şi prin aceasta să înţelegem „miracolul”, „enigma”, „misterul” rousseauist1) şi să întrezărim, prin valurile de lumini şi umbre care se succed în viaţa lui, semnificaţia unei existenţe a cărei energie spirituală s-a dovedit a fi extraordinară. Scopul nostru este să definim acele perspective din viaţa şi opera lui Rousseau care ne vor uşura conturarea şi lămurirea concepţiilor sale pedagogice; ne vom sprijini, aşadar, mai puţin pe „anatomia” spirituală a omului şi a operei2), decât pe determinarea condiţiilor _în care s-a dezvoltat emoţionanta lui gândire.

J.- J. Rousseau s-a născut la 28 iunie 1712, în Geneva. Dar „Rousseau -' ţin pentru că familia să~se trage din. Protestanţi faptul p t * al „ipr: ui:; ~ -y-'. – – – – francezi refugiaţi în secolul al XVl-lea, decât prin este întru totul franceză şi că el a jucat un roi imens în literatura, gâncTârea şi viaţa politică”3) a acestei ţări, în opera sa sunt totuşi prezente unele influenţe legatele condiţiile sociale şi politice ale statului genevez. _

Republica geneveză, deşi era în vădit contrast cu marile imperii feudale şi catolice care o împrejmuiau, nu era totuşi orânduită pe temeiuri cu adevărat democratice. La începutul secolului al XVIII-lea, genevezii dam, la acelaşi Neaulme, 1762. Indicaţia falsă din (1) se explică prin regimul de cenzură la care erau expuse, pe atunci, toate publicaţiile în Franţa. (Afirmaţia lui Adamescu că Emil a apărut mai întâi la Haga este inexactă.) Într-o scrisoare a lui Malesherbes (şeful cenzurii) din 1766, pe care Rousseau îl cunoştea (reprodusă în J.- J. Rousseau, Oeuvres completes, tome I, 1861, p. 304), este lămurit acest aspect al chestiunii; de asemenea, se ştie că Rousseau a corectat ediţia pariziană, care a servit de model celeilalte (cf. J.- J. Rousseau, Oeuvres completes, tome II, 1861, p. 395, precum şi nota noastră 11) la Emil, Cartea I.

Indicarea adnotărilor în paginile studiului introductiv se face prin cifre, cea a notelor lui Rousseau din Emil cu asterisc, iar notele şi comentariile traducătorului la texte sunt numerotate cu cifre în continuare.

*) J. Lemaâtre (Jean-Jacques Rousseau, Paris, Calmann-Levy, 1909, p. 3) scrie că nu „gândul unei extreme bunăvoinţe pentru „cetăţeanul Genevei„ 1-a îndemnat să-şi aleagă acest subiect, hotărându-se să se abţină de a se irita în mod inutil împotriva unui mister”. Iar romanul lui L. Feuchtwanger, consacrat lui Rousseau, poartă titlul Narremveisheit oder Tod und Verklărung des Jean-Jacques Rousseau, (1954) (înţelepciunea nebunului sau moartea şi transfigurarea lui J.- J. Rousseau).

2) O interpretare structuralistă, în sensul descoperirii structurilor profunde şi esenţiale ale cugetării şi creaţiei rousseauiste se găseşte în lucrarea lui J. Starobinski, La transparence et l'obstacle.

3) J. L. Lee erele, introducere la: J.- J. Rousseau, Discurs asupra inegalităţii dintre oameni, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1958, p. 10.

Împărţiţi, din punctul de vedere al drepturilor politice şi civile, în categorii distincte: cetăţenii, burghezii, locuitorii, băştinaşii şi supuşii nu). „Cetăţenii” şi „burghezii” alcătuiau păturile clasei privilegiate; arul lor n-a depăşit niciodată o mie şase sute. „Cetăţeanul” trebuia să u de „cetăţean” sau de „burghez” şi să fie născut în oraş; „burghez”? El care obţinea scrisoarea (patentă) de burghezie, ceea ce îi dădea; ul la orice comerţ şi meserie. „Locuitorul” era cel care cumpăra; ul de a locui în oraş. „Băştinaşii” („Ies natifs”) erau copiii acestor tori, născuţi în oraş. Deşi aceşti băştinaşi au putut obţine unele pri-ii, pe care părinţii lor nu le-au avut, totuşi n-aveau dreptul să facă jn fel de comerţ, iar unele profesii le erau interzise; povara impozi-era suportată îndeosebi de aceşti băştinaşi, oare, pentru orice s'arcină că, plăteau mai mult decât „cetăţenii” şi „burghezii”. „Supuşii” (o ie din populaţia totală) erau locuitorii teritoriului Genevei, fie că s-au it „au nu pe acest teritoriu. Existenţa acestor stări sociale este cauzia-Mă a tuturor tulburărilor pe care le-a suferit „republica„ geneveză. Inducerea politică şi civilă a statului genevez era încredinţată la cinci e sau „centre„ de autoritate, şi anume: 1) _Micul consiliu sau Con-celor douăzeci şi cinci, numit uneori Senat, compus din membri pe acest consiliu supraveghea şi îndruma întreaga administraţie a afa-r publice: judeca în ultimă instanţă procesele criminale, acorda ui de burghezie etc.; 2) Patru primari („syndics„), care îşi împăr-ramurile administraţiei.

— Primul prezidând consiliile; 3) Consiliul două sute (cu toate că, după 1738, numărul acestuia a fost ridicat uă sute cincizeci); acesta făcea numirile în locurile vacante din consiliu; cei „două sute„ erau desemnaţi de Micul consiliu. Consi-elor două sute avea dreptul de graţiere, de a bate monedă etc.; nsiliul celor şaizeci, format din membrii Micului consiliu şi din trei-i cinci de membri ai Consiliului celor două sute, era mai mult un: comitet diplomatic, fără funcţii speciale; 5) Consiliul general sau liul suveran (pe scurt „suveranul”), format din toţi cetăţenii şi burfără excepţie; el avea dreptul să respingă sau să aprobe propuce i se făceau (şi care mai înainte trebuiau să treacă prin Consiliul două sute), să aprobe legile, impozitele, să declare război, să încheie =tc.

Ivernământul Genevei era, cu toată aparenţa unor forme „populare”, vărată aristocraţie ereditară. Istoricul genevez Picot scrie: „Un nu-lestul de mic de familii patriciene ocupa demnităţile şi locurile tante. Afacerile statului se tratau aproape exclusiv în Micul consi-J în Consiliul celor două sute, iar Consiliul general nu era întrunit: are an decât pentru unele alegeri şi se găsea în aşa fel sub depen-Micului consiliu, încât influenţa sa era aproape nulă…”1). Upaţia principală a majorităţii populaţiei Genevei era meşteşugăria. Rsitul secolului al XVII-lea, Geneva avea 100 de maiştri ceasorni-*0 de giuvaergii şi 500 de submaiştri; iar în secolul al XVIII-lea, Rousseau, Oeuvres completes, tome III, 1860, p. 3. Tabloul constituţiei îvei, de G. Petitain.

O treime din locuitorii acestui oraş se ocupa ou ceasornicăria şi giuvaergia. Editarea cărţilor şi comerţul de librărie erau, de asemenea, dezvoltate. Călătorul englez J. Morr menţionează că în Geneva se puteau întâlni meseriaşi care în timpul liber citeau pe Locke, Montesquieu, Newton ş.a.1). Când Rousseau avea să adauge cu mândrie numelui său titlul de „cetăţean al Genevei”, singurul pe care 1-a purtat vreodată, acesta indica o origine socială relativ privilegiată. In 1717 însă, tatăl său fusese silit să-şi vândă casa din centru, „de sus”, pentru a se stabili într-un cartier sărac.

Tatăl şi bunicul lui Jean-Jacques fuseseră ceasornicari. Familia era originară din Paris. Librarul parizian Didier Rousseau, protestant, se refugiase în 1550 la Geneva, unde primise dreptul de „locuitor”; un nepot al acestuia deveni bunicul lui J.- J. Rousseau. Oameni cu temperament vioi, adesea uşuratici, cei din familia Rousseau iubeau muzica şi jocul 'şi intrau de multe ori în conflict cu autoritatea severă a Genevei!. Isaac Rousseau s-a căsătorit în 1704 cu Susanne Bernard, spirituală şi frumoasă, nepoată a unui preot; mama lui Jean-Jacques a murit în ziua naşterii acestuia (1712). „Am costat viaţa mamei mele, iar naşterea mea a fost cea dinţii dintre nenorocirile mele”3).

L_ în vreme ce Rousseau-tatăl repara ceasuri, Jean-Jacques îi citea romane sentimentale şi pagini din Plutarh. Astfel i se dezvoltă gustul cititului. Epuizând biblioteca rămasă de la mama sa, Rousseau a trecut la cărţile bunicului său: opere clasice ale literaturii antice şi moderne (Ovi-diu, Bossuet, La Bruyere, Moliere, Fontenelle ş.a.) Ţî îndeosebi Plutarh, „care, înoepând din secolul al XVI-lea, devenise un fel de manual de civism pentru orice suflet republican”4).

D Acest fel de viaţă a fost brusc întrerupt pe când împlinea zece ani. In urma unei certe, tatăl său a preferat să se exileze pentru restul vieţii, decât să suporte o atingere a onoarei şi a libertăţii Iui7(Nestatornic şi visător, Isaac Rousseau avea o fire de aventurier; „înainte de naşterea lui Jean-Jacques, el a fost, un timp, ceasornicar al seraiului din Constanti-nopol; era, de asemenea, şi vânător pasionat; fiind ofensat de un ofiţer din serviciul Franţei, moşier influent al cărui unchi era primul „sindic„ al Genevei, 1-a lovit cu spada după ce ofiţerul a refuzat să primească duelul; Isaac a fost condamnat, în contumacie, să „ceară iertare în genunchi”, să plătească amendă şi cheltuieli, şi să facă trei luni de închisoare.)

4) cf. N. A. K o n s t a n t i n o v, Concepţiile pedagogice ale lui J.- J. Rousseau Analele Rom. -Sov., seria ped. Psih. nr. 1/1953, p. 103.

2) Biografii lui Rousseau au căutat, cu o nebănuită stăruinţă, să se oprească chiar şi la cele mai neînsemnate amănunte din viaţa acestei familii. De exemplu, se menţionează că sora lui Isaac Rousseau (tatăl lui Jean-Jacques) a fost pedepsită, în 1699, pentru că la opt zile după căsătoria ei cu Gabriel Bernard (unchiul lui Jean-Jacques) a adus pe lume un copil… (cf. J.- J. Rousseau, Emil oder iiber die Erziehung, I, p. VII. Ubersetzt mit Biographie und Kommentar von Dr. C. von Sallwiirk. Vierte Aufl., I. Bând, 1907; II… Bând, 1911; Langensalza, Beyer und Sohne; nota Sallwiirk).

3) J.- J. Rousseau, Oeuvres completes (Confessions), tome I, 1861, p. 2.

4) J. L. Lecercle, introducere la: J.- J. Rousseau, Discurs asupra inegalităţii dintre oameni, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1958, p. 11.

XI r*~

— Rămas sub tutela unchiului său, Bernard, Jean-Jacques e trimis în Bossey şi încredinţat pastorului Lambercier, spre a învăţa latina şi „în-; reaga grămadă de nimicuri care o însoţeşte sub numele de educaţie”1).

Cei doi ani (1722-1723) pe care i-a petrecut în Bossey constituie ingura perioadă de studiu mai organizat din viaţa lui.

A fost dat apoi (1724) unui notar ca să înveţe, după propria sa expre-ie, „meseria folositoare de şicanator”.

Socotit „incapabil” pentru munca de cancelarie, s-a angajat ca ucenic a gravorul Ducommun (1725). Tirania şi brutalitatea acestuia i-a făcut lunca insuportabilă; ca să scape de bătaie şi de foame a fost silit să lintă, să fure, să lenevească.

La şaisprezece ani, „neliniştit, nemulţumit de toate şi de sine”,.

Fără plăcerea vârstei, sfâşiat de dorinţe al căror obiect nu-1 cunoştea, lângând cu lacrimi fără motiv, suspinând fără să ştie de ce, mângâindu-şi uios himerele”.

— În lipsa cuiva care să i le preţuiască2) – Jeanacques părăseşte Geneva (în seara zilei când, întors din hoinărelile lui

Dişnuite, găsise porţile oraşului închise). Timp de treisprezece ani a dus viaţă de vagabond, plină de mizerii/T -=>

— În 1728, fo întâlneşte, la Annecy, 5e d-na. De Warens] în urma reco-andării date de un pastor din Confignon (Savoia), la care se aciuase care descoperise în_ Rousseau,… chemarea lui Dumnezeu„ de a se mverti la catolicism. D-na de Warens, o aventurieră fără principii. Şi rupule, făcea parte dintr-un fel de, ag”enţie” de cojuŢertire a protes-nţilor. Rousseau e trimis la azilul Torino, unde Lg converteşte la religia ToTâcă din oportunism, fără nici un fel de convingerej La Torino sTa vaTsăptămâni la o frumoasă comerciantă.'VSe angajează apoi lacheu la ntesa de Vercellis şi la contele de Gouvon, al cărui fiu (un abate) îl vată italiana3).

După un timp, Rousseau părăseşte pe jneaşteptate Torino pentru a veni la Annecv) pe lângă d-na de Warens. Unele lecţii de mu-: ă cu profesorul copiilor din corul catedralei.

În peregrinările luiQca amant şi om de încredere al d-nei de Warens, mge la Lyon, trece prin Geneva, Nyon (unde îl vede pe tatăl său), ibourg, Lausanne (unde, sub alt nume, dă un concert nenorocit), Vevey, uchâtel (aici continuă să dea lecţii de muzică, pe care, tot predând-o, ifârşit prin a o învăţa). Se întovărăşeşte cu un arhimandrit grec, care îngea bani pentru „restabilirea sfântului mormânt'C;'

Trece prin Berna şi Soleure, unde a fost reţinut He ambasadorul Franapoi este trimis la Paris ca educator al unui copil. Face pe jos dru-1 până la Paris; dar, neînţelegându-se cu tatăl „elevului”, se reîntoarce, pe jos, în Savoia, la Charmettes, unde se mutase d-na de Warens.

— J. Rousseau, Oeuvres completez (Confessions), tome I, 1861, p. 5. Viaţa ai Rousseau ne este cunoscută până în cele mai mici şi neînsemnate amănunte din onfesiuni (Leş confessions); Rousseau pare de o impresionantă sinceritate chiar i în unele îndoielnice pagini halucinante, care se întâlnesc şi în Reveriile nui hoinar singuratic, râdem, p. 20.

I acest timp (1728-1729) el a vizitat pe un abate din Savoia (Gaime), iar la mânarul din Annecy, 1-a cunoscut pe tânărul abate Gâtier. Reunind pe Gâtier cu aime, Rousseau avea „originalul” vicarului din Savoia.

V_Găsind o ocupaţie la cadastru, continuă să dea şi lecţii de muzică.! O boală (presupusă de inimă) îl sileşte să stea două luni la Montpellier (după ce, în urma unui accident, fusese în pericol să orbească). Y_La Annecy (unde urma să facă teologia, dar nu a rămas în seminar), în căsuţa din Charmettes, de lângă Chambery, Rousseau citeşte mult, la întâmplare ce e drept, dar începe să-şi facă singur o cultură mai temeinică.

Perioada şederii lui Rousseau la Charmettes (1732-1740) constituie o etapă decisivă în formarea sa intelectuală de autodidacU precum şi în elaborarea concepţiei sale deiste cu nuanţe panteiste. Le Sage, abatele Prevost, Scrisorile filosofice ale lui Voltaire.

— Care i-au format gustul pentru studiu şi eleganţa stilului -; apoi scrierile lui Locke, Leibniz, Montaigne, Bayle, lucrările solitarilor de la Port-Royal, Deseartes, Male-branche etc. au fost cărţile lui de învăţătură, alături de marea „carte” a naturii, pe care a iubit-o cu pasiune toată viaţa.

_17%0> după ce raporturile sale cu d-na de Warens se răciseră, jjlousseau pleacă la {. Lyon/ca educator al copiilor d-lui de Mably, fratele filosofului Mably. LaTCybn scrie Proiect pentru educaţia d-lui de SaintMarie. V „ „ în 1741 revine la Charmettes. În acelaşi an se desparte de d-na de Warens.

H_în vârstă de 29 de ani şi cu gândul de a-şi croi un drum în viaţă şi a-şi face o situaţie, se expatriază. Ajunge la Paris cu 15 ludovici în buzunar, manuscrisul unei mici comedii (Narcis) şi un proiect de notaţie muzicală1). Proiectul a fost prezentat, fără succes, Academiei de Ştiinţe.

„… Din această educaţie fără familie, fără colegiu, fără dascăl, a ies.it această minunată înţelepciune, virtute, sensibilitate: Jean-JacquesKtJ.' „.-

După anii de formare ai copilăriei şi tinereţii, după încercările, căutările, neliniştile şi rătăcirile acestei faze din viaţa sa, Rousseau îşi defineşte caracterul şi orientarea, devenind, într-o a doua fază, un critic profund şi protestatar al orânduirii sociale, al civilizaţiei şi culturii timpului.

Astfel s-au conturat, treptat, unele trăsături esenţiale pentru Rousseau omul:„…Timid, fără voinţă, fără caracter, căzut repede în prada unei vieţi aventuroase,. Visând, hoinărind, bine înzestrat, dar indolent, nestatornic, leneş, uituc, fără cheag în nimic, lipsit de grija zilei de mâine şi dorind numai liniştea unei existenţe mediocre şi neocupate, fără nevoi prea mari, afară de un gust senzual pentru reveria romanţioasă şi voluptoasă. El era, adaugă Romain Rolland, o fire veselă, iubitoare, seducătoare, fluşturatică, uitucă, gata să se îndemne la toate, incapabilă să reziste înclinărilor, extrem de slabă şi recunoscându-şi acest cusur, dar structural sănătoasă, lipsită de răutate, lipsită de impuritate”3).

L't „Proiectul” era un sistem de notaţie muzicală prin cijre.

2) J. L e m a î t r e, op. Cit., p. 216.

3) Pagini nemuritoare ale lui J.- J. Rousseau, alese şi explicate de R. Rolland, Bucureşti, Socec, 1929, p. 13, 17.

Adolescent şi tânăr de o extraordinară susceptibilitate şi sensibilitate maginativă, împletită cu un accentuat orgoliu, care se întemeia pe conştiinţa delicateţei lui fireşti şi a superiorităţii lui intelectuale, în perso-lalitatea lui Jean-Jacques, printr-un joc natural, rănile sensibilităţii îi -xasperau orgoliul, iar orgoliul îi făcea mai dureroase rănile sensibilităţii., „1) '. Leagă, cu o uşurinţă uimitoare, prietenie cu un escroc generez (cu care vagabondă la ţară) sau cu Diderot, cu un muzicant boem iau cu Grimm, pentru ca apoi să-şi părăsească „idolii”, fie pentru că nu îorespundeau imaginii iniţiale ce şi-o formase despre ei, fie de teama ca m cumva afecţiunea pe care le-o acorda să întâlnească indiferenţă sau Batjocură2). _;

În acelaşi timp însă, viaţa rătăcitoare, neliniştită şi visătoare ia dez-roltat nu numai inteligenţa şi iubirea de natură, care 1-au făcut să ini-ieze poezia romantică, ci i-au dat şi o experienţă de o bogăţie rară pen-ru scriitorii vremii sale, oare avea să-i alimenteze spiritul de revoltă în aţa orânduirii sociale, a mizeriei poporului, a umilinţelor josnice în oare e zbătea omul simplu în mijlocul societăţii aristocrate a primelor de-enii ale secolului al XVIII-lea. Autodidactul cu maniere de plebeu junge astfel într-o zi – mânat de gândul de a-şi deschide o perspectivă i viaţă – în societatea „înaltă” a Parisului, dominată de plăceri şi orupţie; era timid şi stângaci, dar de o excepţională energie intelectuală. Loinărind prin cafenele şi saloane, face la Paris cunoştinţă cu Condillac, larivaux, Fontenelle, Mably etc. Şi se împrieteneşte cu DiderotA Prin; zuitul Castel cunoaşte pe doamnele de Beuzenval şi Dupin (bunica scrii->arei George Sand), pe de Francueil şi, prin acesta, pe d-nele d'Epinay d'Houdetot. Cu de Francueil, fermier general3), ginerele doamnei Dupin, rmează un curs de chimie şi îi devine casier. In acelaşi timp începe să Trnpună oppria_M? Lgf fc gnl„nl<> şrjjublică Disertaţie asupra jnuzicii moCu sprijinul femeilor influente – căci „situaţiile„ se obţineau în şi rin saloanele aristocraţiei – - Rousseau ocupă postul de secretar al am-a&adei franceze din Veneţia (r743) L după ce fusese secretar al familiei upin. In „timpul „şederii sale la Veneţia (18 luni) sej. NtPrOTPaT'l rlp pro-emelie politice şi concepe planul unei mari lucrări despre Instituţiile) liticec> nare 'va scrie, mai târziu, numai introducerea (Contractul so-aJJln 1744, după o ceartă cu ambasadorul, 'revine la Paris.1 Fermierii merali şi soţiile lor au continuat să-1 sprijine.