J. J. Rousseau

Succesul uimitor al primului discurs., care punea în cumpăna criticii anumită ştiinţă şi artă în momentul lansării prospectului Enciclopediei – adevărată chemare a ştiirrFer'atotPuteTntcg„- ii situeazăjpe Rousseau i jdireot-ă opoziţie cu grupul filosofilor voliţairfe~n'r”T) iiderot era mic-urghez, ca şi Rousseau, prin origine socială şi stil de viaţă; însă prin ieile sale materialiste, ateiste etc., el era exponentul enciclopedismului urgheziei franceze; totuşi, el nu ia deocamdată atitudine împotriva lui ousseau. Într-o menţiune răuvoitoare, Marmontel susţine chiar că; zele Discursului i-ar fi fost inspirate de Diderot. Mai târziu, după ce s-a espărţit în mod dureros de Rousseau, Diderot scrie (în Eseul asupra omniilor lui Claudiu şi Nero): „Când programul Academiei din Dijon 3ăru, el {Rousseau – n.n.) veni să mă consulte asupra atitudinii -pe care va lua.

— Atitudinea pe care vei lua-o, i-am zis, va fi cea pe care n-o î lua nimeni.

— Ai dreptate, mi-a replicat el”2).

În valul de critici stârnit de acest discurs se disting cele ale regelui ianislas al Poloniei (ajutat de un iezuit), ale lui Bordes (academician din yon), alături de cele ale lui Frederic al II-lea, Voltaire, d'Aletribert, rimm etc. In răspunsuri, Rousseau îşi precizează tezele, scoţând din ce ce mai mult în evidenţă opoziţia dintre luxul aristocraţiei corupte şi izeria poporului. Câteva exemplificări sânt edificatoare.

„Nu din ştiinţe, mi se spune.

— Scrie Rousseau regelui Poloniei – din sinul bogăţiilor au luat naştere întotdeauna nobleţea şi luxul. Nici. N-am spus că luxul s-ar fi născut din ştiinţe, ci că s-au născut îm-eună şi că luxul nu prea merge fără ştiinţă. Iată cum aş orândui această nealogieTpel diaMi izvor al jăului estp inegalitatea: din inegalitate au nit bpgăţnleŢ” căci „ăceste”cuvinte de sărac şi bogat sunt relative, şi pre-; inâ7enî~unde oamenii vor fi egali, nu vor exista nici bogaţi, nici săraci. N bogăţii au luat naştere luxul şitrândăvia: din lux au provenit artele î.

— J. Rousseau, Oeuvres completes, tome I, 1861, p. 476. R. Lemaâtre, Op, cit, p. 80.

Frumoase şi din trândăvie ştiinţele„1). Rousseau nu poate uita himera „vârstei de aur11 a iniceputurilor omenirii, a unei ipotetice „stări de natură” în care omul era bun; în argumentarea sa întâlnim afirmaţii ca: „înainte ca aceste cuvinte oribile al tău <şi al meu să fie inventate; înainte de a fi existat această specie de oameni cruzi şi 'brutali care se numesc stăpâni.; înainte de a îi existat oameni atât de răi ea să îndrăznească a avea prisos în vreme ce alţi oameni mor de foame2).” Iar într-o notă, puţin mai jos, adaugă: „Luxul hrăneşte o sută de săraci în oraşele noastre şi face să moară o sută de mii la ţară. Banul care circulă în mâinile bogaţilor şi ale artiştilor, pentru a le oferi prisosinţe, este pierdut pentru întreţinerea plugarului; iar acesta n-are haină, pentru că le trebuie firet celorlalţi. Irosirea bunurilor care servesc la hrana oamenilor e de ajuns ca să facă luxul odios umanităţii. Ne trebuie lichioruri pe mese, iată de ce ţăranul nu bea decât apă. Ne trebuie pudră pentru peruci, iată de ce atâţia săraci n-au pâine”3). Tonul revoluţionar se leagă aici de tradiţia stilului adine răscolitor al unui La Bruyere, Bossuet si

Bourdaloue4).

Precizări cu privire la tezele esenţiale din Discursul asupra ştiinţelor şi artelor se mai găsesc în amintita prefaţă la Narcis. Unele sunt de o valoare incontestabilă pentru înţelegerea adevăratei atitudini a lui Rousseau faţă de decăderea morală din timpul său. „Şi astfel, scrie Jean-Jacques, artele şi ştiinţele, după ce au generat viciile, sunt necesare pentru a le împiedica să se schimibe în crime; ea le acoperă cel puţin cu un lustru care nu permite otrăvii să se răspândească liber: ele distrug virtutea, dar lasă simulacrul public5), care este întotdeauna un lucru frumos; ele introduc în locul ei politeţea şi buna-cuviinţă, iar fricii de a părea nemernic îi substituie teama de a părea ridicol.

Părerea mea este deci, şi am apuso de mai multe ori, să se lase şi chiar să se întreţină cu grijă academiile, colegiile, universităţile, bibliotecile, spectacolele şi toate celelalte desfătări care pot abate ticăloşia oamenilor şi îi opresc să se ocupe în trândăvia lor cu lucruri mai periculoase. Căci, într-o ţară în care nu va mai fi vorba nici de oameni cinstiţi, nici de bune moravuri, va fi, cel puţin, mai bine să trăieşt;? U escroci decât cu hoţi”6).

') J.- J. Rousseau, Oeuvres completes, tome I, 1861, p. 491. 2) Ibidem, p. 499. S) Ibidem.

4) v. J. Lemaâtre, op. Cit., p. 92.

5) Rousseau completează în notă: „Acest simulacru este o anumită blândeţe a moravurilor, care înlocuieşte uneori puritatea lor, o anumită aparenţă de ordine, care preîntâmpină oribila confuzie, o anumită admiraţie a lucrurilor frumoase, care împiedică pe cei buni să fie daţi cu totul uitării. Este viciul care îşi pune masca virtuţii, nu ca ipocrizia pentru a înşela şi trăda, ci pentru a-şi ascunde, sub această plăcută şi sacră imagine, oroarea pe care o are de sine însuşi când se vede descoperit”.

În alţi termeni, pasajul şi nota conţin afirmaţia că ştiinţele şi artele, odată apărute în viaţa omului, nu mai pot fi înlăturate şi că trebuie să ne folosim de ele „ca de un medicament împotriva răului pe care 1-au produs”, după expresia lui Rousseau din prefaţa la Narcis. 6) J.- J. Rousseau, Oeuvres completes, tome III, 1860, p. 196-197, XXIII

Voltaire, după ce primeşte Discursul asupra ştiinţelor şi artelor, se resează lui Rousseau cu rândurile: „Am primit, domnule, lucrarea d-tale potriva neamului omenesc”… Rousseau îi răspunse că a scris-o ca să 3re neamul omenesc, „împotriva lui însuşi”.

Când accentua pretinsele efecte morale negative ale ştiinţelor şi artecând diferenţia pe „compilatori” de adevăraţii oameni de ştiinţă care au chemarea să conducă statele1) – şi când admitea necesitatea răvii” ştiinţei şi artei ea frână împotriva unei decăderi morale şi mai iculoase, Rousseau dădea expresie ideologică atitudinii caracteristice urii sociale al cărei exponent era.

Ştiinţa, care stimulează întotdeauna dezvoltarea forţelor de producţie, stituie o unealtă puternică în mâna marii burghezii progresiste şi re-zenta stindardul de luptă al encielopediştilor împotriva prejudecăţi-secoluku.

Mica burghezie, ale cărei revendicări se oglindesc în rousseauism, conea, în aspiraţiile ei, un regim social egalitar, în care cetăţenii să fie i proprietari. Unica proprietate valabilă, în vederile lui Rousseau, cea dobândită prin muncă personală. Dezvoltarea forţelor de proţie din acea vreme ducea însă, în mod necesar, spre instaurarea relar de producţie capitaliste, care vor nimici mica proprietate (indife-

; de originea ei). Mica burghezie se considera „nu numai oprimată de liul regim, ci şi ameninţată în proprietăţile sale prin dezvoltarea ufacturilor”2). Neputându-se situa dincolo de limitele secolului, micul

*hez era – în atacurile sale contra orânduirii feudale – mai protesr şi mai democrat decât marele burghez; dar, în acelaşi timp, era mai oiat faţă de unghiul de vedere al interpretării materialiste a lumii t acesta, prin elementele conservatoare (prejudecăţi religioase etc.) intrau în concepţia lui de yiaţă; el simţea nedreptatea şi corupţia, năzuinţele sale se opuneau cursului inevitabil al istoriei. Lecercle hide: „. enciclopediştii, atât aripa înaintată (Diderot, d'Holbaeh), i aripa moderată (Voltaire), dezvoltă programul progresist al burgheân timp ce Rousseau reprezintă interesele maselor democratice mai luţionare, dar care nu pot avea un program economic pozitiv şi se 'iază în utopie”3).

'upă apariţia primului discurs, Rousseau începe să se izoleze de uf Jllosoiiior şiae saloane, colaborează însă la Enciclopedie, în care ri de studii de muzică, public '„

Eseul constituie puneturjieorrentare a lui Rovisseau„ spre probleL acelaşi timp, Rousseau întreprinde „reforma sa morală„ şi jură „rânduiască de acum înainte conduita potrivit legilor virtuţii… şi i mai asculte de altă iubire decât de cea a datoriilor„. „Marea revoce se produsese în el „îi dezvălui înaintea ochilor o altă lume ia” şi îl decise să „părăsească lumea şi strălucirile ei”. Renunţă la jenţa platoniciană e evidentă.

Lecercle, introducere la: J.- J. Rousseau, Contractul social, Bucu-', Ed. Ştiinţifică, 1957, p. 46.

— Lecercle, introducere la: J.- J. Rousseau, Discurs asupra inegali-dintre oameni, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1958, p. 19.

Postul de casier pe care al deţinea la de Franoueil, fermierul general, pentru a trăi (ou excepţia anilor petrecuţi în Elveţia, Anglia şi în Dauphine) din modestul venit de copist de muzică.

În 1752 i se joacă la Comedia franceză Narcis (fără prea mult succes); apoi, la Fontainebleau, în faţa curţii, opera comică Ghicitorul satului, cu un succes real. Regele, prin ducele de Aumont, îl cheamă la castel în vederea acordării 'Unei pensii, ca răsplată a acestui succes; Rousseau refuză.

T In 1755. Academia din Pilon propune o nouă temă de concurs: Care este „originea inegalităţii dintre oameni? şi dacă ea este îngăduita de legea: _ n, aturaLaS_Tema prilejuieşte apariţia celebrului Discurs asupra ori-~ ginii şi fundamentelor ineqHţiroamern). ~i l-ni

*Trr„naul” discul: s7„Housseau_ concege istorâc”omSi social, sţţred-eose-biye de Voltaire şi de juriş~EiTdreptuâui natural. Vmunea~i'sTofiea mi serveşte însă gânditorului pentru a urmări istoria omenirii, ci spre a descoperi ipotetic, ca „om de ştiinţă”, etapa presocială, a omului naţuxaLjBgntru ca, opunând cest~orQ nTnjilm sni-iailr SĂ-I arate celui inurmă _fă în re rezidjLiavouj] tutum*-

Omul social este asemenea zeului marin Glaucus (comparaţia, cu alt sens, se întâlneşte şi la Platon, şi la Plotin), a cărui statuie „timpul, marea şi furtunile o desfigurează într-atâta, încât seamănă mai puţin cu un zeu decât cu un animal feroce…”; nu regăsim în sufletul omenesc „fiinţa care se poartă întotdeauna după principii certe şi invariabile, nu mai găsim cereasca şi inajestuoasa simplicitate pe care i-a imprimat-o creatorul lui, ci contrastul diform dintre pasiunea care crede că raţionează şi intelectul în delir”3). Rousseau îşi dă prea bine seama de dificultatea de a distinge „originarul de artificial”, căci:… nu este o îndeletnicire uşoară să desprinzi ce este originar şi ce este artificial în natura actuală a omului şi să cunoşti bine o stare Care nu mai există, care poate n-a existat deloc, care probabil nu va exista niciodată şi asupra căreia este totuşi necesar să avem noţiuni juste, pentru a aprecia bine starea noastră prezentă”4).

Primul izvor al inegalităţii dintre oameni este modificarea succesivă a constituţiei organice sub influenţa condiţiilor de viaţă. Oamenii de la natură sunt „la fel de egali între ei cum erau animalele din fiecare specie înainte ca diferite cauze fizice să fi produs variaţiile pe care le observăm la unele din ele”5). E de presupus că aceste prime schimbări n-au

*) Discursul asupra inegalităţii dintre oameni şi Contractul social, însoţite de introducerile, comentariile şi notele explicative ale lui J. L. L e c e r c l e, au apărut în 1957, 1958 în Biblioteca filosofică, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, în studiul nostru introductiv se reţin numai tezele semnificative pentru evoluţia gândirii lui Rousseau, cuprinse în aceste lucrări.

) Expresia lui Rousseau este „Fhomme de Phomme”=„omul omului”, adică omul produs de om (societate), spre deosebire de omul natural (produs de natură).

3) J.- J. Rousseau, Oeuvres completes, tome I, 1861, p. 532.

4) Ibidem. Rousseau îşi dă seama că ipotetica unitate de măsură şi comparaţie care o constituie „natura originară” a omului („care poate n-a existat deloc, care probabil nu va exista niciodată…”) este doar un mijloc de a zugrăvi decăderea „actuală” a umanităţii.

— Am spune chiar un element structural al gândirii sale

(după cum remarcă şi J. Starobinski).

5) Ibidem.

XXV modificat în acelaşi timp şi în acelaşi fel pe toţi indivizii speciei: „unii 3-au perfecţionat ori au degenerat şi au dobândit însuşiri, bune sau rele,: are nu erau deloc inerente naturii lor, alţii au rămas mai multă vreme n starea lor originară”1).

Influenţa inegalităţii în ipotetica stare naturală este aproape nulă.

, După ee am arătat că perfectibilitatea, virtuţile sociale, ca şi celelalte 'acuităţi pe care omul natural le primise în mod potenţial n-ar fi puut niciodată să se dezvolte de la sine, că ele ar fi avut nevoie pentru ceasta de concursul întâmplător al mai multor cauze străine, care puteau ă nu se producă niciodată şi fără de care el ar fi rămas veşnic în condiţia a primitivă2), îmi rămâne să iau în consideraţie şi să apropii diferitele în- [mplări care-au putut să perfecţioneze raţiunea umană alterând specia, are au putut înrăi o fiinţă făcându-o sociabilă şi, după atâta timp, să ducă în cele din urmă omul şi societatea acolo unde le vedem azi”3).

Starea primitivă, sălbatică, cea mai puţin înclinată spre revoluţii, a

) St depăşită printr-o „împrejurare extraordinară”, legată de prelucrarea letalelor şi de agricultură. Aici vede el originea civilizaţiei Europei, cea lai bogată în fier şi grâu. Condiţia acestei civilizaţii agricole este împărrea pământului, proprietatea, întemeiată pe continuitatea ei însăşi şi pe mtinuitatea muncii. Diviziunea proprietăţii a creat inegalitatea' dintre îmeni.

„Cel dintâi care, îngrădind un teren, s-a încumetat să spună „acesta te al meu„, şi care a găsit inşi destul de proşti ca să-1 creadă a fost Jevăratul întemeietor al societăţii civile. De câte crime, războaie, omori, de câte mizerii şi orori ar fi scutit omenirea acela care, scoţând parii astupând şanţul, ar fi strigat semenilor săi: „Feriţi-vă să ascultaţi pe est impostor; sunteţi pierduţi dacă uitaţi că roadele sunt ale tuturor şi pământul nu este al nimănui!„4”.

„. Dar în clipa în care un om a avut nevoie de ajutorul altuia, din pa în care s-a văzut că este util ca unul singur să aibă provizii pentru ealiâatea. A dispărut, s-a ivit proprietatea, munca a devenit nece-~ă, şi pădurile vaste s-au schimbat în câmpii surâzătoare, care trebuiau opi'te cu sudoarea oamenilor şi în care s-a văzut, în curând, sclavia şi zeria încolţind odată cu recoltele”5).

Va

Diviziunea societăţii în bogaţi şi săraci a determinat pe cei dintâi să unească şi să-şi consolideze starea, instituind legi „care au adus noi în-idiri Acelui sărac şi noi puteri celui bogat, au distrus pe veci libertatea; urală, au stabilit pentru totdeauna legea proprietăţii şi a inegalităţii, făcut dintr-o uzurpare abilă un drept irevocabil şi, spre câştigul cî-/a ambiţioşi, au subjugat, pe viitor, muncii, sclaviei şi mizeriei între-

— J. R o u s s e a u, op. Cit., l, 1861, p. 532.

Licj e punctul slab al discursului (ci. J.- J. Rousseau, Discursul asupra ine-aMaţii dintre oameni, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1958, p. 115-116, nota), pentru 3 je a, t, ribuie „concursului întâmplător” al unor cauze „care puteau să nu se roducă procesul transformării în fiinţă sociabilă a primitivului, în eseu se asese indicaţii sumare, dar neconcludente; unele „cauze„ exterioare sunt men-onate în Eseul asupra originii limbilor (capitolele IX şi X).

— J. Rousseau, Oeuvres completes, tome I, 1861, p. 550. Ndem, p. 551. Râdem, p. 555 gul gen omenesc”1). Există şi „o inegalitate de influenţă şi de autoritate” în orice societate; dar deosebirile de bogăţie, de nobleţe sau rang, de putere şi de merit personal se reduc în cele din urmă la bogăţie, „care serveşte cu uşurinţă pentru a le cumpăra pe toate celelalte.,”2).

Urmărind feţele „sub care inegalitatea s-a arătat până azi”, Rousseau ajunge la „treapta ei, extremă”, în care „despotismul, riditându-şi treptat capul hidos şi înghiţind tot ceea ce va găsi bun şi sănătos în toate ungherele statului, va reuşi în cele din urmă să calce în picioare legile şi poporul şi să se înscăuneze pe ruinele republicii”. „până la urmă totul va fi înghiţit de monstru, iar popoarele nu vor mai avea conducători şi nici legi, ci numai tirani”3).

{Discursul asupra inegalităţii dintre oameni se încheie astfel:„…Este vădit împotriva legii naturii, oricum s-ar defini ea, ca un copil să poruncească unui bătrân, ca un imbecil să conducă un om înţelept şi ca un mănunchi de oameni să aibă prisosinţe, în timp ce mulţimea înfometată e lipsită de cele necesare”4). Concluzia explică de ce Rousseau n-a mai luat premiul Academiei din Dijon, care a fost atribuit unui necunoscut, abatele Talbert.

Eseul conţine şi o seamă de paradoxe, ca, de pildă: viaţa singuratică e prescrisă de natură; „starea de gândire este o stare contra naturii”, iar „omul care gândeşte este un animal degenerat”; trăsătura distinctivă a omului – facultatea de a se perfecţiona – este aproape nelimitată, dar ea este „izvorul tuturor nenorocirilor umane”; progresul a fost posibil prin limbă şi, ca urmare, inventarea limbajului este de plâns, după cum – în primul discurs – era de regretat imprimeria; până şi suferinţele, violenţele şi neorânduielile iubirii sunt create de civilizaţie şi de legi.

J. Lemaâtre, comentând acest discurs de pe poziţii metafizice şi idealiste, se străduieşte să arate că era în spiritul timpului: „A fi reacţionar până la punctul de a năzui spre un ideal dispărut de cinci mii de ani înseamnă a fi revoluţionar, pentru că, spre a te reîntoarce la această stare, trebuie să distrugi ceea ce ne-a îndepărtat de ea”5).

Interpretarea ştiinţifică profundă a Discursului asupra inegalităţii dintre oameni este dată de Engels. Relevând elementele şi implicaţiile dialectice ale gândirii roussaauiste, Engels constată:”…Teoria egalităţii a lui Rousseau… Nu a putut fi formulată fără ca negarea negaţiei hegeliene să fi făcut oficiul de moaşă, şi aceasta mai bine de 20 de ani înaintea naşterii lui Hegel. Şi departe de a se ruşina de acest fapt, ea poartă în prima ei expunere, putem spune cu fală, pecetea originii (sale dialectice. ' In starea naturală şi de sălbăticie, oamenii erau egalijj Şi, întrucât Rousseau priveşte chiar şi vorbirea ca o falsificare a stării naturale, el are perfectă dreptate când egalitatea animalelor din aceeaşi specie, atât cât se extinde aceasta, şi asupra acelor oameni-animaleji P6 care Haeckel îi categoriseşte în mod ipotetic drept alali, negrăitori.

) J.- J. Rousseau, Oeuvres completes, tome I, 1861, p. 558.) Ibidem, p. 564.) Ibidem, p. 565.

4) Ibidem, p. 567.

5) J. Lemaâtre, op. Cit., p. 119.

V aceşti oameni-animale egali aveau o însuşire în plus faţă de celelalte laie: perfectibilitatea, capacitatea de' a se dezvolta mai departe; şi. Sta deveni cauza inegalităţiiJRousseau vede, aşadar, în ivirea inega-ii un progres. Dar acest progres avea un caracter antagonist; el era celaşi timp şi un regres… Orice progres nou al civilizaţiei este în aşi timp şi un nou progres al inegalităţii. Toate instituţiile pe care creează societatea născută odată cu civilizaţia se transformă în con-iul scopului lor iniţial'M Principii, aleşi pentru a apăra libertatea jarelor, „devin în mod necesar asupritori ai popoarelor şi măresc istă asuprire până la punctul în care inegalitatea, dusă până la culme, ransformă din nou în contrariul ei, devenind pricină a egalităţii: în despotului, toţi sunt egali, adică egali cu zero. Şi astfel – continuă els – inegalitatea se transformă din nou în egalitate, dar nu în egaea primitivă, naturală, a oamenilor primitivi, negrăitori, ci în cea îrioară, a contractului social. Asupritorii sunt asupriţi. E negarea neei”1).

Rousseau scoate astfel nu numai concluzia esenţială a Discursului că oUtatea şocinlă ti. P-rŢ>ntn (tm) n nrmftuTde rfitrp ojr smt determinate eaimul proprietăţii yrivate2). ci depăşeşte pe gânditorii contemporani prin descoperirea naturii antagonice, neliniare şi neregulate a progreli.

Bogaţii, în vederile lui Rousseau, au creat statul primtr-un contract

2 oamenii unui grup social. Un asemenea contract era un act de în-

: iune, deoarece apăra numai proprietatea privată şi deschidea calea

) otismului. În locul acestui contract înşelător, Rousseau concepe un contract social, prin care omul să poată dobândi adevărata libertate3).

După publicarea Discursului asupra inegalităţii, dedicat „Republicii” îveze, Rousseau se întoarce pentru scurt timp la Geneva (la 26 de după ce o părăsise). Revine în mod public la calvinism şi îşi reia titlul cetăţean al Genevei”.

Reîntors în Franţa, se instaleazăj în 1756, într-o căsuţă de grădinar mitage„-ul) din parcul castelului Chevrette, care i-a fost pusă la dis-ţie de d-na d'Epinay. Scârbit de mediul elegant şi viciat al cercului? I d'Epinay (în acest loc se include „episodul„ amoros cu d-na d'HouJ t – rudă a d-nei d'Epinay – care a generat motivul iniţial al Noii tfse'1) Rousseau părăseşte (în 1757) Ermitage-ul şi se mutai [într-o casă iriatâ la Montlouis, lângă Montmorencyîn apropiere de castelul ma-1 lului şi d-nei de Luxembourg. (La invitaţia acestora, locuieşte într-un” castel din parcul Montmoren-cy până când i se repară căsuţa 'din Mont-s.) Aici începe să simtă acea „bucurie a lacrimilor” („bonheur des

Anti-Duhring, ed. A 3-a, Bucureşti, E. S. P. L. P., 1955, pp. 156,

—, i 158.

J. L. L e c erele, introducere la: J.- J. Rousseau, Discurs asupra inegalităţii ntre oameni, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1958, pp. 47-48 idem, p. 49.

J.- J. Rousseau, Oeuvres completes (Confessions), tome I, 1861, p. 225, sq.

Larmes„), acel „dor nestins„ („Sehnsucht„) al romanticilor germani, „fiii„ lui. E epoca cea mai fecundă din întreaga sa viaţă. LE însă şi momentul în care se desparte definitiv de enciclopedişti, declarând solemn că este „împotriva partidului filosofilor”. Poziţia sa mic-burgheză de clasă se precizează astfel din ce în ce mai mult. N-au lipsit, fireşte, nici bârfelile, motivele meschine, care sporeau neîncrederea şi susceptibilitatea exagerată a lui Rousseau.

La Montlouis, Jean-Je-cques primeşte volumul Enciclopediei, care conţinea articolul lui d'Alembert despre Geneva. D'Alembert propunea întemeierea unui teatru genevez de comedie. Rousseau bănuieşte, pe drept, că e la mijloc intervenţia lui Voltaire, care, instalat în „Deliciile” sale lângă Geneva, atrăgea pe genevezii de seamă la reprezentaţiile micului său teatru de casă. Convins că Voltaire încerca să corupă cetatea lui Calvin, Rousseau se decide s-o apere: era „patria” lui.

Prăpastia ce-i separa se săpase în urma scrisorii pe care i-o adresase Rousseau în 1756. Combătând afirmaţia lui Voltaire că „într-o zi, totul va fi bine” (din Dezastrul Lisabonei), Rousseau susţine în scrisoare că însăşi distrugerea oraşului (în 1755 printr-un cutremur de pământ şi incendii) este o greşeală a civilizaţiei (care a concentrat 20 000 de case la un loc), nu a naturii. Replica lui Voltaire din Candide 1-a făcut să scrie în Concesiuni: „Uimit de a vedea pe acest biet om copleşit, pentru a spune astfel, de prosperitate şi de glorie, cum vorbeşte totuşi cu amărăciune împotriva mizeriilor acestei vieţi şi cum găseşte necontenit că totul a fost rău, mi-am făcut planul smintit de a-1 întoarce la sine şi de a-1 demonstra că totul a fost bun. Voltaire, deşi părea întotdeauna a crede în Dumnezeu, nu credea de fapt niciodată decât în diavol, pentru că pretinsul său Dumnezeu nu este decât o fiinţă răufăcătoare, căreia, după el, nu-i place decât să distrugă1). Absurditatea acestei doctrine… Este revoltătoare la un om îmbuibat de tot felul de bunuri şi care, din mijlocul fericirii, caută să-şi deznădăjduiască semenii prin imaginea groaznică şi crudă a tuturor calamităţilor de care el este ferit”2). Rousseau, sărac şi plebeu, detesta în Voltaire. Bogat ji aristocrat, convenţi'onalâsmu'l. ArtinciaiităEeă' şi~corupţia curţii f eudalef „Voltaire, scria Herzen3), este un nobil al vechii epoci, care deschide uşa salonului rococo parfumat spre epoca nouă; el poartă galoane, e nobil de curte. De cealaltă parte a uşii stă plebeul Rousseau şi în el nu mai este nimic du bon vieux temps4). Glu-niele usturătoare ale lui Voltaire amintesc pe ducele de Sairit-Simon şi pe ducele de Richelieu. Ironia spirituală a lui Rousseau nu aminteşte nimic, ci prezice sarcasmele Comitetului salvării publice”5). Totuşi Rousseau n-a refuzat să subscrie o sumă pentru statuia lui Voltaire.