J. J. Rousseau

— Îfi2\par enumăr362)-

Dacă omul e activ şi liber, acţionează de la sine; tot ceea ce face în, liber nu-i intră în sistemul ordonat de providenţă şi nu poate fi nutat acesteia. Ea nu vrea deloc răul pe care-1 face omul abuzând de rbertatea ce i-o dă, însă ea nu-1 împiedică de a-1 face, fie pentru că acest 4u făcut de către o fiinţă aşa de slabă nu preţuieşte nimic în ochii săi, fie pentru că nu-1 poate împiedica fără a-i stânjeni libertatea şi a face im rău mai mare degradându-i natura. Ea 1-a creat liber pentru ca el să facă nu răul, ci binele prin alegere. L-a pus în stare să facă această alegere folosindu-se bine de facultăţile cu care ea 1-a înzestrat; însă a mărginit în aşa măsură forţele încât abuzul libertăţii pe eare i-a dat-o nu poate tulbura ordinea generală. Răul făcut de om cade asupra lui fără a schimba nimic în sistemul lumii, fără a opri ca specia omenească însăşi să se conserve cu tot acest rău. Dacă te plângi că Dumnezeu nu-1 opreşte să facă răul, înseamnă să te plângi că i-a dat o natură perfectă, că a pus în acţiunile sale moralitatea care îl înnobilează, că i-a dat dr°ptul la virtute. Suprema satisfacţie e în mulţumirea de sine însuşi; pentru a merita această mulţumire, am fost aşezaţi pe pământ şi înzestraţi cu libertate, ispitiţi de pasiuni şi reţinuţi de conştiinţă. Ce putea s* facă mai mult în favoarea noastră puterea divină? Putea ea, oare să orna o contradicţie în natura noastră şi să dea răsplata pentru că a făcut bine celui care nu ar fi putut face rău? Cum! Pentru a împiedica pe cm să fie rău trebuia oare să-1 mărginească la instinct şi să-1 facă animal? Nu, Dumnezeu al sufletului meu, nu-ţi voi reproşa niciodată că 1-ai făcut după imaginea ta, ca să pot fi liber, bun şi fericit ca tine. _ Numai abuzul facultăţilor noastre ne face nenorociţi şi răi. Durerile, grijile, necazurile ne vin de la noi înşine. Răul moral este incontestabil opera noastră, iar răul fizic n-ar fi nimic fără viciile noastre, care ne-au iacut să-1 simţim. Oare nu pentru a ne conserva natura ne face să ne simţim trebuinţele? Durerea corpului nu este oare un semn că maşina se stncă şi nu e un avertisment pentru a o îndrepta? Moartea,. răii nu otrăvesc ei viaţa lor şi pe a noastră? Cine ar voi să trăiască întotdeauna? Moartea este remediul relelor pe care ţi le faci; natura a voit p. u suferi totdeauna. Cit de puţin e supus relelor omul trăind în simplicitatea primitivă! Trăieşte aproape fără boli, ca şi fără pasiuni, şi nu prevede, nici nu simte moartea; când o simte, suferinţele o fac să Je dorită, dar atunci ea nu mai constituie un rău pentru el. Dacă ne-m mulţumi să fim ceea ce suntem, n-ar trebui să ne deplângem soarta; (r) T, pentru a căuta o bunăstare imaginară, 'ne facem o mie de rele reale. Line nu ştie să suporte puţină suferinţă trebuie să se aştepte să sufere „) Aceste trei articole sunt: 1) o fiinţă mişcă materia; 2) o inteligenţă coordonează materia; 3) libertatea implică spiritualitatea sufletului.

O virtuţii tale? Gândeşti că Vei muri; nu, tu vei trăi, şi atunci CARTEA mult. Când ţi-ai stricat constituţia printr-o viaţă dezordonată, voieşti s-o restabileşti prin remedii; răului pe care îl simţi îi adaugi pe cel d care te temi; prevederea morţii o face îngrozitoare şi o grăbeşte; cu cit vrei s-o îndepărtezi, cu atât o simţi mai mult şi mori de teamă toată viaţa, cârtind împotriva naturii pentru relele pe care ţi le-ai făcut ofensând-o.

Omule, nu mai căuta pe autorul răului; acest autor eşti tu însuţi. Nu există nici un alt rău decât cel pe care-1 faci sau pe care-1 suferi tu şi atât unul, cât şi celălalt vin de la tine. Răul general nu poate fi decât în dezordine şi văd în sistemul lumii o ordine care nu se dezminte deloc. Răul particular363) nu este decât în sentimentul fiinţei care suferă: iar acest sentiment nu a fost primit de om de la natură, ci şi 1-a dat pf singur. Durerea afectează puţin pe acela care, reflectând puţin, nu are nici amintire, nici prevedere, înlăturaţi funestele noastre progrese, înlăturaţi erorile şi viciile noastre, înlăturaţi opera omului şi totul 3 bine364).' '

Unde totul este bine, nimic nu e nedrept. Justiţia este inseparabilă de bunătate; or, bunătatea este efectul necesar al unei puteri fără margini şi al iubirii de sine, esenţială pentru orice fiinţă sensibilă. Cel care poate totul, cuprinde, ca să zicem aşa, în existenţa sa pe celelalte fiinţe. Producerea şi conservarea sunt actul perpetuu al puterii; ele nu acţio- 'j nează deloc asupra a ceea ce nu este; Dumnezeu nu este Dumnezeul morţilor, el nu ar putea fi distrugător şi nemernic fără să-şi dăuneze sieşi. Cel ce poate totul nu poate voi decât ceea ce este bine*). Deci, Fiinţa cea mai bună, pentru că este cea mai puternică, trebuie să fie, de asemenea, şi cea mai dreaptă; altfel, s-ar contrazice ea însăşi, căci iubirea pentru ordinea pe care o creează se numeşte bunătate şi iubirea pentru ordinea pe care -o păstrează se numeşte justiţie.

Se zice că Dumnezeu nu datorează nimic creaturilor sale. Cred că le latorează tot ceea ce le-a promis dându-le fiinţa. Or, dându-le ideea unui Dine şi făcându-le să-i simtă trebuinţa, el le-a promis acest bine. Cu îât mă cobor mai mult în mine, cu cât mă consult mai mult, cu atât? Iţesc mai bine aceste cuvinte scrise în sufletul meu: Fii drept şi vei fi 'ericit. Nu există totuşi nimic din aceasta dacă se consideră starea prezentă a lucrurilor; cel rău prosperă, cel drept rămâne oprimat. Vezi, de isemenea, ce indignare nu se produce în noi când aşteptarea nu se în-leplineşte! Conştiinţa se ridică şi murmură contra creatorului ei; îi stri-ă gemând: Tu m-ai înşelat!

Te-am înşelat, temerarule! Cine ţi-a mai spus-o? Oare sufletul tău a f ost listrus? Ai încetat să mai exişti? O, Brutus, o fiul meu! Nu-ţi mânji no-iila ta viaţă sfârşind-o; nu-ţi lăsa speranţa şi gloria cu_ corpul tău pe împul de la Filipi. De ce zici: Virtutea nu e nimic, când te vei bucura

; *) Particular = individual.

') Cf. celebra maximă iniţială din Emil.

*) Când anticii numeau optimus maximus pe zeul suprem, spuneau un lucru foarte adevărat, dar zicând maximus optimus. ar f j vorbit şi mai exact; pentru că bunătatea sa vine de la puterea sa, este'bun fiindcă e mare365).

') Superlativele optimus = cel mai bun, maximus = cel mai mare.

Tul virtu ae neş c e mu de P*” ine de tot ce ţi-am promis366).

Nupâ„rnurmurele nerăbdătorilor muritori, s-ar zice că Dumnezeu tresă le dea recompense înaintea meritului şi că e obligat să le răsplă-ie ă virtutea înainte. O! Să fim mai întâi buni şi apoi vom fi fericiţi. K u cerem premiul înaintea victoriei şi nici plata înaintea rnuncii. Nu f „intrarea în arenă, spune Plutarh367), sunt încununaţi învingătorii la jocurile noastre sacre, ci după ce au străbătut-o.

Dacă sufletul este imaterial, el poate supravieţui corpului şi, dacă îi supravieţuieşte, providenţa este justificată. Dacă n-aş avea altă probă despre imaterialitatea sufletului decât triumful celui rău şi oprimarea celui drept în această lume, acest singur lucru m-ar împiedica să mă îndoiesc. O atât de izbitoare disonanţă în armonia universală m-ar face să caut s-o lămuresc. Mi-aş zice: Nu se sfârşeşte totul odată cu viaţa noastră, totul reintră în ordine la moarte. Aş fi nedumerit, în adevăr, întrebându-mă unde este omul, când tot ce era sensibil în el este distrus? Această întrebare nu mai constituie o greutate pentru mine de îndată ce am recunoscut două substanţe. Se poate ca, în timpul vieţii mele corporale, neobservând nimic decât prin simţuri, să-mi scape ceea ce nu cade sub puterea lor. Când unirea corpului şi a sufletului e distrusă, înţeleg că unul poate să se distrugă şi celălalt să se conserve. De ce distrugerea unuia ar aduce după sine distrugerea celuilalt? Dimpotrivă, fiind de naturi atât de diferite, ele erau, prin unirea lor, într-o stare violentă, iar când această unire încetează, amândouă reintră an starea lor naturală. Substanţa activă şi vie recâştigă toată forţa pe care o întrebuinţa pentru a pune în mişcare substanţa pasivă şi moartă. Vai, o simt destul prin viciile mele că omul trăieşte numai pe jumătate în timpul vieţii sale şi că viaţa sufletului nu începe decât la moartea corpului.

Dar care este această viaţă? Sufletul este oare nemuritor prin natura sa? Gândirea mea mărginită nu concepe nimic fără margini: tot ceea ce se numeşte infinit îmi scapă. Cum aş putea nega, afirma? Ce raţionamente aş putea oare face asupra a tot ceea ce nu pot concepe? Cred că sufletul supravieţuieşte destul corpului pentru a menţine ordinea; cine ştie dacă este de ajuns pentru a dura totdeauna? Totuşi înţeleg cum cor-PU! Se uzează şi se distruge prin diviziunea părţilor; însă nu pot concepe o distrugere asemănătoare a fiinţei cugetătoare şi, neimaginându-mi deloc cum poate să moară, presupun că nu moare. Deoarece această prezumţie Mă consolează şi nu are nimic nesăbuit, de ce mi-ar fi teamă să mă declar de partea ei?

Îmi simt sufletul, îl cunosc prin sentiment şi prin gândire, ştiu că există, fără a şti care e esenţa sa; nu pot raţiona asupra unor idei pe care nu le am. Ceea ce ştiu bine este că identitatea eului meu nu se Prelungeşte decât prin memorie şi că pentru a fi în adevăr acelaşi, trebuie să-mi amintesc să fi fost. Or, eu nu-mi pot aminti, după moartea mea,

) Marcus Brutus, luptând cu Cassius împotriva lui Antoniu la Filipi, a fost învins şi s-a sinucis. In acest context, Rousseau condamnă sinuciderea, deşi în

Noua Heloise Saint-Preux îl apără., ') Cf. Plutarh, Nu poţi trăi fericit după doctrina Epicur.

EMIL ceea ce am fost în timpul vieţii, fără să-mi amintesc totodată ceea c am simţit, în consecinţă ceea ce am făcut, şi nu mă îndoiesc deloc p~ această amintire va pricinui într-o zi fericirea celor buni şi chinul celo răi368). Aici, jos, o mie de pasiuni arzătoare mistuie sentimentul inter *” şi împiedică remuşcările. Umilinţele, dizgraţiile pe care practica virtuţi lor le atrage după sine ne împiedică să simţim tot farmecul ei. Când însă, eliberaţi de iluziile pe care ni le dau corpul şi simţurile, ne vom bucura de contemplarea Fiinţei supreme şi a adevărurilor eterne care izvorăsc din ea, când frumuseţea ordinii va mişca toate puterile sufletului nostru şi când vom fi preocupaţi numai să comparăm ceea ce am făcut cu ceea ce ar fi trebuit să facem, atunci glasul conştiinţei îşi va dobândi forţa şi stăpânirea sa, atunci voluptatea pură care naşte' din mulţumirea de sine şi regretul amar de a ne fi înjosit vor distinge, prin sentimente fără margini, soarta pe care fiecare şi-o va fi pregătit. Nu mă întreba deloc, dragul meu prieten, dacă acolo vor fi şi alte izvoare de fericire şi de suferinţă; nu ştiu; şi sunt de ajuns cele pe -care mi le imaginez pentru a mă consola de această, viaţă şi a mă fgpe să sper într-o alta. Nu zic nicidecum că cei buni vor fi recompensaţi; căci ce alt 'bine poate, aştepta o fiinţă perfectă decât să trăiască după natura sa? Spun însă că vor fi fericiţi, pentru că autorul lor, creatorul a tot ce e dreptate, făcându-i sensibili, nu i-a creat pentru a-i face să sufere şi că, neabuzând deloc de libertatea lor pe pământ, nu şi-au înşelat destinaţia prin greşeala lor; ei au suferit, totuşi în această viaţă, vor fi deci răsplătiţi într-o alta. Acest sentiment este mai puţin întemeiat pe meritul omului, cât pe noţiunea de bunătate care mi se pare inseparabilă de esenţa divină. Eu nu fac decât să presupun ca fiind respectate legile ordinii, iar pe Dumnezeu constant faţă de sine, însuşi*).

Nu mă întreba nici dacă chinurile celor răi vor fi eterne; încă nu ştiu şi nu am nicidecum, curiozitatea zadarnică de a lămuri chestiuni inutile. Ce-mi pasă de ceea ce vor deveni cei răi? Soarta lor mă interesează prea puţin., Totuşi îmi vine greu să cred că ar fi osândiţi la chinuri fără sfârşit. Dacă justiţia supremă se răzbună, atunci ea se răzbună chiar în viaţa aceasta. O naţiunilor, voi şi greşelile voastre sunteţi mijloacele ei. Ea întrebuinţează relele pe care vi le faceţi pentru a pedepsi crimele care le-au, atras. In inimile voastre nesăţioase, roase de invidie, avariţie şi ambiţie, în mijlocul falsei voastre prosperităţi, pasiunile răzbunătoare pedepsesc nelegiuirile voastre. Ce nevoie mai este să merg să caut infernul în cealaltă viaţă? El este chiar în aceasta, în inima celor răi.

Unde sfârşesc trebuinţele noastre trecătoare, unde încetează dorinţele noastre nebuneşti trebuie să, înceteze şi pasiunile şi crimele noastre. Cum ar putea fi susceptibile de perversitate nişte spirite curate? Neavând nevoie de nimic, de ce ar fi ele rele? Dacă lipsite de simţurile noastre grosolane, întreaga lor fericire constă în contemplarea fiinţelor, ele nu ar putea să voiască decât binele; iar cine încetează de a fi rău poate fi nenorocit pentru totdeauna? Iată ceea ce sunt înclinat să cred fără să mă 36S) Să nu se uite că Jean-Jacques vorbeşte despre Jean-Jacques. *) Nu pentru noi, Doamne, ci pentru numele tău, pentru propria ta cinste, o Dumnezeule! Fă-ne să reînviem! Psalmi, 115.

Ăsc greu în această privinţă. O, Fiinţă iertătoare şi bună! Cf h°*a ţi_ar fi hotărârile, le ador; dacă pedepseşti pe cei răi, dau la o – Cte siaba mea raţiune în faţa dreptăţii tale. Dacă însă remuşcările Par tor nenorociţi trebuie să se stingă cu timpul, dacă relele lor trebuie a5eSfârsească şi dacă aceeaşi pace ne aşteaptă într-o zi pe toţi deopotrivă, 53 nci'te laud. Cel rău nu este fratele meu? De câte ori nu am, fost ispi-a-tsă-i seamăn! Dacă după ce a scăpat de suferinţă, pierde şi răutatea care o -1 soteste, dacă va fi fericit ca mine, departe de a-1 invidia, fericirea lui 111 va'f ace decât să se adauge fericirii mele.

Astfel, contemplând pe Dumnezeu în operele sale şi studiindu-1 prin cele atribute ale sale pe care aveam interesul să le, cunosc, am ajuns &a-mextind şi să-mi măresc treptat ideea, la început imperfectă şi, măr-rinită, pe care mi-o făceam despre această Fiinţă imensă. Dacă însă această idee a devenit mai nobilă şi mai mare, ea este, de asemenea, mai. Puţin potrivită raţiunii omeneşti. Pe măsură ce mă apropii, cu spiritul de eterna lumină, strălucirea ei mă orbeşte, mă tulbură şi, sunt silit să părăsesc toate noţiunile pământeşti care mă ajutau să mi-o imaginez. Dumnezeu nu mai este corporal şi sensibil; suprema inteligenţă care conduce lumea nu mai este lumea însăşi; îmi înalţ şi îmi obosesc în zadar spiritul ca să concep esenţa sa. Când gândesc că ea este cea care dă viaţă şi activitate substanţei vii şi active care conduce corpurile însufleţite, când aud spunându-se că sufletul meu e spiritual şi că Dumnezeu e un spirit, mă indignez împotriva acestei înjosiri a esenţei divine; ca şi cum Dumnezeu şi sufletul meu ar fi de aceeaşi natură, ca şi -cum Dumnezeu nu ar fi singura fiinţă absolută, singura cu adevărat activă, simţitoare, gânditoare, cu o voinţă proprie şi de la care deţinem gândirea, sentimentul, activitatea, voinţa, libertatea, fiinţa! Noi nu suntem liberi decât pentru că el vrea să fim liberi, iar substanţa sa inexplicabilă e faţă de sufletele noastre ceea ce sufletele sunt faţă de corpurile noastre. Dacă a creat materia, corpurile, spiritele, lumea, nu o ştiu. Ideea creaţiei mă tulbură şi mă depăşeşte: cred în ea pe cât o pot pricepe; însă ştiu că a format universul şi tot ceea ce există, că a făcut tot, a rânduit tot. Dumnezeu e etern, fără îndoială; dar poate oare spiritul meu să cuprindă ideea eternităţii? De ce să ina mulţumesc cu*vorbe fără idee? Ceea ce concep e că el e înaintea lucru- (rilor, că va fi atâta timp cât ele vor exista şi că el va fi şi după aceea, dacă/totul ar trebui să se sfârşească într-o zi. Că o fiinţă pe care nu o concep/produce existenţa altor fiinţe, aceasta e un lucru obscur şi incomprehensibil; dar că fiinţa şi neantul se schimbă de la sine una într-alta, aceasta O e o contradicţie vădită, e o absurditate clară.

_Dumnezeu e inteligent. Dar cum e inteligent? Omul e inteligent când raţionează, iar suprema inteligenţă nu are nevoie să raţioneze; pentru ea nu există nici premise, nici consecinţe; nu există nici măcar propoziţie: ea este pur intuitivă, ea vede deopotrivă tot ceea ce este şi tot ceea ce Poate fi; toate adevărurile nu sunt pentru ea decât o singură idee, precum toate locurile un singur punct şi toate timpurile un singur moment. Pu-erea omenească acţionează prin mijloace, puterea divină acţionează prin a însăşi. Dumnezeupoatejfiindcăvrea; voinţa sa face puterea sa. Dumnezeu e bun; nimic nu e mai vădit; însă Bunătatea în om e iubirea'peEP”

EMIL 272

— O~„ „*”

— uict/i; sunt convins de aceasta, este o -aic a ounătăţii nedreptatea oamenilor Oc, „l” e… a? Easta' este o urmare a bunătăţi„ m~ sa; dezordinea morală o a nrnviri., 4.”î. D> cam nedreptatea oamenilor este opera lor şi nu a sa; dezordinea morală, car' în ochii filosofilor este un argument împotriva providenţei, pentru'mir.6 constituie demonstrarea ei. Însă dreptatea omului este să dea fiecărui ceea ce-i aparţine, iar dreptatea lui Dumnezeu este să ceară de la fiecare ceea ce i-a dat369).

Dacă descopăr succesiv aceste atribute despre care nu am nici o idee absolută, aceasta se datorează unor consecinţe forţate, bunei întrebuinţări a raţiunii mele; însă le afirm fără să le înţeleg şi, în fond, înseamnă că nu afirm nimic. Zadarnic îmi zic: Dumnezeu este astfel, o simt aceasta şi o pot dovedi; cu aceasta nu înţeleg mai bine cum poate fi Dumnezeu aşa în fine, cu cât mă silesc mai mult să contemplu esenţa sa infinită, cu atât mai puţin o pricep; dar ea există, aceasta mi-ajunge; cu cât o înţeleg mai puţin, cu atât o ador mai mult. Mă închin şi îi ziL Fiinţă a fiinţelor, exist pentru că tu exişti. Meditând necontenit asupra ta, mă ridic la izvorul existenţei mele. Cea mai demnă întrebuinţare a raţiunii mele e să dispară înaintea ta: e fericirea spiritului meu, e farmecul slăbiciunii mele de a mă simţi copleşit de măreţia ta.

După ce am dedus astfel, din impresia obiectelor sensibile şi din sentimentul interior care mă face să judec cauza după cunoştinţele mele naturale, principalele adevăruri pe care ţineam să le cunosc, îmi rămâne să cercetez ce maxime trebuie să scot din ele pentru conduita mea şi ce reguli trebuie să-mi prescriu pentru a îndeplini menirea mea pe pământ după intenţia celuia care m-a aşezat aici. Urmând totdeauna metoda mea, nu-mi scot nicidecum aceste reguli din principiile unei înalte filosofii, ci le găsesc în adâncul inimii mele scrise de natură cu litere de neşters. Nu am decât să mă consult asupra a ceea ce vreau să fac: tot ceea ce simt a fi bine e bine, tot ceea ce simt a fi rău e rău; cel mai bun dintre toţi cazuiştii370) e conştiinţa; şi numai atunci când te tocmeşti cu ea recurgi la subtilităţile raţionamentului. Cea dinţii dintre toate grijile e cea de sine însuşi; cu toate acestea, de câte ori vocea interioară nu ne spune că făcând binele nostru în dauna altuia, facem rău! Credem că urmăm îndemnul naturii şi, de fapt, ne împotrivim ei; ascultând ceea ce spune simţurilor noastre, dispreţuim ceea ce spune ea inimilor noastre; fiinţa activă ascultă, fiinţa pasivă porunceşte. Conştiinţa e vocea sufletului, pasiunile sunt vocea corpului. Este oare de mirare că, adesea, aceste două limbaje se contrazic? Şi atunci pe care din ele să*le asculţi? Foarte adesea raţiunea ne înşală. N-am dobândit de ajuns dreptul de a o respinge; însă conştiinţa nu înşală niciodată; ea este adevărata călăuză a xa) Problema celor răi şi a supravieţuirii lor după moarte 1-a preocupat mult pe Rousseau; într-o scrisoare către Vernes din 18 februarie 1758, el scria că „e posibil ca sufletele celor răi să fie nimicite la moartea lor”. (Cf. şi ediţia Richarti, P- 624).

37°) „Cazuiştii” erau teologi care se ocupau de cercetarea cazurilor de conştiinţa.

Ea este pentru suflet ceea ce instinctul este pentru corp*); cine CARTE omuluiurmeazâ natura şi nu se teme nicidecum că se va rătăci.

O „„cru e important, urmă binefăcătorul meu văzând că era să-1 273 uo Îngăduie-mi să mă opresc ceva mai mult pentru a-1 lămuri. ÎntrTnată morRlglg Acţiunilor noastre este în judecata pe care o facem nsine'asuprajor. Dacă e, adevărat că binele e_bine, el trebuie săjie 1101 L'„adâneuLjnimilor noastre ca şi jn lucrurile jioastre, şi ceI~oTirfEâi a tal dreptăţii) este să simţim ca o” practicăm. Dacă bunătatea morală P t conformÂTnaturii noastre, atuncTomul mT poate fi sănătos cu spiritul nici bine constituit fiziceşte decât dacă e bun. Dacă nu este şi dacă om'ul ar fi rău din natură, el nu poate înceta de a fi fără să se corupă, iar bunătatea nu este în el decât un viciu contra naturii. Făcut pentru a dăuna semenilor săi ca lupul pentru a-şi sfâşia prada, un om uman371) ar fi un animal tot atât de decăzut ca un lup milos, iar virtutea singură ne-ar produce remuşcări.

Să ne întoarcem în noi înşine, o, tânărul meu prieten! Să cercetăm, punând la o parte orice interes personal, încotro ne îndreptăm înclinările noastre. Ce spectacol ne bucură mai mult, cel al chinurilor sau al fericirii altuia? Ce e mai dulce să facem şi ne lasă o impresie mai plăcută după ce 1-am făcut, un act de binefacere sau unul de răutate? De cine vă interesaţi la teatrele voastre? Vă produc oare mai multă plăcere crimele sau vărsaţi lacrimi pentru autorii lor pedepsiţi? Totul ne e indiferent, spun ei, afară de interesul nostru; si, dimpotrivă, blândeţea prieteniei, a iubirii de oameni ne consolează în suferinţele noastre; ba chiar în plăcerile noastre am fi prea singuri, prea nenorociţi dacă nu am avea cu cine să le împărţim. Dacă nu ar fi nimic moral în inima omului, de unde îi vin oare pornirile de admiraţie pentru acţiunile eroice, acele

*) Filosofia modernă, care nu admite decât ceea ce explică, nu s-a ferit să admită acea obscură facultate numită instinct, care pare a călăuzi, fără nici o cunoştinţă dobândită, animalele spre un anumit scop. Instinctul, după unul dintre cei mai înţelepţi filosofi ai noştri (Condillac – n.n.) nu este decât o obişnuinţă lipsită de reflexiune, însă dobândită reflectând, şi, după modul cum explică acest progres, ar trebui să conchidem că copiii reflectează mai mult decât oamenii; paradox destul de ciudat pentru a merita oboseala de a fi examinat. Fără a intra aici în aceste discuţii, întreb ce nume trebuie să dau ardorii cu care câinele meu duce război contra cârtiţelor pe care nu le mănâncă, răbdării cu care le pândeşte uneori ore întregi şi iscusinţei cu care le prinde, le scoate afară din ţărână în clipa în care scot capul, le omoară apoi şi le lasă acolo, fără ca vreodată cineva să-1 poată dresa pentru această vânătoare şi fără să-1 înveţe că acolo ar fi cârtiţe. Mă întreb, şi acest lucru e mai important, de ce când 1-am ameninţat prima dată pe acest câine, el s-a culcat pe spate, cu picioarele îndoite, într-o atitudine rugătoare şi cât mai potrivită pentru a mă înduioşa; postură în care ar fi căutat să rămână dacă, fără să mă las înduplecat, 1-aş fi lovit. Ce, câinele meu încă mic, abia născut, dobândise de acum idei morale? Ştia ce înseamnă iertare şi generozitate? Ce cunoştinţe dobândise el pentru ca să caute să mă înduioşeze, lăsându-se cu totul la discreţia mea? Toţi câinii din lume fac cam acelaşi lucru în acelaşi caz. Să nu spun aici nimic decât ceea ce poate verifica oricine. Filosofii, care resping atât de dispreţuitor instinctul, să binevoiască să explice acest fapt numai prin jocul senzaţiilor şi cunoştinţelor pe care le dobândim prin ele; s-o explice într-un fel satisfăcător pentru orice om cu judecată; atunci nu voi mai avea nimic de zis şi nu voi mai vorbi de instinct. ') „Un om uman”=un om făcut de om.

, „ mai cue emuziasm, inima sa îngheţat „. tupată de bucurie; niciodată o dulce întristare nu-i mai urne ochii; nu se mai bucură de nimic; nenorocitul nu mai simte, nu nWtrăieşte; este de-acum mort. L

Insă oricare ar fi numărul celor răi pe pământ, sunt puţine asemenea suflete cadaverice, devenite insensibile la tot ceea ce e drept şi bun în afară de interesul lor. Nedreptăţea, nu place decât atâtcâţprofiţi de ea-în tot resţul_vrei_ca_nevinpyaţul să fie protejat. /De vezTpe stradă~sau pe urTdrum un act de violenţă~sau~de nedreptate, simţi jmedjajTo pornire de mânie ş'i indignare în adânair„înimâi7”căre îe îndeamnă „sa ~ iei apărarea celui oprimat; însă o datorie maLputernic'ă ne_reţine şi „Iggilej ne iau dreptul „de a sprijini jievinovăjia. Dimpotrivă, dacă „ătenţiăTnoas-tră este atrasă de vreun acT”3e~ iertare sau de generozitate, ce admiraţie şi ce iubire ne inspiră acesta! Cine nu-şi zice: Aş fi vrut să fac şi eu aşa ceva? /Desigur, ne interesează foarte puţin dacă omul a fost rău sau drept acum două mii de ani, şi cu toate acestea, urmărim cu acelaşi interes lucrurile, ca şi cum s-ar fi petrecut în zilele noastre. Ce am eu cu crimele lui Catilina? Mi-e frică oare să nu fiu victima lui? De ce îmi produce aceeaşi oroare, ca şi cum ar fi contemporanul meu? Nu urâm pe cei răi numai pentru că ne dăunează, ci pentru că sunt răi. Nu vrem să fim numai noi fericiţi, vrem, de asemenea, fericirea altuia, iar când această fericire nu o atinge pe a noastră, o măreşte. In fine ţi-e milă, fără să vrei, de nenorociţi; când eşti martorul suferinţelor lor, suferi şi tu. Nici cei mai perverşi nu pierd cu totul această înclinare, care adeseori îi pune în contradicţie cu ei înşişi. Hoţul care despoaie pe trecător mai aruncă o haină săracului dezbrăcat, şi cel mai feroce asasin sprijină pe un om care cade în leşin.