J. J. Rousseau

Văd aici şi alte dificultăţi, dar ele ţin de o vârstă mai înaintată. Cât priveşte prezentul, fetiţelor nu le revine pentru a fi sincere decât să spună adevărul fără grosolănie; şi cum le e silă în mod natural de această grosolănie, educaţia le învaţă cu uşurinţă s-o evite. Observ, în genere, în contactul cu lumea, că politeţea bărbaţilor e mai ceremonioasă, iar cea a femeilor mai atrăgătoare. Această deosebire nu ţine de educaţie, ea este naturală. Bărbatul pare a căuta mai mult să te servească, femeia, să-ţi-fia plăcută. Rezultă de aici că, orice s-ar spune, de caracterul femeilor, politeţea lor este mai puţin falsă decât a noastră; ea nu face decât, ss extindă primul lor instinct; când însă un bărbat se preface că preferă interesul meu propriului său interes, cu orice demonstraţie ar colora el această minciună, ştiu bine că minte. Pe femei nu le costă, aşadar, nimic să fie politicoase şi, în consecinţă, nici pe fete să înveţe a fi. Prima lecţie vine de la natură, arta nu face decât s-o urmeze şi să determine, după obiceiurile noastre, în ce formă trebuie ea să se manifeste, în ceea ce priveşte politeţea în raporturile dintre ele, aceasta este cu totul altceva. Ele îi imprimă o înfăţişare atât de forţată şi dovedesc atenţii atât de reci, încât se jenează una pe alta, fără să-şi dea mare silinţă să-şi ascundă jena;

44*aJVariantă: înţelege; ei pândesc, aşa zicând, momentul de discernământ al acestor tinere, pentru a şti cit pot să le iubească: căci, orice am face, vrem să plăcem celui care ne place; şi de îndată ce disperăm, nu ne mai place multă vreme.

Ele sunt întotdeauna dincoace sau dincolo de adevăr. Totdeauna CAI

—

Xstrăine gânt cu totui libertine, fie evlavioase; nu ştiu nicicum la eX eascg înţelepciunea cu pietatea. Izvorul răului nu e numai în casa reun gx rat aj sexuiui} Or, ci şi în autoritatea rău orânduită a secteri destrăbălarea moravurilor o face dispreţuită, teama de rac

EMIL ele par sincere în minciuna lor şi nu caută nicidecum s-o ascundă o toate acestea, fetele tinere înjgheabă câteodată prietenii mai sincere 1°

364 vârsta lor, veselia ţine loc de fire bună şi, mulţumite de ele, sunt mult mite de toată lumea. Se observă, de asemenea, că se sărută mai cu n'r-~ cere şi se mângâie mai graţios între ele când sunt în faţa bărbaţilor, rnh dre că, fără a fi pedepsite, le pot atâta dorinţele prin imaginea favorurile ~ pe care ele ştiu să le facă invidiate. Jr

Dacă băieţilor nu trebuie să le permiţi întrebări indiscrete, cu atât mă' mult trebuie să interzici aceasta fetelor, căci curiozitatea lor satisfăcută sau rău ocolită are o altă consecinţă, având în vedere capacitatea lor pa-' trunzătoare de a presimţi tainele ce li se ascund şi iscusinţa lor de a le' descoperi. Dar, fără să le îngăduim întrebările, aş vrea să fie ele însele ' întrebate mult, să avem grijă să le facem să vorbească, să le necăjim pentru a le stimula să vorbească cu uşurinţă, pentru a le face vioaie în replici, pentru a le dezlega spiritul şi limba, cită vreme aceasta se poate înfăptui fără pericol. Aceste convorbiri întotdeauna pline de veselie, dar rânduite cu artă şi bine conduse, vor fi o distracţie fermecătoare pentru această vârsta şi vor putea sădi în sufletele inocente ale acestor tinere cele dintâi şi poate cele mai utile lecţii de morală pe care le vor primi în întreaga lor viaţă, învăţându-le, sub atracţia plăcerii şi a vanităţii, care sunt calităţile cărora bărbaţii în adevăr le acordă stimă şi în ce constă mândria şi fericirea unei femei cinstite.

Se înţelege bine că dacă băieţii iniei nu sunt capabili să-şi formeze ţ nici o idee adevărată despre religie, sunt temeiuri mai puternice să spun că aceeaşi idee este mai presus de înţelegerea fetelor; pentru aceasta aş voi să le vorbesc acestora mai devreme despre religie; căci dacă ar trebui să aşteptăm ca ele să ajungă în stare să discute metodic aceste chestiuni profunde, am risca să nu le mai vorbim niciodată. Raţiunea femeilor, este practică,. Este o raţiune care le face săjgăsească cu dibăcie mrJloaceTp de_ş. Aiunge Ja. Un scop cunoscut. dar care nu le aiută să găsească acest scop. Relaţia socială „a sexelor este admirabilă. Din această asociere rezultă o persoană morală, ai cărei ochi sunt femeia şi al cărei braţ este bărbatul, însă cu o astfel de dependenţă a unuia de celălalt, încât femeia învaţă de la bărbat. Ppf>a oe trehnip c3 vaffi. Iar bărbatul 3Jnvaţfi dp In fpmTP ce trebuie să facă. Dacă femeia s-ar putea ridica tot aşa de binp rp hăr-”batul la principii şi dacă bar patul ar avea ca şi ea spiritul detaliilor, ei Jir trăi înlr-o discordie eternă, liindjotdeauna independenţi'unui de altul, iar, societatea lor nu ar putea dăinui. Insă în armonia care domneşte între ef, totul tinde spre scopul comun; nu se ştie care are parte mai mare; fiecare urmează îndemnul celuilalt; fiecare ascultă şi amândoi sunt stăpâni.

Prin faptul că conduita femeii este supusă opiniei publice, credinţa sa este supusă autorităţii. Orice fată trebuie să aibă religia marnei sale şi orice soţie pe cea a bărbatului său. Dacă această religie ar fi falsă, blm-deţea care supune pe mamă şi pe fiică ordinii naturii va face să şteargă în faţa lui Dumnezeu păcatul' acestei erori. Nefiind în stare să Jude<; singure, ele trebuie să primească decizia taţilor şi a bărbaţilor ca pe ct a bisericii.

Neputând scoate singure regula credinţei lor, femeile n-o pot limi a prin evidenţă şi raţiune; însă, lăsându-se antrenate de mii de îndemnur „„*~. NOstru: desiraoaiarea mura v LU nur u iace luayi tiuita, Leama ue *- to face tiranică şi iată cum totdeauna se face sau prea mult, sau nrea puţin.

— Deoarece autoritatea trebuie să determine religia femeii, nu e atât vorba a-i explica temeiurile pe care le avem pentru a crede, pe cât de a-i ară-t lămurit ce credem, căci credinţa în idei obscure este primul izvor al fanatismului, iar credinţa ce se cere în lucruri absurde duce la nebunie au la necredinţă. Nu ştiu la ce duc mai mult catehismele noastre, la a fi necredincios sau la a fi fanatic, dar ştiu bine că determină în mod necesar ori una, ori alta.

Întâi, pentru a învăţa pe fete religia, nu trebuie niciodată să faci din ea o materie tristă şi supărătoare; niciodată o sarcină sau o datorie; în consecinţă nu le daţi să înveţe nimic pe dinafară din ceea ce are legătură cu religia, nici chiar rugăciunile. Mulţumiţi-vă să vă faceţi cu regularitate rugăciunile în faţa lor, fără a le sili totuşi să asiste. Faceţi-le scurte, după învăţătura lui Isus Christos. Faceţi-le totdeauna cu reculegerea şi respectul ce se cuvine; gândiţi-vă că cerând Fiinţei supreme atenţie pentru a vă asculta, trebuie să fiţi şi voi atenţi le ceea ce-i veţi spune.

Este mai puţin important ca fetele să-şi cunoască imediat religia decât s-o ştie bine şi mai ales s-o iubească. Dacă le-o faceţi grea, dacă le zugrăviţi pe Dumnezeu totdeauna supărat pe ele, dacă le impuneţi în numele lui mii de datorii nesuferite, pe care nu vă vede nici pe voi să le fi îndeplinit vreodată, ce pot crede ele oare dacă nu aceea că a învăţa catehismul şi a te ruga lui Dumnezeu sunt datorii de fete mici, şi să dorească să fie mari pentru a scăpa, ca şi voi, de toată această înrobire? Exemple, exemple! Fără ele nu reuşeşti niciodată nimic faţă de copii.

Când le explicaţi articole de credinţă, faceţi-o sub formă de instruire directă şi nu prin întrebări şi răspunsuri. Ele nu trebuie să răspundă niciodată decât ceea ce gândesc şi nu ce li s-a dictat. Toate răspunsurile catehismului sunt de-a-ndoaselea, şcolarul fiind cel care instruieşte pe dascăl; ele sunt chiar minciuni în gura copiilor, pentru că ei explică ceea ce nu înţeleg nicicum şi afirmă ceea ce nu sunt în stare să creadă. Să mi se arate printre oamenii cei mai inteligenţi pe cel care nu minte spunându-şi catehismul.

Prima întrebare pe care o văd în catehismul nostru este aceasta: Cine te-a creat şi te-a adus pe lume? La care fetiţa, crezând prea bine că mama sa a făcut aceasta, zice totuşi fără să ezite că Dumnezeu. Singurul lucru pe care îl vede în toate acestea este că la o întrebare pe care ea n-o înţelege dă un răspuns pe care nu-1 înţelege deloc. As vrea ca un om care cunoaşte bine dezvoltarea spiritului copiilor să facă un catehism pentru ei. Ar fi poate cartea dea mai utilă care s-a scris vreodată si, după părerea mea, nu ar fi cea care ar aduce mai puţină cinste autorului ei. Ceea ce este sigur este că dacă această carte ar fi bună, n-ar semăna nicidecum cu ale noastre.

EMIL

Un astfel de catehism nu va fi bun decât atunci când copilul, numai pe baza întrebărilor, va formula el însuşi răspunsurile, fără să le înveţe-366 bineînţeles că uneori se va găsi şi el în situaţia de a pune, la rândul să'u' întrebări. Pentru a lămuri bine ceea ce vreau să spun, ar trebui un fel de model şi simt prea bine ceea ce-mi lipseşte pentru a-l trasa. Voi încerca să dau cel puţin o uşoară idee despre aceasta.

Îmi imaginez, aşadar, că pentru a ajunge la prima chestiune din catehismul nostru, acesta ar trebui să înceapă cam aşa:

Doica: îţi aduci aminte de vremea când mama ta era fată?

Fetiţa: Nu, doica mea.

Doica: De ce nu, tu care ai o memorie atât de bună?

Fetiţa: Pentru că pe atunci nu eram pe lume.

Doica: Deci nu ai trăit totdeauna?

Fetiţa: Nu.

Doica: Vrei trăi totdeauna?

Fetiţa: Da.

Doica: Eşti tânără sau bătrână?

Fetiţa: Sunt tânără.

Doica: Dar bunica e oare tânără sau bătrână?

Fetiţa: E bătrână.

Doica: A fost tânără?

Fetiţa: Da.

Doica: De ce nu mai este tânără?

Fetiţa: Fiindcă a îmbătrânit.

Doica: Vei îmbătrâni şi tu ca ea?

Fetiţa: Nu ştiu*).

Doica: Unde sunt rochiile tale de anul trecut?

Fetiţa: Au fost desfăcute.

Doica: Şi de ce au fost ele desfăcute?

Fetiţa: Pentru că-mi erau prea mici.

Doica: Şi de ce-ţi erau prea mici?

Fetiţa: Pentru că am crescut.

Doica: Ai să mai creşti?

Fetiţa: O, da!

Doica: Şi ce devin fetele mari?

Fetiţa: Ele devin femei.

Doica: Şi ce devin femeile?

Fetiţa: Ele devin mame.

Doica: Şi mamele ce devin?

Fetiţa: Ele devin bătrâne.

Doica: Vei îmbătrâni deci şi tu?

Fetiţa: Când voi fi mamă.

Doica: Şi ce devin bătrânii?

Fetiţa: Nu ştiu.

Doica: Ce a devenit bunicul tău?

*) Dacă pretutindeni unde am pus Nu ştiu, fetiţa răspunde altfel, nu vă încredeţi în răspunsul ei şi cereţi-i să-şi explice răspunsul cu grijă.

Fetiţa-Doica: fetiţa: Doica: fetiţa: Doica: fetiţa: Doica: Fetiţa: Doica:

Fetiţa: Doica: Fetiţa: Doica:

Fetiţa: Doica: Fetiţa: Doica: Fetiţa: Doica: Fetiţa: Doica: Fetiţa: Doica: Fetiţa: Doica: Fetiţa:

A murit*).

Şi de ce a murit?

Pentru că era bătrân.

Ce devin deci bătrânii?

Mor.

Şi tu când vei fi mare, ce…

(întrerupând-o): O, draga mea, nu vreau să mor.

Copila mea, nimeni nu vrea să moară, şi toată lumea moare.

Cum! Şi mama va muri?

Ca toată lumea: femeile îmbătrânesc la fel ca bărbaţii şi bă tea duce la moarte.

Ce trebuie să faci ca să îmbătrâneşti cât mai târziu?

Să trăieşti cuminte când eşti tânără.

Doica mea, voi fi totdeauna cuminte.

Cu atât mai bine pentru tine. Dar, în fine, crezi că vei trăi fc deauna?

Când voi fi foarte bătrână, foarte bătrână…

Ei bine?

În fine, când eşti atât de bătrână, spui că trebuie să mori.

Aşadar, vei muri o dată?

Vai! Da.

Cine a trăit înaintea ta?

Tata şi mama.

Cine a trăit înaintea lor?

Tatăl şi mama lor.

Cine va trăi după tine?

Copiii mei.

Cine va trăi după ei?

Copiii lor etc.

Şi urmând acest drum. Prin inducţii evidente găseşti rasei umăr început şi un sfârşit ca la orice lucru, adică un tată şi o mamă care i avut nici tată, nici mamă, şi copii care nu au avut deloc copii*). I” după un lung şir de asemenea întrebări se poate spune că prima între! Catehismului este suficient pregătită. Numai atunci poţi să o p copilul o poate înţelege. Insă de aici până la al doilea răspuns, care pentru a spune astfel, definiţia esenţei divine, este un salt imens! Va fi umplut acest gol? Dumnezeu este un spirit! Dar ce este un s Angaja-voi oare spiritul copilului în această obscură metafizică din oamenii ies cu atâta greutate? Nu este dat unei fetiţe să rezolve L chestiuni. Ea poate cel mult să pună întrebări. Atunci i-aş răspunde

*) Fetiţa va spune aceasta, fiindcă a auzit spunându-se în casă; însă trebuie verifice dacă ea are vreo idee justă despre moarte, căci această idee ni atât de simplă şi nici la îndemâna copiilor, cum s-ar crede. Se poate în micul poem Abel, un exemplu despre modul cum trebuie să-i dai a idee. Această încântătoare lucrare este scrisă cu o simplicitate delicioasa care te poţi inspira atât de mult pentru a conversa cu copiii447).

W) Sallwiirk afirmă că este vorba aici de Moartea lui Abel de S. Gessner.

*) Spiritul nu consimte să se aplice generaţiilor umane ideea de eternitate, succesiune numerică redusă la act este incompatibilă cu această idee.

Piu: Mă întrebi ce e Dumnezeu? Nu este uşor de spus; nu poţi nici să-1 vezi, nici să-1 auzi, nici să-1 atingi pe Dumnezeu; nu-1 cunoşti decât prin. Operele sale. Pentru a judeca ceea ce este, aşteaptă să cunoşti ceea ce a făcut.

Dacă dogmele noastre ţin toate de acelaşi adevăr, nu toate sunt însă de aceeaşi importanţă. Este cu totul indiferent pentru slava lui Dumnezeu dacă o vedem în toate lucrurile; este însă important pentru societatea omenească şi pentru fiecare din membrii săi ca orice om să cunoască şi să-şi îndeplinească datoriile pe care i le impune legea lui Dumnezeu faţă de aproapele său şi faţă de sine însuşi. Iată ceea ce trebuie neîncetat să ne învăţăm unii pe alţii şi iată, îndeosebi, asupra căror lucruri taţii şi mamele sunt ţinute să-şi instruiască copiii. Dacă o fecioară a fost mama creatorului său, dacă ea a născut pe Dumnezeu sau numai pe omul cu; are s-a unit Dumnezeu; dacă substanţa tatălui şi a fiului este aceeaşi au numai asemănătoare; dacă spiritul porneşte de la unul din cei doi are sunt acelaşi, sau de la amândoi deodată, nu văd că răspunsul la ceste chestiuni în aparenţă esenţiale ar fi mai important pentru specia menească decât de a şti în ce zi a lunii trebuie să celebrezi Pastele, acă trebuie să te rogi cu mătănii, să ajunezi, să posteşti, să vorbeşti lâna sau franceza în biserică, să împodobeşti pereţii cu icoane, să spui sau i asculţi liturghia şi să n-ai nevastă proprie. Să creadă fiecare despre ceasta cum îi va plăcea: nu ştiu ce-i poate interesa pe alţii; în ceea ce ă priveşte, nu mă interesează câtuşi de puţin, însă ceea ce mă interesează î mine şi pe toţi semenii mei este ca fiecare să ştie că există un arbitru soartei oamenilor, ai cărui fii suntem cu toţii, care ne prescrie tuturor fim drepţi, să ne iubim unii pe alţii, să fim binefăcători şi miloşi, să ţinem angajamentele faţă de toată lumea, chiar faţă de duşmanii ştri şi ai săi, că fericirea aparentă a acestei vieţi nu preţuieşte nimic, e o alta după ea, în care această Fiinţă supremă va fi răsplătitorul or buni şi judecătorul celor răi. Aceste dogme şi altele asemănătoare t cele care trebuie să fie învăţate de tineret şi despre care trebuie să convins orice cetăţean. Fără îndoială că oricine le combate merită leapşa; el este tulburătorul ordinii şi duşmanul societăţii. Cine trece te ele şi vrea să ne supună opiniilor sale particulare ajunge la acelaşi ict, pe o cale opusă; pentru a stabili ordinea în felul său, el tulbura ea; în îndrăzneţul său orgoliu, se face interpretul Divinităţii, cere în iele ei cinstea şi respectul oamenilor, se substituie pe cit se poate lui inezeu; ar trebui pedepsit pentru sacrilegiu, dacă nu 1-am pedepsi itolerant.

Jeglijaţi, aşadar, toate aceste dogme misterioare, care nu sunt pentru decât cuvinte fără idei, toate aceste doctrine bizare, al căror studiu rnic ţine loc de virtute pentru cei care se dedau lor şi care îi fac curin-d nebuni decât buni. Menţineţi totdeauna pe copiii voştri în îl strimt al dogmelor care ţin de morală. Convingeţi-i că utilitatea entru noi nu constă decât în aceea că ne învaţă să facem fapte bune-”aceţi din fiicele voastre teologi şi gânditoare; nu le învăţaţi de-lucrurile cerului decât în măsura în care ele servesc înţelepciunii eşti; deprindeţi-le totdeauna să se simtă sub ochii lui Dumnezeu, ibă drept martor al acţiunilor lor, al gândurilor, al virtuţii, al placei r lor, învăţaţi-le să facă binele fără ostentaţie, pentru că aşa îi place CARTEA sa sufere răul fără murmur, căci el le va răsplăti; în sfârşit, să fie în te zilele vieţii lor ceea ce vor dori să fie în ziua în care se vor în- 369 rtisa înaintea lui. Iată adevărata religie, iată singura care nu e suscep-f bilă nici de abuz, nici de impietate, nici de fanatism. Oricât s-ar pro-ovădui altele mai sublime, eu n-o cunosc decât pe aceasta.

Dealtfel, e bine să observăm că până la vârsta la care raţiunea se luminează şi sentimentul născând dă glas conştiinţei, ceea ce e bine sau rău pentru tinerele persoane este hotărât de cei care le înconjoară. Ceea ce H se porunceşte e bine, ceea ce le este oprit e rău, nu au nevoie să ştie mai mult, de unde rezultă că pentru ele prezintă o mai mare importanţă decât pentru băieţi alegerea persoanelor care trebuie să fie în preajma lor şi să aibă oarecare autoritate asupra lor. În fine, vine şi momentul în care ele încep a judeca singure lucrurile, iar atunci se impune schimbarea planului educaţiei lor.

Am spus poate prea mult până aici. La ce am reduce femeile dacă le-am da ca lege numai prejudecăţile publice? Să nu coborâm până la acest punct sexul care ne conduce şi care ne onorează atunci când nu 1-am înjosit. Există pentru întreaga specie umană o regulă anterioară opiniei. La sensul inflexibil al acestei reguli trebuie să le raportăm pe toate celelalte; ea judecă chiar prejudecata, şi numai dacă stima oamenilor concordă cu ea, această stimă are autoritate pentru noi.

Această regulă este sentimentul interior (conştiinţa, n.n.). Nu voi mai repeta deloc ce a fost spus înainte, este de ajuns să se remarce numai că dacă aceste două reguli nu vor acţiona împreună în educaţia femeilor, educaţia va fi întotdeauna defectuoasă. Sentimentul fără opinie nu le va da acea delicateţe de suflet care împodobeşte bunele moravuri cu preţuirea lumii, iar opinia fără sentiment nu va făuri niciodată decât femei false şi necinstite, care pun aparenţa în locul virtuţii.

Trebuie deci să le cultivăm o facultate care să servească de arbitru între cele două călăuze, care nu lasă conştiinţa să se rătăcească şi care îndreaptă erorile prejudecăţii. Această facultate este raţiunea. Dar câte întrebări nu deşteaptă acest cuvânt! Sunt oare femeile capabile de un raţionament solid? Este important oare ca ele să-1 cultive? II vor cultiva cu succes? Această cultură e oare utilă funcţiilor care-i sunt impuse, este ea compatibilă cu simplicitatea care li se potriveşte?

Modurile diferite de a privi şi de a rezolva aceste chestiuni fac ca unii, căzând în excesele contrare, să mărginească femeia la a coase şi a toarce în casă cu servitoarele, transformând-o astfel în prima servitoare Q stăpânului; ceilalţi nu se mulţumesc numai cu asigurarea drepturilor lor, ci le fac să uzurpe şi pe ale noastre; căci a o lăsa mai presus de noi în privinţa calităţilor proprii sexului ei şi a o face egală cu noi în ce priveşte celelalte, este oare aceasta altceva decât de a conferi femeii în-tâietatea pe care natura i-a dat-o bărbatului?

Raţiunea care duce pe bărbat la cunoaşterea datoriilor sale nu este prea complicată; raţiunea care duce pe femei la cunoaşterea datoriilor sale este şi mai simplă. Ascultarea şi fidelitatea pe care o datorează soţului ei, iubirea şi îngrijirea pe care o datorează copiilor săi sunt urmări atât de naturale şi atât de evidente ale condiţiei sale, tincât nu poate, fără

Rea credinţă, să refuze. Consimţământul său sentimentului interior care o călăuzeşte, nici să nu recunoască datoria în înclinarea care nu a fOSr încă alterată.

[Nu aş dezaproba fără discernământ ca o femeie să fie mărginită nu mai la activităţile sexului său şi să fie lăsată într-o profundă neştiinţă asupra tuturor celorlalte; pentru aceasta însă ar trebui moravuri publice foarte simple, foarte sănătoase sau un fel de viaţă cu totul retrasă In oraşe mari şi printre bărbaţi corupţi, această femeie ar fi lesne de sedus-adesea, virtutea ei n-ar atârna decât de ocazii; în acest secol filosof, nu-i trebuie decât una care să fie pusă la încercare; trebuie să ştie dinainte şi ce i se poate spune, şi ce să creadă despre ceea ce i se spune.

Dealtfel, supusă aprecierii bărbaţilor, ea trebuie să merite stima lor trebuie să obţină mai ales stima soţului său; nu trebuie să-1 facă numai să-i iubească persoana sa, ci să-1 facă să-i aprobe conduita; ea trebuie să justifice înaintea publicului alegerea făcută de el şi să-1 cinstească pe bărbat prin cinstea ce se dă femeii. Or, cum ar putea să facă toate acestea dacă n-ar cunoaşte instituţiile noastre, dacă n-ar şti nimic despre obiceiurile, convenienţele sociale, dacă n-ar cunoaşte nici izvorul judecăţilor omeneşti, nici pasiunile care le determină? De vreme ce depinde în acelaşi timp şi de propria sa conştiinţă, şi de opinia altora, trebuie să înveţe să compare aceste două reguli, să le împace şi să nu prefere pe cea dinţii decât atunci când sunt în opoziţie. Ea devine judecătoarea judecătorilor săi, ea decide când trebuie să li se supună şi când trebuie să-i refuze, înainte de a respinge sau a admite prejudecăţile lor, ea le cântă-reşte; învaţă să se urce la izvorul lor, să le prevină, să şi le facă favorabile; are grijă să nu-şi atragă niciodată blamul când datoria îi permite să-1 evite. Pentru a ajunge aici, e neapărat necesar să-şi cultive spiritul şi raţiunea.

Revin totdeauna la principiu şi el îmi dă soluţia tuturor dificultăţilor mele. Studiez ceea ce este, cercetez cauza şi găsesc, în fine, că ceea ce este, este bine. Intru în case deschise, în care stăpânul şi stăpâna primesc împreună pe musafiri. Amândoi au aceeaşi educaţie, amândoi sunt la fel de politicoşi, amândoi au deopotrivă gust şi spirit, amândoi sunt animaţi de aceeaşi dorinţă de a primi bine lumea şi de a face ca fiecare să plece mulţumit de la ei. Bărbatul e preocupat să fie atent la tot: se duce, vine, umblă de colo până colo, îşi dă toate silinţele; ar vrea să fie atenţia personificată. Femeia rămâne la locul său; în jurul ei se formează un mic cerc care pare că o ascunde de restul adunării; totuşi nimic nu se întâmplă fără ca ea să nu observe, nu pleacă nimenea până nu i-a adresat cuvântul; nu a omis nimic din ceea ce putea să intereseze pe toată lumea; nu a spus nimănui nimic ce n-ar fi fost agreabil şi, fără să tulbure ordinea, cel din urmă dintre musafiri nu a fost mai uitat decât cel dinţii. Masa e servită, se aşază la masă; bărbatul, ştiind legăturile dintre oameni, îi va aşeza după cum îi cunoaşte; femeia, fără să ştie nimic, nu se va înşela; ea va fi citit în ochii, în ţinuta fiecăruia toate convenienţele şi fiecare se va găsi la locul pe care 1-a dorit. Nu spun că la serviciu nimeni nu e uitat. Stăpânul casei, cercetând totul, a putut să nu uite pe nimeni. Insă femeia ghiceşte ceea ce priveşti cu plăcere şi ţi-1 oferă; vorbind cu „nul, priveşte la capătul mesei; deosebeşte pe cel care nu mănâncă dcă 'nu-i este foame de cel care nu îndrăzneşte să se servească sau -1 ceară fiind stângaci şi timid. Sculându-se de la masă, fiecare crede că 53 s-a gândit numai la el; toţi cred că nu a avut timp să guste nici o bu-eătica, însă în realitate ea este cea care a mâncat mai mult decât toţi.

După ce pleacă toată lumea, vorbesc despre ceea ce s-a întâmplat. Bărbatul repetă ce au vorbit şi ce au făcut cei cu care s-a întreţinut. Dacă femeia nu ştie totdeauna mai exact lucrurile în această privinţă, în schimb ea a văzut ce şi-au şoptit unii la capătul salonului; ştie ce a gândit cutare şi ce rost are cutare gest sau cuvânt. Nu este aproape nici o mişcare expresivă pe care să n-o interpreteze şi aproape totdeauna conform cu adevărul.

Aceeaşi orientare de spirit care face ca o femeie de lume să exceleze în arta de a ţine casa, face ca o cochetă să exceleze în arta de a distra pe mai mulţi curtezani. A manevra cochetăria cere un discernământ mai fin decât îl cere politeţea; căci dacă femeia politicoasă este politicoasă cu toată lumea, ea s-a descurcat totdeauna bine; dar cocheta şi-ar pierde îndată toată puterea prin această uniformitate neîndemânatică; voind să mulţumească pe toţi amanţii săi, i-ar pierde pe toţi. In societate, felul de a se purta cu toţi bărbaţii poate să placă şi fiecăruia în parte; dacă e bine tratat, nu ia în seamă prea mult preferinţele; însă în amor, o favoare care nu este exclusivă înseamnă o insultă. Un bărbat simţitor ar prefera de o sută de ori să fie singurul maltratat decât să fie rnângâiat împreună cu ceilalţi, iar ceea ce ar fi mai rău ar fi să nu fie deloc băgat în seamă. Trebuie, aşadar, ca o femeie care vrea să-şi păstreze mai mulţi amanţi să convingă pe frecare dintre ei că e cel preferat şi să-1 convingă în faţa tuturor celorlalţi de ceea ce caută să-1 convingă între patru oichi. Vreţi să vedeţi o persoană încurcată? Puneţi un bărbat între două femei cu care are legături ascunse şi observaţi apoi ce înfăţişare proastă va avea. Puneţi în acelaşi caz o femeie între doi bărbaţi (şi desigur exemplul nu va fi mai rar); vă veţi minuna de îndemânarea cu care-i înşală pe amândoi şi va face ca fiecare să râdă de celălalt. Dacă această femeie le-ar arăta aceeaşi încredere şi s-ar purta cu amândoi la fel de familiar, ar putea oare să-i înşele un singur moment? Dacă i-ar trata la fel, nu ar demonstra ea oare că au aceleaşi drepturi asupra ei? O! Ea ştie să se descurce mai bine. Departe de a-i trata în acelaşi fel, ea se preface că-i deosebeşte şi face lucrul acesta atât de bine încât cel pe care îl flatează crede că o face din tandreţe, iar cel pe care-1 tratează rău crede că o face de ciudă448). Astfel, fiecare în parte fiind mulţumit, o vede ocupându-se mereu de el, în timp ce ea se ocupă în realitate numai de sine însăşi.