J. J. Rousseau

)

DESPRE CĂLĂTORII”!

Şi se discută crezi unor ignoranţi prezumţioşi. Dintre toaL i? Ti decât la *P*ţia unul i” care să Se fl citit aţiţe S în al rfnT a existat nici mai puţin Savant5o2) _ Din toate S P H? T Ş1 nid unul car? Să fi fost să se tipărească atitealtirfl? T

501/(tm) i

L2LBM Kf rSSLev1abiIa * * * – cărtu' 5roblema călătoriilor a fost ridicaTă rit r. glndirea Pedagogică rnotormor SPr! EdUCatie' terioare Iu S cuDT? L°cke' In Senera1' „) rSn Considerate ca un element indisMn”Kn „i P3rti consac”>te călă-

; tentam menţionează aici (cf T T P60”31311 unei educaţii complete

P, 700) următorul pasa din Mon t ai f p „' -OeUVres „ (tm) P„&. Tome II, ează°oPh-nătate PUr „escă După învă„ătu (ra 6fT' V „Pârâtoare plină-'

Şeaza ochilor noştri serveşte de carte Tu (tm) P~ fllosofl„, tot ceea ce se înfăţişa pnvim pentru a ne cunolşte indirert P r6? Ste °glinda în care trebuie cartea şcolarului meu”. Ş indirect. Pe scurt, vreau ca aceasta să fie cartea lumii sau, dacă o mai citim, fiecare se mărgineşte la fila lui. Dacă n-aş cunoaşte vorba poate fi cineva persan? Aş ghici, când aş auzi-o, că vine din ţara în care prejudecăţile naţionale sunt predominante şi de la sexul care le propagă în cea mai mare măsură503).

Un parizian crede că cunoaşte pe oameni şi nu cunoaşte decât pe francezi; în oraşul său, plin totdeauna de străini, el se uită la fiecare străin ca la un fenomen extraordinar care nu are pereche în restul universului. Trebuie să fi văzut de aproape pe burghezii acestui mare oraş, trebuie să fi trăit cu ei, pentru a putea crede că un om cu atâta spirit poate fi atât de stupid. Ceea ce e ciudat este că fiecare dintre ei a citit poate de zece ori descrierea ţării al cărei locuitor îl uimeşte atât de puternic.

E o sarcină prea mare să limpezeşti în acelaşi timp şi prejudecăţile autorilor, şi ale noastre, pentru a ajunge la adevăr. Mi-am petrecut viaţa citind dări de seamă despre călătorii şi n-am găsit niciodată două care să-mi dea aceeaşi idee despre acelaşi popor. Comparând puţinul pe care 1-am putut vedea cu cele citite, am ajuns să las la o parte pe călători şi să regret timpul pe care 1-am pierdut învăţând câte ceva din cărţile lor, convins că în privinţa observaţiilor de orice fel nu trebuie să citeşti, trebuie să vezi. Lucrul ar fi adevărat în situaţia în care toţi călătorii ar fi sinceri şi n-ar spune decât ceea ce au văzut sau ceea ce cred şi dacă n-ar deghiza adevărul prin falsele culori pe care acesta le ia în ochii lor. Ce poate fi atunci când trebuie să descurci adevărul din minciunile şi din reaua lor credinţă?

Să lăsăm deci izvorul cărţilor lăudate pe seama celor care sunt făcuţi să se mulţumească cu ele. Ele sunt bune, ca şi arta lui Raymond Lulle504), ca să înveţi a flecari despre ceea ce nu ştii. Ele sunt bune doar pentru a dresa pe Platonii de cincisprezece ani să filosofeze în anumite cercuri şi să instruiască o societate despre moravurile Egiptului sau ale Indiilor după mărturia lui Paul Lucas sau a lui Tavernier503).

Socot o maximă incontestabilă aceea că, cine n-a văzut decât un popor, în loc să cunoască oamenii, nu cunoaşte decât inşi cu care a convieţuit. Iată deci un alt fel de a pune aceeaşi chestiune a călătoriilor. Este destul ca un om bine crescut să-i cunoască numai pe compatrioţii săi sau e important pentru el să cunoască oamenii în general? Cred că aici nu mai încape nici dispută, nici îndoială. Iată cum soluţia unei chestiuni grele depinde uneori de modul de a o pune.

Insă, pentru a studia oamenii, trebuie oare să străbaţi pământul întreg? Trebuie să mergi în Japonia ca să observi pe europeni? Ca să

E vorba de francezi şi de Franţa. „Cum poţi fi persan?” e din Scrisori persane (Scrisoarea XXX) de Montesquieu.

M4) R. Lulle (1235-1315), scriitor şi alchimist catalan, supranumit „Doctorul iluminat”; era considerat ca un spirit universal al vremii sale. A scris tratate asupra tuturor ştiinţelor, iar lucrarea sa Ars magna (Arta cea mare) este una din cărţile stranii ale scolasticii.

Paul Lucas (1664-1737), scriitor şi arheolog francez, anticarul lui Ludovic al XlV-lea. A călătorit prin Siria, Turcia, Grecia, Egipt; descrierile sale nu sunt realiste. Jean Baptiste Tavernier (1605-1689), călător francez; a relatat călătoriile sale prin Ungaria, Turcia, India etc. Voltaire şi Rousseau nu 1-au apreciat prea mult.

— Emil sau despre educaţie cunoşti specia, trebuie oare să cunoşti pe toţi indivizii? Sunt oameni care seamănă atât de tare, încât nu e nevoie să-i studiezi în mod separat. Cine a văzut zece francezi i-a, văzut pe toţi. Deşi nu se poate spune la fel despre englezi şi despre alte eâteva popoare, e totuşi sigur că fiecare naţiune are caracterul său propriu şi specific, pe care-1 stabileşti prin inducţie, nu prin observarea unui singur membru al ei, ci a mai multora. Cel care a comparat zece popoare, cunoaşte oamenii, precum cel care a văzut zece francezi cunoaşte pe francezi.

Pentru a te instrui, nu e destul să străbaţi ţările, ci trebuie să ştii să călătoreşti. Pentru a observa, trebuie să ai ochi şi să-i întorci spre obiectul pe care vrei să-1 cunoşti. Există multe persoane pe care călătoriile le instruiesc şi mai puţin decât cărţile, pentru că nu cunosc arta de a gândi; pentru că, în lectură, spiritul lor este cel puţin îndrumat de autor, pe când în călătorii nu pot să vadă nimic prin ei înşişi. Alţii nu se instruiesc deloc, pentru că nu vor. Scopul lor este atât de deosebit, încât călătoria nu-i prea impresionează; numai printr-o rară întâmplare ai putea să vezi exact ceea ce n-ai grijă să priveşti. Dintre toate popoarele lumii, francezul este cel care călătoreşte mai mult, însă, plin de obiceiurile lui, confundă tot ceea ce nu se aseamănă cu ale sale. Sunt francezi în toate colţurile lumii. Nu există ţară în care să găseşti mai mulţi inşi care să fi călătorit decât găseşti în Franţa. Totuşi, din toate popoarele Europei, cel care vede mai mult le cunoaşte mai puţin506). Englezul călătoreşte şi el, dar într-un alt fel; trebuie ca aceste două popoare să fie contrare în toate. Nobilimea engleză călătoreşte, iar cea franceză nu; poporul francez călătoreşte, poporul englez nu călătoreşte deloc. Această diferenţă mi se pare spre lauda celui din urmă. In călătoriile lor, francezii au totdeauna în vedere vreun interes, dar englezii nu merg să caute avere la celelalte naţiuni, afară numai dacă nu fac comerţ şi nu vin cu mâna plină; când călătoresc, o fac pentru a arunca banii, nu pentru afaceri; sunt prea mândri ca să se înjosească în afara ţării lor. Aceasta face, de asemenea, ca să se instruiască printre străini mai bine decât francezii, care au cu totul alt scop în minte. Englezii au totuşi şi ei prejudecăţile lor naţionale, şi le au chiar mai mult decât oricine; dar aceste prejudecăţi ţin mai puţin de ignoranţă decât de pasiune. Englezul are prejudecăţile orgoliului; francezul pe ale vanităţii.

Cum popoarele cel mai puţin cultivate sunt în general cele mai înţelepte, cele care călătoresc mai puţin călătoresc mai bine, deoarece sunt. Mai puţin deprinse decât noi în căutări frivole şi mai puţin ocupate cu obiectele deşarte! Noastre curiozităţi si, de aceea, ele îşi îndreaptă toată atenţia spre ceea ce e în adevăr util. După câte ştiu, numai spaniolii călătoresc în acest fel. În vreme ce un francez aleargă la artiştii unei ţări, un englez pune să i se deseneze vreun lucru vechi, iar un german îşi duce albumul la toţi savanţii, spaniolul studiază liniştit guvernămân-tul, moravurile, poliţia şi e singurul din cei patru care, reîntorcându-se acasă, aduce din ceea ce a văzut vreo observaţie utilă ţării sale.

Cei vechi călătoreau puţin, citeau puţin, scriau puţine cărţi, şi totuşi se vede, în cele ce ne-au rămas de la ei, că se observau mai bine între ei decât observăm noi pe contemporanii noştri. Fără să ne ducem la scrieM6) E vorba de poporul francez.

Lui Homer, singurul poet care ne face să trăim în ţările pe care le Hi crie nu-i putem refuza lui Herodot cinstea de a fi zugrăvit moravurile -Istoria sa mai bine decât toţi istoricii noştri care grămădesc în cărţile m portrete şi caractere, deşi a făcut-o mai mult prin naraţiuni decât rin reflecţii. Tacit a descris germanii din timpul său mai bine decât a descris vreun scriitor pe nemţii de azi. In mod incontestabil cei ce au studiat istoria antică cunosc mai bine pe greci, pe cartaginezi, pe romani, gali, pe perşi decât cunoaşte vreun popor din zilele noastre pe vecinii săi.

Trebuie să mărturisim, de asemenea, în legătură cu caracterele originale ale popoarelor, că ele se şterg din zi în zi şi devin din această cauză din ce în ce mai greu de sesizat. Pe măsură ce rasele se amestecă şi popoarele se confundă, vedem dispărând încetul cu încetul acele diferenţe naţionale care odinioară te izbeau la cea dinţii privire. Altădată fiecare naţiune rămânea închisă în ea însăşi; erau mai puţine comunicaţii, mai puţine călătorii, mai puţine interese comune sau contrare, mai puţine legături politice şi civile de la popor la popor; nu erau atâtea tracasări regeşti numite negocieri, nu existau ambasadori ordinari ai unei ţări în alta. Lungile călătorii pe mare erau rare; se făcea puţin negoţ în depărtare şi puţinul cât se făcea era făcut de către prinţ, care se servea în acest scop de străini, sau de câţiva oameni dispreţuiţi care nu avea nici o influenţă şi nu apropiau câtuşi de puţin naţiunile. Azi, între Europa şi Asia sunt de o sută de ori mai multe legături decât erau odinioară între Galia şi Spania: Europa singură era atunci mai risipită decât este astăzi pământul întreg.

Adăugaţi la aceasta că popoarele vechi, socotindu-se autohtone sau originare în propria lor ţară, o ocupau de vreme destul de îndelungată pentru ca să piardă amintirea secolelor îndepărtate în care strămoşii lor se aşezaseră acolo şi pentru a lăsa timp climei să aibă asupra lor înrâuriri durabile. Dimpotrivă, la noi, după invaziile romanilor, recentele emigraţii ale barbarilor au amestecat şi confundat totul. Francezii de astăzi nu mai sunt acei oameni înalţi, blonzi şi albi de altădată; grecii nu mai sunt acei bărbaţi frumoşi, făcuţi pentru a servi ca model artei; figura romanilor înşişi şi-a schimbat caracterul, ca şi firea lor; perşii, originari din Tartaria, pierd cu fiecare zi din urâţenia lor primitivă prin amestecul sângelui circazian, europenii nu mai sunt gali, germani, iberi, alobrogi; toţi nu mai sunt decât sciţi degeneraţi într-un fel sau altul în ce priveşte figura şi mai puţin în ce priveşte moravurile.

Iată de ce vechile deosebiri dintre rase. ca şi însuşirile aerului şi ale teritoriului scot mai puternic în evidenţă, de la popor la popor, temperamentele, figurile, moravurile, caracterele, decât acestea le pot scoate în zilele noastre, în care nestatornicia europeană nu mai lasă vreme nici unei cauze naturale să-şi producă efectul şi în care pădurile tăiate, bălţile secate, pământul mai uniform, deşi mai rău cultivat nu mai îngăduie, nici chiar fizicului, aceeaşi diferenţă de la ţinut la ţinut şi de la ţară la ţară.

Cu asemenea reflecţii, poate ne vom grăbi mai puţin să luăm în râs pe Herodot, Ctesias, Pliniu pentru a fi înfăţişat pe locuitorii diferitelor ţări cu trăsături originale şi cu diferenţe evidente pe care noi nu le mai

L vedem. Ar trebui să găseşti aceiaşi oameni pentru a recunoaşte în ei aceleaşi figuri; ar trebui ca nimic să nu se fi schimbat pentru ca ei să ' fi rămas aceiaşi. Dacă am putea lua în cercetare concomitent pe toţi oamenii care au existat, ne-am putea oare îndoi de faptul că i-am găsi mai deosebiţi de la secol la secol, decât îi găsim azi de la naţiune la naţiune? Cu cât observaţiile devin mai dificile, cu atât se fac mai neglijent şi mai rău; acesta este un alt motiv care explică puţinul succes al cercetărilor noastre în istoria naturală a genului uman. Învăţăturile pe care le reţinem din călătorii se referă numai la scopul în vederea căruia le-am. Întreprins. Când acest scop este un sistem de filosofie, călătorul nu vede niciodată decât ceea ce vrea să vadă; când acest motiv este interesul, el atrage toată atenţia celui ce călătoreşte. Comerţul şi artele, care amestecă şi confundă popoarele, împiedică, de asemenea, studierea lor. Când cunosc profitul pe care-1 pot trage unul de la altul, ce-ar dori ei oare să ştie mai mult?

E folositor omului să cunoască toate locurile în care se poate trăi, ca să-şi aleagă apoi pe cele în care poate trăi mai comod. Dacă fiecare om şi-ar ajunge sieşi, n-ar fi important pentru el să cunoască decât ţara care-1 poate hrăni. Sălbaticul, care n-are nevoie de nimeni şi nu râvneşte nimic pe lume, nu cunoaşte şi nu caută să cunoască altă ţară decât pe a sa. Dacă e silit să-şi depăşească teritoriul pentru a putea trăi, el fuge de ţinuturile locuite de oameni; nu vrea să aibă de-a face decât cu animalele şi n-are nevoie de ele decât pentru a se hrăni. Dar pentru noi, cărora viaţa civilă ne este necesară şi care nu mai putem renunţa să înghiţim oameni507), interesul fiecăruia dintre noi e să frecventăm ţările unde se găsesc mai mulţi oameni. Iată de ce toţi se îngrămădesc la Roma, la Paris, la Londra, întotdeauna, în capitale sângele omenesc se vinde mai ieftin. Astfel, nu cunoaştem decât marile popoare, iar marile popoare se aseamănă toate.

Avem, se zice, savanţi care călătoresc pentru a se instrui; e o eroare; savanţii călătoresc din interes, ca şi ceilalţi. Nu mai găsim nici un Platon sau Pitagora, sau, dacă ar fi, ar fi destul de îndepărtaţi de noi. Savanţii noştri nu călătoresc decât din ordinul Curţii; sunt trimişi în grabă, li se plătesc cheltuielile, li se cere să urmărească cutare sau cutare scop, care, foarte sigur, nu este un scop moral. Ei sacrifică tot timpul acestui scop unic; sunt persoane prea cinstite ca să fure banii ce li s-au dat. Dacă, indiferent de ţară, unii curioşi călătoresc pe cheltuiala lor, aceştia n-o fac niciodată pentru a studia pe oameni, ci pentru a se face cunoscuţi. Nu de ştiinţă au ei nevoie, ci de ostentaţie. Cum ar învăţa oare în călătoriile lor să scuture jugul opiniei? Nu călătoresc decât pentru aceasta. Este o mare deosebire între a călători pentru a vedea ţări sau pentru a vedea popoare. Cel dintâi scop e totdeauna cel al curioşilor, celălalt nu e decât accesoriu pentru ei. Trebuie să fie tocmai contrariul pentru cel ce vrea să filosofeze. Copilul observă lucrurile aşteptând să poată observa pe oameni. Omul trebuie să înceapă prin a observa pe semenii săi şi apoi să observe lucrurile, dacă mai are timp.

Sm) Nu e vorba aici de antropofagie în viaţa „civilă” (socială) a omului, ci de punctul de vedere al lui Rousseau potrivit căruia societatea „dizolvă”, „înghite” personalitatea umană, făcând-o sclava prejudecăţilor şi opiniei publice.

Înseamnă deci să judeci greşit dacă, pornind de la faptul că se călătoreşte nechibzuit, ajungi la concluzia inutilităţii călătoriilor. Dar, odată recunoscută utilitatea călătoriilor, urmează de aici că ele convin la toată lumea? Nici pomeneală; din contră, ele nu convin decât la foarte puţină lume; ele nu se potrivesc decât oamenilor care sunt suficient de stăpâni pe sine ca să audă lecţiile erorii fără a se lăsa seduşi şi ca să vadă exemplul viciului fără a fi târâţi de el. Călătoriile scot mai mult la iveală firea omului şi o desăvârşesc, făcându-1 pe om bun sau rău. Cine a străbătut lumea şi revine acasă este la întoarcere ceea ce va fi toată viaţa; se întorc mai mulţi răi deeât buni, pentru că pleacă mai mulţi dintre cei înclinaţi spre rău decât spre bine. Tinerii rău crescuţi şi rău conduşi. Contractează în călătoriile lor toate viciile popoarelor pe care le-au vizitat şi niciuna din virtuţile cu care sunt amestecate aceste vicii; însă cei care s-au născut cu dispoziţii fericite, cei cărora natura bună le-a fost bine cultivată şi care călătoresc în adevăratul scop de a se instrui revin mai buni şi mai înţelepţi decât erau când au plecat. Astfel va călători Emil al meu; astfel a călătorit acel tânăr, demn de un secol mai fericit, ale cărui merite au fost admirate de o Europă uimită, care a murit în floarea vârstei pentru patria sa, dar care ar fi meritat să trăiască, şi al cărui mormânt, împodobit numai cu unicele sale virtuţi, aşteaptă, pentru a fi cinstit, ca o mână străină să-1 semene cu flori.508)

Tot ce se face potrivit raţiunii trebuie să aibă regulile sale. Călătoriile, considerate ca parte a educaţiei, trebuie să aibă regulile lor. A călători pentru a călători înseamnă a rătăci, a fi vagabond; a călători pentru a se instrui este încă un scop prea vag; instrucţia care n-are un scop determinat nu e nimic. Aş vrea ca tânărul să aibă un interes sensibil pentru a se instrui şi acest interes bine ales ar fixa şi natura instrucţiei Este totdeauna urmarea metodei pe care m-am străduit s-o practic.

Or, după ce s-a privit în raporturile sale fizice cu celelalte fiinţe, în raporturile sale morale cu ceilalţi oameni, îi rămâne să se privească în raporturile sale civile509) cu concetăţenii săi. Pentru aceasta trebuie să înceapă prin a studia natura guvernământului în general, deosebitele forme de guvernământ şi, în fine, guvernământul particular al ţării în caro s-a născut, spre a şti dacă-i convine să trăiască în ea; căci, printr-un drept pe care nimic nu-1 poate suprima, fiecare om, devenind major şi stăpân pe sine, e totodată stăpân să renunţe la contractul 51°) ce-1 leagă

Petitain (cf. J.- J. Rousseau, Oeuvres completes, tome II, p. 703, nota) credo că e vorba de contele de Gisors, mort în vârstă de 27 ani (1758), în urma rănilor primite în lupta de la Crevelt. Rousseau, prin „mâna străină” reproşa francezilor că, nici după patru ani, n-au adus un elogiu public acestui tânăr înzestrat cu calităţi atât de rare. Totuşi, ducele de Nivernois (căsătorit cu fiica lui Gisors), în discursul său de recepţie la Academia franceză (1770), i-a adus acest omagiu postum.

! M) Adică: raporturi sociale.

51°) E vorba de „contractul social”, care, în vederile lui Rousseau, s-ar găsi la originea societăţii omeneşti. (Cf. J.- J. Rousseau, Contractul social, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1957). Consideraţiile privitoare la dreptul politic, cuprinse în această a V-a carte din Emil, rezumă, în largă măsură, ideile din Contractul social; se găsesc însă aici şi lucruri noi; Emil a apărut după Contractul social.

De comunitate, părăsind ţara în care este aşezat. Numai prin rămânerea lui în ţară după vârsta raţiunii e confirmat în mod tacit angajamentul pe care 1-au luat strămoşii săi. El dobândeşte dreptul de a renunţa la patria sa, ca şi cum ar renunţa la moştenirea tatălui său; mai mult, locul naşterii fiind un dar al naturii, cedează un drept al său când renunţă la el. Printr-un drept riguros, fiecare om, oriunde s-ar fi născut, rămâne liber pe socoteala sa, afară numai dacă nu se supune în mod voluntar legilor pentru a dobândi dreptul de a fi apărat prin ele.

Îi voi spune, aşadar, de exemplu: „Până acum ai trăit sub conducerea mea, căci nu erai în stare să te conduci singur. Te. Apropii însă de vârsta la care legile, lăsându-te stăpân pe avere, te fac stăpân pe persoana ta. Te vei găsi singur în societate, dependent de toate, chiar de patrimoniu] tău. Ai de gând să-ţi faci o gospodărie, acest gând e lăudabil, el e una din îndatoririle omului; înainte însă de a te căsători, trebuie să ştii ce om vrei să fii, cum vrei să-ţi petreci viaţa, ce măsuri vei lua ca să asiguri pâinea ta şi a familiei tale; căci, deşi nu trebuie să faci dintr-o asemenea grijă principala ta îndeletnicire, trebuie totuşi să te gândeşti odată la ea. Vrei să ajungi să depinzi de oamenii pe care-i dispreţuieşti? Vrei să-ţi stabileşti averea şi să-ţi fixezi starea prin relaţii civile, care te vor pune neîncetat la discreţia altuia şi te vor sili, ca să scapi de netrebnici, să devii tu însuţi netrebnic?”

După aceasta îi voi descrie toate mijloacele posibile de a-şi valorifica averea fie în comerţ, fie în dregătorii, 511) fie în finanţe; îi voi arăta că nu există niciuna care să nu fie ameninţată de riscuri, care să nu-1 pună într-o stare nesigură şi dependentă şi care să nu-1 silească să-şi potrivească moravurile, sentimentele, conduita sa după exemplul „ şi prejudecăţile altuia.

Există, îi voi spune, un alt mijloc de a-ţi întrebuinţa timpul şi persoana, anume serviciul, 512) adică să te închiriezi ieftin şi să te duci să acizi oameni care nu ne-au făcut nici un rău. Această meserie e în mare stimă printre oameni şi ei fac un caz extraordinar de cei ce nu sunt buni iecât pentru aceasta. Mai mult, nu numai că nu te dispensează de alte menituri, ci ţi le face mai necesare; căci intră, de asemenea, în cinstea îcestei stări să ruineze pe cei ce i se devotează. E adevărat că nu toţi; e ruinează; pe nesimţite apare chiar moda de a se îmbogăţi în aceasta,: a şi în orice altă meserie; dar mă îndoiesc că, explicându-ţi cum proce-lează cei ce reuşesc, te voi face doritor să-i imiţi.

Vei mai şti că în această meserie însăşi nu mai e vorba nici de curaj, ici de bravură, decât, poate, în societatea femeilor, că, dimpotrivă, cel nai de rând, cel mai josnic, cel mai servil este întotdeauna cel mai onoat; că dacă ţi-ar trece prin minte să-ţi faci cu tot dinadinsul datoria, rei fi dispreţuit, urât, urmărit poate, în cel mai bun caz vei fi dat la o u) In acea vreme, unele funcţii, îndeosebi în domeniul administrării finanţelor, se ocupau numai de cei ce aveau avere (se poate da exemplul arendaşilor generali în acest sens).

12) E vorba de serviciul militar. Consideraţii potrivite, totuşi, pentru armatele de mercenari, căci pe timpul lui Rousseau chiar aşa-numitele armate „naţionale” =rau cu totul altceva decât organizaţii democratice şi patriotice ale oştirii.

Parte şi depăşit de camarazii tăi, pentru că îţi vei fi făcut serviciul în tranşee, pe când ei şi-1 făceau înaintea oglinzii.

E neîndoielnic că niciuna din aceste diferite îndeletniciri nu va fi pe gustul lui Emil. Cum, îmi va zice el, am uitat jocurile copilăriei mele? Mi-am pierdut braţele, forţa mea e sleită? Nu mai ştiu să lucrez? Ce-mi pasă de toate slujbele voastre frumoase şi de toate proastele opinii ale oamenilor? Nu cunosc nici o altă glorie decât aceea de a fi binefăcător şi drept; nu cunosc nici o altă fericire decât aceea de a trăi liber cu ceea ce îţi place, câştigând în fiecare zi poftă de mâncare şi sănătate prin munca ta. Toate încurcăturile de care îmi vorbeşti nu mă impresionează deloc. Nu vreau altă avere decât o moşioară în vreun colţ al lumii. Voi face tot ce-mi stă în putinţă ca ea să producă şi voi trăi fără grijă. Nu-mi trebuie decât Sofia şi ţarina mea, şi voi fi bogat.

Da, prietenul meu, pentru fericirea unui înţelept sunt suficiente o femeie şi un câmp, care să-i aparţină, însă aceste comori, deşi modeste, nu sunt atât de comune cum ţi se pare. Pe cea mai rară ai găsit-o; să vorbim de cealaltă.

O ţarină, care să fie a voastră, dragă Emil! Dar în ce loc o vei alege? În ce colţ al pământului vei putea zice: Sunt aici stăpânul meu şi al terenului care îmi aparţine? Se ştie în ce locuri e uşor să te îmbogăţeşti, dar cine ştie în ce loc te poţi lipsi de bogăţie? Cine ştie unde poţi trăi inde pendent şi liber, fără să fii nevoit să faci rău cuiva şi fără să te temi că alţii îţi vor face ţie rău? Crezi că e atât de uşor să găseşti ţara în care e îngăduit întotdeauna să fii om cinstit? Dacă există vreun mijloc legitim şi sigur ca să trăieşti fără intrigă, fără afaceri, fără a fi dependent, acela e, mărturisesc, de a trăi din munca mâinilor tale, cultivând ţarina ta proprie; dar unde este statul în care să poţi zice: Pământul pe care calc este al meu. Înainte de a alege acest fericit pământ, încredinţează-te bine că vei găsi acolo pacea pe care o cauţi; bagă de seamă ca nu cumva un guvernământ brutal, o religie care persecută, moravuri perverse să nu vină să te tulbure. Pune-te la adăpost de impozitele fără măsură care îţi vor înghiţi rodul trudei tale, de procesele fără de sfârşit care îţi vor consuma averea. Procedează astfel ca, trăind în mod corect, să n-ai nevoie să te pleci intendenţilor sau locţiitorilor lor, judecătorilor, preoţilor, vecinilor puternici, pungaşilor de tot soiul, întotdeauna gata să te tortureze dacă nu-i bagi în seamă. Pune-te mai ales la adăpost de nedreptăţile celor mari şi celor bogaţi; gândeşte-te că pretutindeni, pământurile lor se pot învecina cu via lui Nabot513). Dacă, din nefericire, vreun om sus-pus cumpără sau zideşte o casă aproape de bordeiul tău, eşti oare asigurat că nu va găsi mijlocul, sub un pretext oarecare, să-ţi calce pămân-tul moştenit ca să-şi rotunjească moşia sau că, poate chiar mâine, nu-1 vei vedea absorbind toate veniturile tale prin deschiderea unui drum larg? Dacă vei avea destulă trecere ca să te fereşti de toate aceste neajunsuri, mai bine păstrează-ţi şi bogăţiile, căci nu te vor costa mult ca să le păzeşti. Bogăţia şi trecerea se ajută reciproc; una se menţine întotdeauna rău fără cealaltă.