Jacques gernet le monde chinois

N D | A

(imperiul britanic)

28. China pradă străinilor
«i să ocupe şi să transforme în colonii ţările din această parte a lumii.

Din 1858, Rusia ocupase teritoriile munţilor Sikhota Alin, la sud de cursul inferior al Heilong-iiangului şi la est de Ussuri, regiune ce făcea parte din imperiile chineze încă din secolul al XIII-lea. Zece ani mai tîrziu, guvernatorul Turkesta-nului rus profita de dificultăţile Chinei în bazi­nul Tar imului şi de secesiunea Noilor teritorii iXinjiang) sub conducerea lui Yakub beg, pentru a invada în 1871 bazinul Iii pînă la oraşul stra­tegic Yining (Kulja). Odată cu recucerirea bazi­nului Tarim, încheiată la începutul lui 1878 de către Zuo Zongtang, curtea trimite pe manciuri­anul Chonghou (1826—1993) la Petrograd pentru a cere restituirea zonelor ocupate. Ales pentru această misiune datorită faptului că îi cunoştea pe străini — participase la negocierea a diferite tratate şi convenţii semnate la Tianjin între 1863 şi 1869, apoi la reglementarea incidentelor de la Tianjin şi condusese în 1870—1872 ambasada de expiere cerută de Franţa —, Chonghou acceptă la Livadia (în apropiere de Yalta, în Crimeea) condiţii care vor fi considerate inacceptabile de către curte şi opinia publică: imperiul ţarist nu restituie decît o mică parte a teritoriilor anexate şi obţine o compensaţie de 50 milioane de ruble, în 1881 noi tratative permit Chinei să reintre în posesia unei părţi mai mari din teritoriul ei, în schimbul vărsării unei despăgubiri de 90 mi­lioane de ruble şi al cedării altor teritorii, situ­ate în valea superioară a Irtîşului.

Primele atacuri ale Japoniei, care începe să-şi constituie o industrie şi o armată moderne, se produc începînd din anul 1874. Taiwanul este obiectul unui raid, fără urmări imediate, dar insulele Ryukyu, tributare imperiului Oing, sînt °cupatc. China va fi constrânsă în 1881 să recu­noască anexarea lor. în 1876, Japonia impune, P^e de altă parte, Coreei un tratat analog celui pe care occidentalii îl ceruseră Chinei, obţinînd deschiderea pentru comerţul japonez a unor por-
ţară. Mai
- Parte a noii n^ă, ^Iizh"'"' pe ToS"?' '^rai«'™i

_mariti-

301

rurale, ele au repercusiuni şi efecte profunde asupra meşteşugurilor tradiţionale şi asupra agri­culturii : plantaţiile de bumbac, de tutun şi de o-piu se vor dezvolta în dauna culturilor alimentare.

1881-,_8Sj

Opiu (în chintale)

gre de bumbac _(în chinta le) *«a Şi cupru (î_n chintale)

(îu galoane)

42 777 ¹ ÎS 020 273 717 176 513 915

Pe de altă parte, companiile străine de naviga­ţie, îndeosebi cele britanice şi americane, absorb, cu începere din 1862, o parte din ce în ce mai mare a schimburilor, care erau asigurate pînă ■ atunci de şalandele şi joncile maritime chineze pe reţeaua fluvială a Yangziului şi pe coaste. Beneficiile cele mai importante ale comerţului fluvial şi maritim merg în seifurile companiilor străine, în vreme ce o parte a transportorilor chinezi este nevoită să şomeze. Compania chi­neză de nave cu aburi, creată de Li Hongzhang în 1872 spre a lupta împotriva ascendenţei occi­dentalilor, se va lovi de riposta severă a compa­niilor britanice şi americane, care îşi vor reduce brusc preţurile.

O altă serie de consecinţe provocate de im­plantarea occidentală în China a fost de ordin politic şi moral: fricţiuni şi conflicte din ce în ce mai frecvente între străini şi populaţie, creş­terea ostilităţii faţă de occidentali, formarea unei vaste mişcări de opinie reacţionară şi ostilă înnoirilor.

Psihologie şi politica

»' ae a acţiona înfmrm" ' ' • ^{J ior de} a fi umilinţele la care snZ ^ -^?\ ^b°^{găţia ]or}'

^{PJn lm}Penul şi locuitori 302

lui au făcut să se nască şi să se dezvolte o osti­litate care se extinde adesea asupra înnoirilor pe care le introduc. Toate acestea constituie elemente ce nu pot fi neglijate. în timp ce misio­narii iezuiţi din secolul al XVTI-lea erau oameni cultivaţi, dornici să intre în contact cu elitele chineze, agenţii marii expansiuni coloniale din secolele al XÎX-lea şi al XX-lea sînt cel mai adesea inculţi. Neavînd raporturi decît cu indi­vizi de la periferia societăţii chineze — servitori şi intermediari comerciali —, formînd o socie­tate internaţională închisă în ea însăşi, izolată de cercurile chineze prin înseşi facilităţile do-bîndite, prin sentimentul de superioritate şi prin dispreţul pe care li-1 inspiră moravurile chineze şi spectacolul cotidian al mizeriilor şi viiciilor de care suferă China, ei manifestă un interes redus pentru o civilizaţie care le este profund străină, greu de priceput şi care li se pare în completă decadenţă. Or, tocmai prin prisma mărturiilor acestor oameni ţările occidentale şi-au format imaginea despre China contemporană.

în ochii lor ştiinţele, tehnicile, practicile co­merciale, instituţiile politice ale Occidentului constituiau în sine elemente benefice, iar tot ceea ce permitea să contribuie la deschiderea Chinei faţă de influenţa lor nu putea, la urma urmelor, decît să-i fie spre folos. Comportamen­tul străinilor în China, recurgerea constantă la demonstraţii de forţă sau la folosirea forţei vor avea însă grave consecinţe psihologice. Ele sînt la originea unui climat de neînţelegere, de neîn­credere sau de ură, care a afectat toate raportu­rile între China şi ocupanţii străini, creînd la chinezi un fel de complex de inferioritate, care va dăuna grav adaptării lor la marile mutaţii ale epocii contemporane.

O cauză mai aparte de fricţiune avea s-o cons­tituie poziţia privilegiată de care beneficiază misionarii creştini după tratatul de la Tianjin, din 1858. Incidente născute din neînţelegerea unor obiceiuri chineze, din intoleranţa unor preoţi, ca
/\cte de război şi încălcări provocate de ţările occidentale ţi de Japonia în China din 7840 pînâ în 1894

1840

1842

184-1

1845"

1849

1850

1854

1856 1857

ÎS 58

1S59 1860

1861

1862 1863 1868

1871

1874

1881

1884

1885 1887

Ocuparea insulelor Zhoushan în Zhejiang şi atacarea

portului Ningbo de către englezi. Atacuri engleze asupra oraşelor Guangzhou, Xiarnen,

Ningbo şi Shanghai. Atacuri engleze asupra oraşelor Shanghai şi Nanjing.

Anexarea Hongkonguîui de către Marea Britanic. Concesiune engleză Ia Xiamen. Concesiune engleză la Shanghai. Concesiune franceză la Shangbai. Anexarea gurii Heilongjiangului (Amur) de către

ruşi, fiind violate tratatele din 1689 şi 1727. Anexarea malului nordic al Heilougjiangului de către

ruşi.

Bombardarea Guangzhouului de către englezi. Bombardarea Guangzhcuului şi forturilor dcpeHailie

de către britanici şi francezi.

Ocuparea Guangzhouului şi a gurii Rîului Hai. Ruşii ocupă teritoriile situate la sudul cursului inferior al Heilongjiangului şi la est de Ussuri.

Un atac asupra forturilor de pe Rîul Hai.

Atacarea forturilor de pe Rîul Hai şi incursiune în Hebei.

Trupele coloniale britanice şi franceze pătrund în Beiijng, jefuiesc şi incendiază Palatul de vară. En­glezii anexează Peninsula Jiulong (Kowloon). Con­cesiune engleză la Tianjin.

Concesiuni engleze la Hankou şi Guangzhou. Conce­siuni franceze la Guangzhou şi Tianjin.

Concesiune engleză la Jiujiang (Jiangxi).

Concesiune internaţională la Shanghai.

Englezii bombardează portul Anping din Taiwan.

Ruşii ocupă teritoriul Iii.

Atac japonez asupra Taiwanului şi anexarea Insu­lelor Ruykyu de către Japonia.

Ruşii anexează definitiv o parte din teritoriul Iii ocu-, pat din 1871.

Amiralul Courbet bombardează Fuzhou, scufunda flota chineză construită la Mawei şi blochează tran­sporturile de orez între Shanghai şi China de Nord, în speranţa de a înfometa Beijingul.

Francezii ocupă insulele Penghu şi o parte din Taiwan.

Anexarea definitivă a portului Macao de către por­tughezi.

logii salvatoare în tradiţia confucianistă, între­prinsă de unii intelectuali, şi conservatorismul bănuitor a numeroşi patrioţi ilustrează reacţia de mîndric naţională, atît de pozitivă în prin­cipiile sale, însă atît de nefastă în efectele sale. China pe care străinii şi-o vor disputa-o cu înce­pere din ultimii ani ai secolului al XlX-lea este o Chină sfîşiată, incapabilă să-şi recunoască pro-pria-i faţă şi în curînd nevoită să se renege. Această tragedie, care este aceea a tuturor ţă­rilor colonizate, s-a petrecut în China pe măsura uneia dintre cele mai mari civilizaţii ale lumii. China păstrează şi astăzi încă semnele acestui profund traumatism.

3. Concluzie

Pînă cînd se va dezvolta, în jurul anului 1900, în legătură cu implantarea capitalurilor şi indus­triilor străine în porturile deschise, o burghezie de afaceri chineză, eforturile de industrializare au avut drept promotori funcţionari de formaţiune clasică, care nu au găsit decît un sprijin foarte limitat la guvernul central şi s-au lovit, în po­fida ataşamentului lor la concepţiile tradiţionale ale statului şi societăţii, de un puternic curent de opoziţie. Constrînşi prin forţa lucrurilor la o politică de conciliere şi de înţelegere cu străinii, partizanii împrumutării de la occidentali a me­todelor şi tehnicilor acestora au fost ţinta pa­trioţilor celor mai entuziaşti, în ochii cărora apărarea Chinei şi a tradiţiilor ei reprezentau una Şi aceeaşi cauză. Dezvoltarea industrială, care ar fi permis Chinei să se întărească, cerea de fapt ca prea vastul imperiu, epuizat de campanii lungi şi costisitoare — recucerirea Xinjiangului ⁿu este încheiată decît în 1878, graţie celor trei niari împrumuturi ale lui Zuo Zongtang la băn­cile străine —, să poată beneficia de un oarecare ^ragaz, trebuind să evite, ţinîndu-se de litera tra­tatelor, orice conflict cu occidentalii şi cu Japonia-

gravă în momentul în care potenţialul militar al Japoniei se întărise considerabil. Conserva­torii partizani ai intervenţiei, conduşi de căpe­tenia lor Weng Tonghe (1830-1904), care va face apel, patru ani mai tîrziu, la reformişti, au făcut să prevaleze punctul lor de vedere asupra celui al lui Li Hongzhang, care nu ignoră starea mi­zerabilă a flotei chineze, dezorganizată de difi­cultăţile financiare. în cursul scurtului conflict care opune, în Coreea, China Japoniei, armatele chineze suferă o gravă înfrîngere, iar flotele zonei de nord sînt practic distruse în Golful Bohai. Urmările tratatului încheiat la Shirnonoseki, în strîmtoarea care separă Hondo de Kyushu, vor avea o importanţă considerabilă: între 1895 şi primii ani ai secolului al XX-lea, China va pierde de fapt independenţa sa economică, te­ritorială, politică şi militară. Ea intră în perioada cea mai tragică din întreaga sa istorie chiar în momentul în care se accelerează avîntul in­dustrial al naţiunilor bogate.

înlănţuirile istoriei sînt suficiente spre a ex­plica eşecul Chinei, fără să fie necesar a avea în vedere tradiţiile sale politice, sociale şi in­telectuale, în alte împrejurări, China s-ar fi putut adapta la marea mutaţie a evului indus­trial: nu-i lipseau oameni cu simţul organizării, nici tradiţii ştiinţifice şi tehnologice. Risipa şi inconştienţa curţii, corupţia, ataşamentul faţă de trecut şi reacţia antimodernistă erau mai mult produsul conjuncturii decît trăsături inerente ale lumii chineze.

Colecţia a celor c. de titluri 1814, dun din

■■■»

f_n


tentă

⁵'

"'<

în

iSSS

vor spori în cursul secolului al XlX-lea suferin­ţele şi nenorocirile lumii chineze. în faţa creşti­nismului expansionist al occidentalilor, cărtu­rarii chinezi sînt îndemnaţi să sanctifice pe marele înţelept şi scrierile sale. în faţa ameninţării din afară, ei proclamă caracterul reformist şi evolu­ţionist a ceea ce ei consideră drept adevărata tradiţie clasică. în fapt, cea mai mare parte a marilor erudiţi şi a oamenilor politici reformişti din secolul al XlX-lea este legată de şcoala textelor în scriere nouă. Dacă facem abstracţie de acest precursor, filologul pur care fusese ' Zhuang Cunyu (1717—1788), unul din primii care s-a interesat de textele în jinwcn, onoarea de a fi orientat gîndirea chineză pe noua cale a reformismului îi revine lui Liu Fenglu (1776 — 1829). Liu Fenglu reabilitează cele două mari lucrări ale şcolii jinwen din dinastia Han: Chun-qiu fanhi de Dong Zhongshu, pe care o consideră ca o interpretare corectă a adevăratei gîndiri a lui Confucius înaintea oricărei alterări, şi co­mentariul lui He Xiu la Gongyangzhuan, pe care îl studiază sistematic în scrierea sa Gongyang-chunqiu heshishili (prefaţă datată 1805).

Principalii doi discipoli ai lui Liu Fenglu sînt Gong Zizhen (1792—1841) şi Wei Yuan (1794—1856), în ajunul şi în timpul incidentelor primului război al opiului. în 1839, Gong Zishen îi scrie lui Lin Zexu, care tocmai sosise la Guang-zhou, pentru a-1 încuraja în" atitudinea sa intransigentă faţă de străini: comerţul chinez cu opiu ruinează economia chineză şi trebuie întă­rită puterea militară a Chinei prin crearea de manufacturi de arme moderne. Duşman al con­cursurilor tradiţionale, al practicii bandajării picioarelor fetiţelor, al superstiţiilor, Gong Zi­zhen este autorul unor scrieri sociale şi politice care vor avea o mare influenţă asupra reforma­torilor de la sfîrşitul secolului al XlX-lea şi, ^ln principal, asupra lui Kang Youwei. în ceea ce-1 priveşte pe Wei Yuan, istoric şi geograf, ale cărui preocupări reformiste se întemeiază, de
mătăsii şi bumbacului în Guizhou şi interzice acolo cultivarea macului, care începea să se răspîndească. încă din tinereţe, Bao Shichen (1775 — 1855) se interesează de chestiunile mi­litare, agricole ori juridice, ca şi de problema transporturilor şi serveşte diept consilier tehnic pe lîngă o seamă de înalţi funcţionari. în 1834, hunanezul Chen Hungqi elaborează monografia sa oficială asupra sistemului de apărare al Guag-dongului {Guangdong haifang huilan).

Interesul purtat ţărilor occidentale, ştiinţelor şi tehnicii lor — sau mai degrabă înnoirea aces­tui interes — nu datează, aşadar, dela războiul opiului. Notele maritime [Hailn) ale lui Wu Lanxiu sînt redactate la începutul secolului al XlX-lea după informaţii furnizate de către rin marinai" chinez, pe nume Xie Qinggao (1765 — 1821), care servise în tinereţea sa pe navele europene şi vizitase numeroase ţări din Europa. Lucrarea redactată de Li Zhaoluo (1769—1841) după anchete făcute în rîndurile europenilor din Guangzhou, cu titlul Haiguo jiwen, apare în 1823.

Reacţia ortodoxa şi înnoirea reformistă

Criza taipingilor va duce, cu începere de la mijlocul secolului al XlX-lea, la tulburări pro­funde în viaţa intelectuală chineză. Numeroase biblioteci şi colecţii de artă sînt distruse, dispar preţioase manuscrise, vechi ori recente, şi cea mai mare parte a cărturarilor este mobilizată ^Jn efortul de recucerire şi de redresare politică. O nouă clasă conducătoare şi o nouă intelectua­litate chineze se formează în cadrul statelor majore ale şefilor represiunii, în contact cu realităţile cotidiene ale războiului. Marca revoltă ^are drept efect o reacţie ortodoxă şi învierea yechii şcoli Tongcheng din Anhui, ilustrată în Jurul anului 1800 de către Yao Nai (1731-1815)

_cele două civilizaţii sînt atît de manifest opuse, încît nu se poate pune problema de a împru­muta de la străini decît tehnicile şi ştiinţele lor. în fapt, Feng Guifen (1809—1874), care poate fi considerat drept teoreticianul mişcării de moder­nizare ce urmează războiului taipingilor, are grijă să distingă ceea ce este fundamental ele ceea ce este accesoriu: adică tradiţiile chineze, pe de o parte, şi cunoştinţele practice ale occi­dentalilor, pe de altă parte. Spirit foarte deschis problemelor administrative şi financiare, spe­cialist în matematici, cartografie şi istoria scrie­rii, curios să pătrundă ştiinţele occidentale, Feng Guifen este, asemenea celorlalţi partizani ai modernizării, un conservator preocupat de progresul industrial şi de întărirea militară. Funcţionarea instituţiilor existente poate fi ame­liorată prin reforme : este însă exclusă schimbarea moravurilor şi organizării politice. Aceeaşi ati­tudine o găsim la slavofilii epocii lui Kireievski (1806-1856) şi Homiakov (1804-1860), care îşi doreau „maşini din vest, nu idei din vest", formulă ciudat de analoagă celei a lui Feng Guifen: „ştiinţa chineză ca temelie, ştiinţa occi­dentală ca practică" (zhongxuc wci ti, xixue wei yong).

Umilinţele succesive suferite de imperiu, în-frîngerile impuse de Franţa în 1885 şi, în plus, dezastrul militar din 1894 imprimă un nou avînt mişcării reformiste care, odată cu lărgirea au­dienţei şcolii Gongyangxue, triumfă prin Kang Youwei (1858-1927), îndată după tratatul de la Shimonoseki. De fapt, de la erudiţii şi filo­zofii acestei şcoli (şi în primul rînd de la Liao ^ping, 1852—1932) împumută celebrul refor­mator cea mai mare parte a ideilor sale. opera ^Sa de căpătîi, Datongshu (Armonia universala) Putînd fi considerată ca finalizarea tuturor ten­telor şcolii întemeiate la începutul secolului y- XlX-lea de către Liu Fenglu. Principalele ⁰¹ teze ale lui Kang Youwei formează fiecare

întoarcere ia tradiţiile uitate

Concepţiile lui Kang Youwei amintesc teoriile socialismului utopic şi pozitivismul lui Auguste Comte ^divizarea istoriei umanităţii în stadii succesive şi voinţa de a crea o religie laică). Şi totuşi, acest dogmatic de tendinţă mistică nu a suferit nici o influenţă directă a filozofiei occidentale, ci s-a inspirat din tradiţii chine­zeşti mai mult sau mai puţin heterodoxe. Con­vergenţa cu curentele de gîndire occidentale pune totuşi o problemă de ordin general, care interesează întreaga istorie a gîndirii chineze de la începuturile pătrunderii europenilor în Asia Orientală. Influenţele gîndirii occidentale au fost pînă în jurul anului 1900 extrem de difuze şi aproape insesizabile. Ele nu au avut un efect imediat, însă par a fi incitat lumea chineză să caute în propriiie-i tradiţii elementele aflate în afinitate cu concepţiile străine care se insinuau în China pe cele mai diverse căi.

Astfel se explică, simultan cu imperativele proprii ale epocii, înnoirea interesului de după răscoala taipingilor pentru filozofii epocii statelor combatante, pentru gînditorii liberali şi patrioţi de la începuturile dinastiei manciuriene şi pen­tru tradiţiile budiste. Dai Wang (1837-1873), cărturar din şcoala Gongyang, studiază operele gînditorilor din epoca statelor combatante şi publică în 1869 o lucrare despre Yan Yuan şi Li Gong, cei doi filozofi ai erei Kangxi, parti­zani ai întoarcerii la „studiile practice" (shixue). Feng Guifen (1809—1874), autor al unei culegeri de eseuri politice, apărută în 1861, matematician la curent cu matematicile chineze şi occidentale, cartograf şi specialist în problemele marelui dicţionar Shuowen jiezi din anul 100 e.n., este Şi un mare admirator al lui Gu Yanwu, savantul liberal şi patriot de la începuturile ocupaţiei manciuriene.

tushuo). Unul dintre primii jurnalişti chinezi, el va înfiinţa la Hongkong cotidianul Evoluţia, „Xunhuan ribao", şi va deveni în 1884 redactor sef al marelui ziar „Shenbao" din Shanghai.

Experienţa sa occidentală îl duce pe Wang Tao spre o meditaţie asupra cauzelor puterii şi slăbiciunii naţiunilor. Fascinat de exemplul An­gliei, ţară mică care a devenit o mare putere ma­ritimă, industrială şi comercială, el vede în re­zervele de cărbune una din cauzele avîntului ei, însă afirmă că, în definitiv, begăţia şi puterea depind de un factor mai general, a cărui impor­tanţă depăşeşte cu mult pe cea a economiei şi tehnicilor: este vorba de factorul politic. Bună­starea Angliei se datorează csenţialrnente faptu-lui că acelaşi spirit animă pe conducători şi elite, că hotărîrile sale sînt luate în comun şi că astfel toţi contribuie, de bună voie, la efortul colectiv al naţiunii. Aşa cum miracolul englez are drept temelie instituţiile politice şi înţelegerea care domneşte între guvernanţi şi guvernaţi, tot astfel declinul Chinei are drept cauză principală pră­pastia între puterea centrală şi elite. Vechea instituţie a cenzurii, care permitea imperiilor de odinioară să cunoască starea de spirit a pro­vinciilor, a dispărut odată cu afiimarea im­periului autoritar de după începutul epocii Ming. Pentru ca să-şi regăsească puterea, ar tre­bui ca în China puterea imperială să se spri­jine pe familiile influente a căror soartă este legată de a sa. Or, China suferă tocmai pentru ca puterea centrală, în principiu cea care emite toate deciziile, a pierdut orice contact cu cei care ar putea-o susţine şi colabora cu ca. Răul este cu atît mai grav cu cît imperiul constituie o realitate mult mai vastă şi, prin urmare, un ansamblu mult mai lax decît micile ţări ale ■kuropei, închise în ele însele.

Wang Tao nu este, fără îndoială, un gînditor foarte original: ideile pe care le aplică contex- v^U* ^^or^^{c a}^ ^eP°cii sale se găsesc încă la Wang

^eP°cii sale se găsesc g

(1619—1692) şi la contemporanii acestuia.

1882 patru studente chineze obţin în Statele Unite o calificare medicală şi devin larîndul lor piimii medici-femei în China. Alte trimiteii de studenţi în Europa şi în Statele Unite au loc în anii 1880—1890, însă dificultăţile financiare, da­torate costurilor foarte ridicate ale acestor misi­uni, duc la sfhşitul secolului al XlX-lea la re­ducerea lor foarte drastică.

Prost organizate, primele misiuni de studii în stiăinătate nu vor da decît rezultate mediocre: curînd, tinerii trimişi în Statele Unite se ameri­canizează în întregime; studenţii şcolii navale din Fuzhou trimişi în Germania sînt prea în vîrstă şi nu se adaptează. Dimpotrivă, studenţii şi ucenicii arsenalului din Fuzhou, plecaţi în Franţa şi în Anglia în 1876, au participat foarte eficace la construcţia noii flote chineze, care va fi, din nenorocire, nimicită de către japonezi în 1894.

Dialogul care se instaurase cu începere din primii ani ai secolului al XVII-lea între tradi­ţiile matematice chineze şi cele occidentale con­tinuă în secolul al XlX-lea. O acţiune importantă de comparare şi de sinteză s-a realizat în China prin redescoperirea matematicilor chineze din secolele al Xl-lea — al XlV-lea, prin cercetarea şi reeditarea operelor pierdute, acţiune căreia i se dedică oameni ca Dai Zhen şi Ruan Yuan — care scrie între 1797 şi 1799 o culegere de note asupra operelor matematicienilor şi astronomilor chinezi (Chourenzhuan), însoţită de note cu pri­vire la operele lor — sau ca Luo Shilin (mort în Î853 în cursul masacrării populaţiei din Yang-^zhou de către taipingii), la începutul secolului al XlX-lea. De studiul comparat al tradiţiilor occi­dentale şi chineze, de traducerea lucrărilor de Matematică şi fizică în secolul al XlX-lea sînt ^^egate numele lui Luo Shilin, al lui Li Shanlan (1810—1882) — traducător de lucrări de matematică ^^a misionarii englezi de la London Missionary ^ociety din Shangliai —, al lui Zheng Fuguang, autor al unui tratat de optică, Jingjing lingchi,

Cartea a 10-a