Jacques gernet le monde chinois

Agravarea obligaţiilor impuse comerţului

Comerţul şi meşteşugurile nu numai că suferiseră foarte grav de pe urma distrugerilor anilor 1850— 1865, dar tot ele vor trebui să suporte

povara

statul

pre-
principală a reconstrucţiei. Mare producătoare de bunuri finite în secolul al XVIII-lea şi în prima jumătate a secolului al XlX-lea, Chiria va tinde ^Sa Revină ulterior acea ţară cu economie aproape eîni au considerat-o tipică pentru st

boiul taipingilor şi începutul secolului al XX-lea, celelalte tipuri de venituri sporesc de şapte ori în cursul aceleiaşi perioade. Reforma adminis­traţiei sării şi vînzările de funcţii, cu începere de la războiul taipingilor, au contribuit, în acelaşi timp cu instituirea taxei lijin, la dezvoltarea fis­calităţii indirecte.

Reorganizarea, cu începere din 1863, a servi­ciului vămilor maritime de către Robert Hart va asigura guvernului central o parte importantă din resursele sale, între sfîrşitul războiului tai­pingilor şi războiul sino-japonez:

Veniturile vămilor maritime

în afară de veniturile serviciului de vămi stră­ine, pe care Robert Hart le conduce din 1863 pînă în 1911 (aceste venituri vor fi în întregime absor­bite, cu începere din 1901, de plata indemnizaţiilor impuse în urma războiului boxerilor), celelalte forme de fiscalitate rămîn prilejuri de impor­tante deturnări care nu permit evaluarea reală a obligaţiilor impuse, în fapt, populaţiei chineze: încasările impozitelor şi taxelor regulate nu par­vin integral guvernului de la Beijing şi guvernelor provinciale; în plus, o întreagă fiscalitate cutu-mieră scapă oricărei contabilităţi, fără a mai vorbi de presiunile diverse pe care le exercită, la toate nivelurile, funcţionarii şi agenţii admi­nistraţiei.

Transformările politice

-Răscoalele au slăbit, aşadar, foarte serios capa­cităţile de rezistenţă ale Chinei. Ele au avut, de , ?-^semenea, drept consecinţă modificarea distri­buirii generale a forţelor politice.

niani cu doi ani în urmă, şi Zuo Zongtang, paci­ficatorul răscoalelor din nord-vest şi din Asia Centrală. Ei singuri dispun de armate organizate si de trupe călite. Legăturile pe care le păstrează cu vechii lor colaboratori şi subordonaţi, spriji­nul de care dispun în provinciile lor, veniturile de care beneficiază direct din regiunile în care şi-au stabilit bazele de operaţiuni le asigură o oarecare independenţă faţă de guvernul central. De fapt, înseşi împrejurările în care au fost cons­tituite noile armate de represiune explică ca­racterul lor esenţialmentc regional.

Alte caracteristici vor marca, de asemenea, mişcarea de rezistenţă faţă de taipingi. Tresărirea de energie a venit din rîndurile vechii clase con­ducătoare chineze: triumful taipingilor ar fi dus la distrugerea vechii ordini politice şi sociale, la declinul tuturor tradiţiilor clasice. Şefii noilor armate sînt administratori civili şi cărturari, pe care nimic nu-i destina meseriei armelor. însă pericolul care ameninţa ordinea tradiţională îi . uneşte în apărarea comună a imperiului şi a di­nastiei. Criza taipingilor nu este numai politică şi militară, ci şi morală: succesul rebeliunii este, în ochii apărătorilor imperiului, semnul unei perversiuni, indiciul unei slăbiri a vechilor va­lori. Devotamentul faţă de împărat, simţul ie­rarhiilor sociale şi familiale trebuie să fie mai mult ca oricînd inculcate supuşilor. Răsocala taipingilor provoacă, aşadar, o reacţie ortodoxă, suscitînd în clasele conducătoare un ataşament mai viu ca oridînd la morala şi valorile tradiţio­nale. Această reacţie ortodoxă, născută din criza anilor 1850—1864,' este un dat capital în istoria celei de a doua jumătăţi a secolului al XlX-lea, căci ea va inspira, pînă la războiul chino-japonez din 1894, toate reacţiile chineze faţă de acţiunile străinătăţii şi de noutăţile occidentale.

Partizanii cei mai convinşi ai unei modernizări ^a armatelor şi industriei sînt şi cei mai fervenţi ^apărători ai ortodoxiei: aproape toţi provin din ^statcle majore ale marilor armate de represiune


mai

bi

™- -Si

de (1818

Ja

or? ,?₇?\^en*^ine

SS în

. ■* ^Ji^ carp noi-c

_iS

^{Ş ŞJ} "^COnser-

_iS


din Marea Britanic, combinatul .-iderurgic din Hanyang avînd doi ani avans faţă de oţclăriile create în 1896 la Yawata de către guvernul japonez. Linia de calc ferată Beijing-Zhangjiakou, ne care o va construi în 1909 inginerul chinez Zhan Tianyou ((861 — 1919), cu echipe de contra-maiştri şi muncitori chinezi, la un cost mult inferior celui al liniilor construite de companiile străine, va constitui o veritabilă performanţă tehnică, datorită dificultăţilor terenului şi rapi­dităţii execuţiei.

Chinei nu-i lipseau, de asemenea, nici tradiţii ştiinţifice care să-i permită să asimileze noile dezvoltări ale ştiinţei occidentale din secolele al XlX-lea şi al XX-lca.

Dacă lumea chineză nu a reuşit totuşi să intre la momentul oportun în epoca industrială — eşec ce a stat la orig.'nea înspăimântătorului ei destin de la sfîrşitul sece'u'.ui al XlX-lea şi din prima jumătate a secolului al XX-lea —, aceasta nu s-a datorat unei inaptitudini funciare, ci a fost urmarea unei conjuncţii istorice deosebit de defa­vorabile. După perioada de declin şi recesiune, pe care o cunoscuse imperiul Qing în prima ju­mătate a secolului al XlX-lea, două fenomene concomitente au venit să întărească obstacolele pe care le constituiau tradiţiile sociale şi politice ale lumii chineze: marca criză internă din anii 1850—1875 şi presiunea militară şi economică a imperialismelor străine. Privilegiile cîştigate în China de comercianţii occidentali au contri­buit la slăbirea economiei chineze; încercuirea ¹mperiului de către naţiunile occidentale, inci­dentele suscitate de prezenţa misionarilor, pre­tenţiile şi atacurile străine au provocat o reacţie tradiţionalistă. Slăbirea puterii centrale şi divi-2iunile politice, slăbiciunea agriculturii chineze, ipsa dramatică de capitaluri şi caracterul esen-,'almente militar a! noilor industrii au împiedi-^CaL orice reformă a metodelor şi practicilor admi-ⁿⁱstrative şi au limitat foarte mult efortul de
misionarilor de la Shanghai şi Hongkong.. Pro­gramul ambiţios al lui Hong Rengan avea în vedere crearea de linii de cale ferată, de uzine, de întreprinderi miniere şi de bănci, încurajarea studiilor tehnice şi ştiinţifice. însă disensiunile interne, atacurile din afară, lipsa de simpatie a străinilor faţă de taipingi, manifestată cu în­cepere din 1862, explică eşecul tentativelor de modernizare al răsculaţilor. în ceea ce priveşte autorităţile imperiale, tranzacţiile cu occiden­talii vor fi, dimpotrivă, facilitate, cu începere din 1861 —1862, de politica de cooperare inaugu­rată de străini după convenţiile de la Beijing şi de crearea, în 1861, a unui oficiti însărcinat cu relaţiile externe, Zongli geguo shiwti ramai (pe scurt Zongli vamen).

Cei trei şefi principali ai represiunii răscoalelor din anii 1851 — 1878, Zcng Guofan, Zuo Zongtang şi Li Hongzhang erau deci în măsură să creeze noi industrii de armament cu ajutorul tehnicieni­lor occidentali. Ei au profitat chiar, la sfîrşitul războiului taipingilor, de sprijinul unor mici contingente de mercenari străini, a căror eficaci­tate a contribuit la prăbuşirea răscoalei. Cele mai importante dintre întreprinderile industriale noi din această apocă au fost arsenalele şi şantie­rele navale create între J865 şi !869 la Shanghai de către Li Hongzhang şi Zeng Guofan (Jiangnan zhizaojn) şi şantierele navale din Mav/ei, în apro­piere de Fuzhou, construite în 1866 de Zuo Zongtang cu ajutorul tehnicienilor francezi. Pri­ma canonieră chineză iese din şantierele Mawei în 1868 şi către 1870 arsenalele din Shanghai sînt una dintre cele mai mari întreprinderi indus­triale din lume. în ceea ce-1 priveşte, Zuo Zong­tang dezvoltă în nord-vest, unde este însărcinat cu reprimarea răscoalelor musulmane, prospec­tarea minieră, arsenale şi ţesătorii.

Cu începere din 1872, mişcarea de industriali­zare, condusă în continuare de micul grup de oameni noi generaţi de războiul taipingilor, ia ⁰ amploare mai mare şi face apel la concursul

I
Eforturile de industrializare înSre 1840 şi 1894

1840 — 18-12 Turnare de tunuri, construire de nave cu palete şi pedale.

[853— 1860 Fabrici de arme şi miei şantiere navale în Hunan,

Jiangsu şi Jiaogxi. 1855 Uzină de armament în Jiangxi.

1861 Uzina de armament şi şantierul naval la Anqing

(A uhui),

Crearea Zongliyamen-u]ui_t oficiu însărcinat cu relaţiile cu străinii.

1862 Mare arsenal şi şa ni ier naval la Shanghai (Jiangnan

zhizaoju).

Fabrici de praf de puşcă în provincii.

Crearea la Beijing a Tongwenguan-\\\\ii_t şcoală de

limbi şi de ştiinţe occidentale. 186.3 Crearea la Shanghai a unei şcoli analoage cu

Toiigwengmui -ui.

186*! Tongwcnguan la Guangz.hou. 186.") Arsenale la Nanjing.

1866 Şantiere navale la Mawei, în apropiere de

Fuzhcu.

1867. 
      Academia navală de la Fuzhou. Arsenale îa Tianjin.
      

1867. 
      Prima navă cu aburi chineză iese din şantierele
      

de la Mawei.

1869. 
      Arsenale îa Xi'an şi Fuzhou.
      

1869. 
      Arsenalele de la Shanghai sint una din cele mai
      

mari întreprinderi industriale din lume la acea dată.

1872 Arsenalul de Ja Xi'an este transferat la Lanzhou. Crearea Companiei chineze de nave cu aburi. Treizeci şi doi de studenţi din Slianghai sînt trimişi

în SUA. 1876— 1877 Trimiterea de studenţi pentru marina de război

în Marea Britanie, Franţa şi Germania. 1877 Deschiderea de mine la Kaiping. 1879 Cale ferată pentru minele din Kaiping. 18S0 Companie de telegraf şi şecală de telegraf ie la

Tianjin. începe construirea flotei de război a zonei de nord.

1881. 
      Linie telegrafică Shanghai—Tianjin.
      Uzină îa Jilin.
      

1881. 
      Companie de electricitate Ia Shanghai.
      

1886. 
      Şcoală de ingineri militari la Tianjin.
      

1886. 
      Academie navală la Guangzhou. Arsenal la
      

Guangzhou.

SffşşşSPlij

şi slab informată despre realităţile epocii, tră­ieşte repliată asupra ei însăşi. în timp ce se pe­rindă un şir de împăraţi copii sau adolescenţi (Tongzhi accede la tron la 6 ani, în 1862; Guangxu la 4 ani, în 1875; Xuantong va fi numit împărat la 3 ani, în 1908), cui'tea va fi dominată de o femeie, care îşi mobilizează întreaga energie, întreaga inteligenţă şi întreaga ei şiretenie pentru a se menţine la putere. China celei de a doua jumătăţi a secolului al XlX-lea este, aşadar, numai în teorie guvernată de o putere centrală, care nu este nici în măsură să înţeleagă urgenţa şi nece­sitatea unei modernizări şi nici în stare să-şi asume conducerea. Această guvernare nu este numai pasivă, ci tinde să se opună înnoirilor. Atacurile străine în China însăşi şi ameninţările care planează asupra graniţelor imperiului pro­voacă mutaţii de opinie, care se întorc împotriva artizanilor modernizării: ei sînt de fapt aceia care, deveniţi arbitri ai situaţiei, negociază cu străinii şi sînt constrînşi să Ie cedeze mereu noi privilegii. De altfel, opinia publică se teme că prin crearea de uzine, mine, căi ferate se va spori controlul capitalurilor străine asupra economiei chineze, se va înlesni pătrunderea occidentalilor, se va favoriza extinderea şomajului şi întărirea puterii guvernelor regionale pe scama puterii centrale.

Cele două condiţii care favorizează avîntul industrial şi militar al Japoniei în cursul erei Meiji lipsesc în China: nu există nici o putere centrală forte, nici venituri regulate. Japonia şi-a putut edifica industria şi pune pe picioare armatele graţie impozitelor prelevate de la ţărănime. Or, agricultura chineză nu este în stare să suporte o creştere a obligaţiilor sale. Distrugerile cauzate de războiul civil şi răscoale, sărăcirea datorată ridicării costului argintului, foametea şi inundaţiile din ce în ce mai frecvente fac ca economia agrară să stagneze sau să regreseze ^Jn China, în cursul celei de a doua jumătăţi a secolului al XfX-lea. înalţii funcţionari, guver­natorii de regiuni (-are luaseră iniţiativa creării

289

Este de mirare că în pofida tuturor acestor obstacole, promotorii industriilor moderne, func­ţionari de formaţie clasică, pe care nimic nu îi destina unei asemenea sarcini, au ajuns totuşi la rezultate tangibile într-o serie de sectoare: indus­tria grea (mine de fier şi de cărbune, furnale înalte, arsenale şi şantiere navale), industrie uşoară (textilă şi armament uşor), finanţe (bănci rnoderne), comunicaţii (Compania de nave cu aburi, linii de telegraf, căi ferate). Pînă în 1894, nivelul termicilor industriale este aproape acelaşi în China ca şi în Japonia, în general considerată ca mai avansată. Capitalurile înves­tite sînt de acelaşi ordin de mărime în cele două ţări: dar în vreme ce dispersarea întreprinderilor chineze, numărul lor redus în raport cu masa populaţiei a diluat în China efectele industriali­zării, în Japonia concentrarea lor a avut un efect determinant. Mai mult, războaiele interne şi ameninţarea străină incitaseră ca în China esen­ţialul eforturilor să fie depus într-o industrie de război neproductivă, înainte chiar ca bazele indispensabile dezvoltării unei economii moderne să fi fost create. Eforturile au fost, dimpotrivă, mai bine distribuite în Japonia, în conformitate cu politica generală dirijată de regimul Meiji. Aceste împrejurări şi, în sfîrşit, obligaţiile zdro­bitoare impuse economiei chineze în 1895 şi 1901 explică evoluţia diferită a celor două ţări: comerţul străin beneîicia în Japonia de aceleaşi privilegii ca în China, însă, în timp ce în 1880 90% din schimburile exterioare se aflau în mîi-nile companiilor americane şi britanice în această ţară, procentul scade în 1890 la 80%, apoi în 1900 la 60%. Japonia îşi recîştigă independenţa economică chiar în momentul în care controlul străin în China se agravează şi face din vechiul imperiu Qing un fel de colonie internaţională.

Istoria Japoniei din era Meiji nu poate fi, de altfel, pusă în paralel cu cea a Chinei, cum se obişnuieşte atît de des, opunînd simţul de adap­tare de care a ştiut să dea dovadă poporul japo-

^m

™^lf

^na_{JiJ t}^ Parităţile _sociaJe> ^ adapta^_e ]_a 7^ ^aJe Japoniei

■■; avantaj

E!piS

Şi

^„

;

291

j^u^e din străinătate şi să beneficieze de un ajutor internaţional. Ceea ce s-a produs a fost întru totul contrariul.

Iniţiativă liberă sau economie etatistâ ?

Cauza întîrzierii Chinei şi eşecului tentativelor de industrializare a fost căutată în absenţa ele­mentelor ce permiseseră în Occident dezvoltarea liberei iniţiative. Într-adevăr nimic comparabil cu aceasta nu se găseşte în lumea chineză. Spiritul de iniţiativă şi de competiţie, gustul pentru eco­nomii, noţiunile de profit şi de rentabilitate sînt nu numai absente, ci merg chiar împotriva în­tregii tradiţii umaniste a Chinei: reuşita socială nu se poate reduce la o vulgară îmbogăţire, ci implică, înainte de toate, cîştigarea de onoruri şi demnităţi, care asigură accesul la putere şi la prestigiu politic. Morala chineză propovăduieşte devotamentul faţă de stat, cultura personală, dis­creţia şi modestia. Chiar şi în afaceri, adevăratul capital nu este de natură economică, ci socială; el este constituit din credit moral, demnitate, putere. Afacerile sînt negociate în funcţie de acest credit, pe care îl conferă renumele cîştigat, obîrşia, legăturile contractate.

Dacă existau în China de la sfîrşitul dinastiei Ming mari negustori şi bancheri bogaţi, ce mînu-iau scrisori de schimb şi ştiau să-şi strîngă averi imense, totuşi aceşti oameni nu aveau nimic comun cu marii întreprinzători de la începutul capitalismului european. Activitatea lor se înru­dea, mai degrabă, se pare, cu arenda impozitelor decît cu o veritabilă întreprindere particulară. Satisfăcuţi de rolul semioficial ce le era acordat, ^e* nu căutau să se opună administraţiei de stat, ci făceau, dimpotrivă, efortul de a se integra acesteia cît mai mult posibil. Avizi de titluri f¹ de funcţii oficiale — ei aduceau imperiului o importantă contribuţie financiară cînd se afla în dificultate —, aveau drept ideal să se identifice

2, Intensificarea intruziunii străine şi consecinţele ei

jv^Tu trebuie să vedem în agresiunile repetate ale Occidentului în China şi în privilegiile exorbi­tante smulse de străini cauza unică şi nici măcar cauza principală a eşecului modernizării. însă aceste agresiuni şi aceste privilegii au contribuit în bună parte la acest eşec. Dacă avantajele câş­tigate de occidentali au degradat o economie şi aşa foarte slăbită de războiul civil, agresiunile Angliei, ale Franţei şi ale Rusiei au avut, pe alte planuri, consecinţe mult mai grave: ele au întă­rit orientarea esenţialmente militară a efortului de industrializare, nelăsînd Chinei răgazul de a-şi crea infrastructurile indispensabile moder­nizării economiei; pe de altă parte, au suscitat o mişcare de ostilitate din ce în ce mai radicală, care a devenit în curînd unul dintre principalele obstacole în calea transformărilor necesare.

Istoria pătrunderii occidentale în China este, în Occident, aspectul cel mai bine cunoscut din întreaga istorie a Chinei. De aici, o distorsiune de perspectivă: cele mai mici demonstraţii de forţă ale Angliei sau ale Franţei reţin mai mult atenţia decît formidabilele războaie interne care au zguduit imperiul Qing şi au mobilizat toate energiile timp de mai bine de două decenii, transformînd structurile politice şi economia Chinei. Istoria proprie a ţărilor Asiei Orientale dispare aproape în întregime în spatele celei a progreselor şi cuceririlor Occidentului în această parte a lumii. Dacă vrem însă să înţelegem cum s-a produs intruziunea în China a ţărilor occiden­tale, realităţile chineze au o importanţă capitală. Anglia şi, în urma ei, celelalte naţiuni occiden­tale au smuls Chinei drepturi mult mai mari uecit cele pe care le cîştigaseră după primul ^razboi al opiului, tocmai în momentul în care tt'ai mult de jumătate din provinciile chineze ^scapă controlului autorităţilor legale, cînd răz-
Yuanmingyiian, pe care împăratul Qianlong îl împodobise după sfaturile şi cu ajutorul misio­narilor iezuiţi.

Convenţiile semnate la Beijing în 1S60, obligă China la noi sacrificii: Tianjinul este deschis străinilor, Peninsula Jiulong (Kowloon), din faţa Hongkongului, este cedată Marii Britanii. O nouă despăgubire de 16 milioane de Hang de argint este cerută guvernului chinez. în sfîrşit, două clauze de ordin economic completează aceste convenţii: textilele pe care naţiunile occi­dentale, Anglia îndeosebi, încearcă să le reverse pe piaţa chineză sînt exceptate de la taxele va­male; pe de altă parte, flotele străine obţin în­treaga libertate de circulaţie pe reţeaua fluvială chineză.

Tratatul de la Tianjin şi convenţiile de la Beijing se situează într-un context istoric foarte diferit de cel al tratatului de la Nanjing din 1842. Primul „război" al opiului aparţinea încă epocii marinei cu pînze şi aventurilor comerciale. în 1857—1860, în timpul celei de a doua serii de atacuri străine, marca industrie se află în ţările europene cele mai evoluate în plin avînt. Acor­durile semnate, care vor fi scrupulos respectate de partea chineză, au, de asemenea, o importanţă mai largă şi efectul privilegiilor obţinute de străini nu va întîrzia să se facă simţit asupra economiei chineze.

în sfîrşit, China nu-şi pierde numai autono­mia vamală, ci şi controlul asupra propriilor ser­vicii vamale. Acapararea britanică a vămilor maritime, reorganizate cu începere din 1863 de către scoţianul Robert Hart (1835-1911), are, fără îndoială, pe termen scurt efecte benefice, deoarece elimină deturnările de fonduri şi furni­zează imperiului venituri regulate. însă ea pune Pe străini în situaţia de a-şi putea însuşi definitiv, ■•a momentul oportun, veniturile vămilor chineze. Aceasta se va produce cînd, cu începere din 1911, ^h va fi nevoită să garanteze cu aceste veni-

_rT-.nWV- Qing ,

î Tratatul ae fa Nanjng - 5 porturi deschise -1642

!_~_IJ ^a ) tt5B-TrataJut dff fa Tianjin (ratifica! în '060 __-,.-, d« împâratut Chinei) cu Anglia si Franţa

; J I8S0 -Convenţia ie la Beijing

"""j 1376- C

jf j] ISSO-Convenţia de la Chongqmg oraş deschis ^t-"N

' 1893-Convenfia asupra S.kkimufui şi T-beîului l

1iJS8 Cedarea "Nailcr terrtcru" de (a Hongko^g

⁷ Convjn|u comercială fnnco-chintzi

3 ora_?e .Jrechist ■i'neza