James Clavell



Yüklə 4,63 Mb.
səhifə21/58
tarix07.08.2018
ölçüsü4,63 Mb.
#68255
1   ...   17   18   19   20   21   22   23   24   ...   58

Dezaprobarea lui Hiro matsu era vădită.

— Atunci pot să ordon la zece mii de oameni să vină imediat? La Osaka?

— Nu. Oamenii de aici sunt destui. Mulţumesc, bătrâne prieten.. Cred că am să mă culc acum.

Hiro matsu se ridică şi şi dezmorţi umerii. Apoi, din prag spuse:

— Pot să i dau lui Fujiko, nepoata mea, permisiunea să se omoare?

— Nu.


— Dar Fujiko e samurai, stăpâne, şi ştii cum sunt mamele când e vorba de fiii lor. Copilul a fost primul ei născut.

— Fujiko poate să aibă mulţi copii. Ce vârstă are? Optsprezece, cel mult nouăsprezece? Am să i găsesc un alt soţ.

Hiro matsu clătină din cap.

— N o să vrea nici unul. O cunosc prea bine. Dorinţa ei, din adâncul inimii, e să şi pună capăt vieţii. Vă rog.

— Spune i nepoatei tale că nu îngădui o moarte fără rost.

În cele din urmă Hiro matsu se înclină şi dădu să plece.

— Cât crezi că ar trăi barbarul în închisoarea aia? întrebă Toranaga.

Hiro matsu nu se întoarse din drum.

— Depinde cât de grozav luptător e.

— Mulţumesc. Noapte bună, Hiro matsu. Când fu sigur că este singur, spuse încet: Kiri san?

Uşa interioară se deschise, ea intră şi îngenunche.

— Trimite imediat un mesaj lui Sudara: "Totul e bine". Trimite l prin porumbei călători. Dă drumul la trei deodată, în zori. La prânz fă acelaşi lucru.

— Da, stăpâne.

Kiri plecă.

Unul dintre ei trebuie să ajungă, gândi Toranaga. Cel puţin patru vor cădea pradă săgeţilor, iscoadelor sau şoimilor. Dar, dacă Ishido n a descifrat codul nostru, mesajul nu i va spune nimic.

Cifrul era foarte secret. Patru oameni îl ştiau. Fiul său cel mare, Noboru; cel de al doilea fiu al său şi moştenitor, Sudara; Kiri; şi el însuşi. Mesajul însemna: "Nu băga în seamă toate celelalte mesaje. Pune în aplicare Planul Cinci." Aceasta însemna să adune imediat pe toţi conducătorii clanului Yoshi şi sfetnicii lor cei mai apropiaţi şi de încredere, în capitala sa, Yedo, şi să facă mobilizare de război. Cuvântul codificat pentru război era "Cer de Purpură". Asasinarea sau prinderea sa în captivitate făcea inevitabil "Cerul de Purpură" şi declanşa războiul – un atac imediat, fanatic asupra capitalei Kyoto, condus de Sudara, moştenitorul său, cu toate legiunile, spre a pune stăpânire pe acel oraş şi pe împăratul marionetă. Acesta ar fi însoţit de răzmeriţe, plănuite în taină şi până la cel mai mic amănunt, în cincizeci de provincii, care fuseseră pregătite de a lungul anilor pentru o asemenea împrejurare. Toate locurile, toate trecătorile, oraşele, cas­telele, podurile fuseseră alese de multă vreme. Erau din belşug şi arme, şi oameni, şi curaj spre a duce planul la îndeplinire.

E un plan bun, gândi Toranaga. Dar are să dea greş dacă nu conduc eu. Sudara o să dea greş. Nu din lipsă de curaj, de inteligenţă, sau din pricina trădării. Pur şi simplu pentru că Sudara n are încă destulă experienţă şi destule cunoştinţe şi nu poate să aducă de partea lui destui dintre acei daimyo independenţi. Şi, de asemeni, din pricina castelului Osaka şi a Moştenitorului, Yaemon, care stau în cale, de neînvins – izvor a toată duşmănia şi pizma cu care m am ales în cei cincizeci şi doi de ani de război.

Războiul lui Toranaga începuse de când avea şase ani şi fusese dat ca ostatic în tabăra duşmanului, apoi eliberat, şi din nou prins de alţi duşmani şi luat din nou ostatic, până ce a ajuns de doisprezece ani. La doisprezece ani condusese prima sa patrulă şi câştigase prima bătălie.

Atâtea bătălii. Nici una pierdută. Dar atâţia duşmani. Şi acum se adună cu toţii laolaltă.

Sudara n o să izbutească. Tu eşti singurul care ai putea să câştigi cu "Cer de Purpură", poate. Taiko ar fi reuşit. Dar ar fi mai bine să nu trebuiască să fie pornit "Cer de Purpură".


CAPITOLUL 14


Pentru Blackthorne zorii au fost un iad. Era încleştat într o luptă pe viaţă şi pe moarte cu un alt întemniţat. Preţul era o cană de terci de ovăz. Amândoi bărbaţii erau goi. Când un deţinut era adus în celulele de lemn ale uriaşei barăci cu un singur cat, i se luau hainele. Un om îmbrăcat ocupă mai mult loc, iar în haine pot fi ascunse arme.

Încăperea întunecată şi sufocantă era lungă de cincizeci de paşi, lată de zece şi ticsită cu japonezi goi, asudaţi. Câte un fir de lumină se strecura cu zgârcenie printre scândurile şi bârnele din care erau făcuţi pereţii şi tavanul scund.

Blackthorne abia dacă putea să stea în picioare. Pielea i era plină de vânătăi şi zgârieturi de la unghiile rupte ale bărbatului şi de la aşchiile din scândurile pereţilor. În cele din urmă îi dădu o lovitură cu capul peste faţă, îl apucă de beregată şi l izbi cu capul de bârne până ce omul rămase în nesimţire. Apoi îl împinse deoparte şi şi croi drum printre trupurile şiroind de sudoare, către locul din colţ, pe care l voise, şi se pregăti pentru un nou atac.

În zori sosi vremea mesei şi paznicii începură să le dea apă şi căni cu terci de ovăz prin mica deschizătură din perete. Primea pentru prima dată hrană şi apă de când fusese aruncat înăuntru cu o zi înainte, la apusul soarelui. Şirul de oameni ce aşteptau să primească mâncare şi apă era neobişnuit de liniştit. Fără disciplină nu primea nimeni mâncare. Apoi bărbatul ăsta ca o maimuţă – neras, murdar, plin de păduchi – îl pocnise peste rinichi şi i luase porţia, în timp ce ceilalţi aşteptau să vadă ce o să se întâmple. Blackthorne fusese în prea multe încăierări marinăreşti ca să fie înfrânt dintr o lovitură mişelească, aşa că se prefăcuse neputincios, apoi îl izbise sălbatic cu piciorul şi bătaia se înteţise. Acum, în colţul lui, Black­thorne văzu, spre uluirea sa, că unul dintre bărbaţi îi întindea cana cu terci şi apa pe care le crezuse pierdute. Le luă şi i mulţumi.

Colţurile erau locurile cele mai căutate. O bârnă de lemn se întindea pe pământ de a lungul încăperii, împărţind o în două. În fiecare parte erau trei şiruri de oameni – două şiruri faţă în faţă şi cu spatele la perete sau bârnă, iar celălalt rând între ei. Numai cei slabi şi bolnavi ocupau şirul din mijloc. Când cei mai puternici din şirurile de pe margini vroiau să şi întindă picioarele trebuiau s o facă peste cei din mijloc.

Blackthorne văzu două cadavre umflate şi acoperite de muşte într unui din şirurile din mijloc. Dar cei din preajma lor, istoviţi sau pe moarte, păreau să le nu le bage în seamă.

Nu putea să vadă departe în întunericul înăbuşitor. Soarele încinsese deja lemnul. Găleţi latrină existau, dar încăperea puţea îngrozitor, fiindcă bolnavii se scăpaseră pe ei în locurile unde stăteau ghemuiţi.

Din când în când paznicii deschideau uşa de fier şi strigau câte un nume. Omul se înclina către camarazii lui şi pleca, dar curând era adus altul iar locul se ocupa din nou. Toţi deţinuţii păreau să şi fi acceptat soarta şi încercau, pe cât puteau, să trăiască în pace cu vecinii din imediata apropiere.

Lângă perete un bărbat începu să vomite. Fu împins la iuţeală în rândul din mijloc şi leşină, sufocat în mare parte sub greutatea picioarelor întinse peste el. Blackthorne trebui să şi închidă ochii şi să lupte să şi înfrângă groaza şi începutul de claustrofobie. Toranaga, ticălosule! Mă rog să am prilejul să te bag aici într o zi.

Temniceri blestemaţi! Seara trecută, când îi porunciseră să se dezbrace, se luptase cu ei deznădăjduit, ştiindu se înfrânt, luptând doar pentru că refuza să se predea fără nici o împotrivire. Şi apoi fusese băgat cu forţa pe uşă.

Erau patru grupuri de astfel de barăci. Se aflau la marginea oraşului, pe un teren pavat, împrejmuit cu ziduri înalte de piatră. Dincolo de ziduri, lângă râu, era o bucată de pământ bătătorit îngrădită cu funii. Acolo se înălţau cinci cruci. Patru bărbaţi goi şi o femeie fuseseră legaţi de încheieturile mâinilor şi de glezne şi răstigniţi pe cruci şi, când Blackthorne trecuse pe acolo, urmând samuraii din gardă, văzuse călăii cu suliţe lungi împungând piepturile victimelor, în vreme ce mulţimea din jur striga ocări. Apoi cei cinci fuseseră daţi jos şi urcaţi alţi cinci, iar samuraii înaintaseră şi le ciopârţiseră leşurile cu săbiile lor lungi, râzând într una.

Nemernici bestii scârnăvii împuţite!

Neobservat de nimeni, bărbatul cu care se luptase Blackthorne începea să şi revină în simţiri. Zăcea pe rândul din mijloc. Sângele i se închegase pe o parte a feţei şi nasu i era zdrobit. Sări brusc la Black­thorne, fără să i pese de oamenii care i erau în drum.

Blackthorne îl văzu venind în ultimul moment, opri iute lovitura şi l trânti grămadă la pământ. Deţinuţii peste care căzu îl înjurară şi unul din ei, mătăhălos şi semănând cu un buldog, îl izbi sălbatic cu muchia palmei în ceafă. Se auzi un troznet sec şi capul omului căzu moale.

Bărbatul cu mutră de buldog ridică de moţul subţire capul plin de păduchi, apoi îl lăsă să cadă. Îşi ridică privirile către Blackthorne, spuse ceva gutural, zâmbi cu gingiile goale, lipsite de dinţi şi înălţă din umeri.

— Mulţumesc, spuse Blackthorne, abia trăgându şi sufletul, bucuros că agresorul n avusese priceperea lui Mura la luptele cu mâinile goale.

Namu meu, Anjin san, spuse arătând spre sine. Tu?

Ah, so desu! Anjin san! Buldogul arătă la rândul lui spre sine şi trase aer în piept. Minikui.

— Minikui san?

Hai, şi urmă o revărsare de cuvinte japoneze.

Blackthorne ridică din umeri obosit.

Wakarimasen. Nu înţeleg.

Ah, so desu!

Buldogul sporovăi puţin cu vecinii săi, apoi ridică din nou din umeri. Blackthorne înălţă şi el din umeri şi amândoi îl ridicară pe bărbatul mort şi l puseră lângă celelalte cadavre. Când se întoarseră în colţ, nimeni nu le ocupaseră locurile.

Mai toţi deţinuţii dormeau sau încercau să doarmă.

Blackthorne se simţea îngrozitor, murdar şi pe moarte. Nu te speria, îşi spuse, mai ai mult până să mori... Nu, nu pot trăi multă vreme în iadul ăsta. Suntem prea mulţi. O, Doamne, scoate mă de aici! De ce se leagănă încăperea cu mine şi ăla e Rodrigues care se nalţă din adâncuri cu cleşti mişcători în loc de ochi? Nu pot să respir. Trebuie să ies de aici, vă rog, vă rog, nu mai puneţi lemne pe foc şi ce faci aici, Croocq, băiete, credeam că ţi au dat drumul. Credeam că te ai întors în sat, dar acum noi suntem aici, în sat, şi cum am ajuns eu aici – e aşa de răcoare şi mai e fata aia, atât de drăguţă, jos, pe chei, dar de ce o târăsc spre ţărm, samuraiul gol şi Omi, acolo, râde? De ce jos, pe nisip, urme de sânge în nisip, toţi goi, eu sunt gol, şi baborniţele, şi săteni, şi copii, şi iată cazanul, şi noi suntem în cazan, şi nu, nu mai puneţi lemne, nu mai puneţi lemne, mă înec în scârnă lichidă. Oh Doamne! Oh Doamne! Oh Doamne, sunt mort, mort, mort!

In nomine Patris et Filii et Spiritus sancti.

Asta e ultima împărtăşanie, iar tu eşti catolic noi toţi suntem catolici şi tu ai să arzi sau ai să te îneci în urină şi o să arzi în foc, foc, foc...

Ieşi cu greu din coşmar, cu urechile bubuind de finalul cutremurător şi liniştitor al ultimei împărtăşanii. Pentru o clipă nu ştiu dacă era treaz sau dormea, pentru că urechile i neîncrezătoare auzeau din nou binecuvântarea în latină şi nu şi crezu ochilor zărind un european bătrân, slăbănog şi zbârcit ca o sperietoare, aplecat peste rândul de oameni din mijloc, la cincisprezece paşi mai departe. Bătrânul ştirb avea părul şi barba lungi, murdare, unghii rupte şi o sutană împuţită, roasă de vreme. Ridică o mână ca o gheară de vultur şi ţinu crucea de lemn deasupra trupului ce se vedea doar pe jumătate. O rază de soare îl lumină pentru o clipă. Apoi închise ochii celui mort, murmură o rugăciune şi şi ridică privirea. Îl văzu pe Blackthorne holbându se la el.

— Sfântă Fecioară, eşti aievea? cârâi omul într o spaniolă aspră, ţărănească, închinându se.

— Da, răspunse Blackthorne în spaniolă. Cine eşti?

Bătrânul îşi făcu drum pe bâjbâite, mormăind ceva doar pentru el. Ceilalţi puşcăriaşi îl lăsară să treacă sau să păşească pe ei sau peste ei, fără să zică o vorbă. Se holbă îndelung la Blackthorne cu ochii i urduroşi. Avea faţa pună de negi.

— O, Sfântă Fecioară, senhor este aievea. Cine eşti? eu... eu sunt călugăr... călugărul Domingo... Domingo din Ordinul... Ordinul Sacru al Sfântului Francisc... Ordinu'... Apoi, pentru o vreme vorbele lui fură o bolboroseală de japoneză, latină şi spaniolă. Capul îi zvâcnea şi îşi ştergea saliva ce i se prelingea necontenit pe barbă. Eşti aievea?

— Da, sunt aievea. Blackthorne se ridică.

Preotul murmură alt Ave Măria, cu lacrimile brăzdându i obrajii. Sărută de nenumărate ori crucea şi ar fi căzut în genunchi dacă ar avut loc.

Buldogul îşi scutură vecinul, trezindu l din somn. Amândoi se aşezară pe vine şi făcură atâta loc cât să poată sta şi preotul.

— Pe binecuvântatul Sfint Francisc, rugăciunile mi au fost ascul­tate. Tu, tu, tu, am crezut că văd altă arătare, senhor, o nălucă. Da, duh necurat. Am văzut aşa de multe... aşa de multe... De câtă vreme este senhor aici? E greu să vezi în întuneric şi ochii mei nu mai sunt buni... De câtă vreme?

— De ieri. Dar tu?

— Nu ştiu, senhor. De multă vreme. M au băgat aci în septemvrie, în anu' Domnului nostru o mie cinci sute nouă'ş opt.

— Acum suntem în mai. O mie şase sute.

— O mie şase sute?

Un geamăt de durere îi abătu atenţia călugărului. Se ridică şi şi croi drum peste trupuri ca un păianjen, încurajând pe unul aici, mângâind pe altul dincolo, într o japoneză curgătoare. Nu l putu găsi pe muribund, aşa că şi rosti rugăciunile pe un glas monoton către partea, aceea a încăperii şi binecuvântă pe toată lumea, şi nimeni nu se sinchisi.

— Vino cu mine, fiule.

Fără să aştepte, călugărul porni şchiopătând prin încăpere, peste grămada de oameni, în întuneric. Blackthorne şovăi, nevroind să şi părăsească locul. Apoi se ridică şi l urmă. După zece paşi privi înapoi. Locul lui dispăruse. Părea de necrezut ca el să fi fost vreodată acolo.

Continuă să meargă de a lungul barăcii. În cel mai îndepărtat colţ, de necrezut, era un loc gol. Doar atât cât să se poată lungi un om scund. Mai erau câteva oale, câteva boluri şi o rogojină străveche de paie.

Fratele Domingo păşi printre trupuri în locul gol şi i făcu semn să vină. Japonezii din jur îl priviră în tăcere pe Blackthorne, lăsându l să treacă.

Ei sunt turma mea, senhor. Toţi sunt fiii mei întru binecuvântatul Domnul nostru Iisus. Am convertit atâţia aici! Asta i John ş aci Mark şi Matusalem... Preotul se opri să şi tragă sufletul. Sunt aşa de obosit. Obosit... eu... trebuie, eu trebuie... Cuvintele i se pierdură şi adormi.

În amurg li se mai aduse odată de mâncare. Când Blackthorne dădu să se ridice, unul dintre japonezii din apropiere îi făcu semn să stea pe loc şi i aduse un bol plin ochi. Un altul îl bătu uşor pe preot pe umăr ca să l trezească, oferindu i hrană.

Iyé, spuse bătrânul, clătinând din cap, cu un zâmbet pe faţă şi puse înapoi castronul cu mâncare în mâinile bărbatului.

Iyé, Farddah sama.

Preotul se lăsă înduplecat şi mâncă puţin, apoi se ridică, cu încheieturile trosnindu i, şi dădu castronul său unui om din rândul din mijloc. Bărbatul acesta îşi atinse fruntea de mâna preotului, iar el îl binecuvântă.

— Sunt aşa de bucuros să văz pe unul de al meu, spuse preotul, cu vocea i groasă şi şuierătoare de ţăran, şi se aşeză iar lângă Blackthorne.

Făcu un gest vag cu mâna spre celălalt capăt al închisorii.

— Unu' din turma mea mi a spus că senhor a folosit cuvântul "pilot", anjin. Senhor e pilot?

— Da.

— Mai sunt şi alţii din echipaj aici, senhor?



— Nu, sunt sigur. De ce te afli aici?

— Dacă senhor e singur... atuncea senhor vine din Manila?

— Nu. Până acum n am mai fost niciodată în Asia, spuse Black­thorne cu grijă, într o spaniolă excelentă. Aceasta a fost prima mea călătorie ca pilot. Am vrut să ies în lume. De ce te afli aici?

— Iezuiţii m au băgat, fiule. Iezuiţii şi minciunile lor împuţite. Senhor a vrut să iasă în lume? Nu eşti spaniol, nu, nici portughez... Călugărul se uită atent şi bănuitor, iar Blackthorne se simţi învăluit de respiraţia lui urât mirositoare. Corabia a fost portugheză? Spune adevărul, pentru Dumnezeu!

— Nu părinte. N a fost portugheză. Jur!

— O, Sfintă Fecioară, îţi mulţumesc. Te rog să mă ierţi, senhor, mi a fost frică... sunt bătrân, prost şi bolnav. Nava a fost spaniolă, da' de unde? De unde vine senhor? Flandra spaniolă? Sau Ducatu' de Brandenburg, poate? Din vreuna din provinciile noastre nemţeşti? O, i aşa de bine să vorbesc iară în binecuvântata mea limbă de acasă! A naufragiat senhor ca şi noi? şi apoi a fost aruncat mişeleşte aci n închisoare, învinovăţit pe nedrept de diavolii de iezuiţi? Fie ei afurisiţi şi Domnul să le arate greşelile ticăloşiei lor! Ochii îi străluceau sălbatic. Senhor a zis că n a mai fost niciodată pân acu' în Asia?

— Da.

— Dacă senhor n a mai fost pân acu' în Asia, atunci e ca un prunc în sălbăticie. Da, 's aşa multe de spus! Senhor ştie că iezuiţii s mai degrabă negustori, contrabandişti de arme şi cămătari? Că ei ţin tot negoţul cu mătase de aci şi tot negoţul cu China? Că încărcătura de fiecare an a Corăbiei Negre preţuieşte un milion în aur? Că l au silit pe Sanctitatea Sa, Papa, să le dea putere deplină asupra Asiei, lor şi câinilor lor, portughezii? Că toate celelalte religii nu mai sunt îngăduite aci? Că iezuiţii fac negoţ cu aur, vând şi cumpără pentru câştig... pentru ei înşişi şi pentru păgâni – împotriva ordinelor ale însăşi Sanctităţii Sale, Papa Clement, ale regelui Filip şi împotriva legilor pământului ăstuia? Că aduc pe furiş în Japonia arme pentru regii creştini de aci, pe care i aţâţă la răzvrătire? Că se amestecă în politică şi codoşesc pentru regi, mint şi înşală şi fac mărturie mincinoasă împotriva noastră! Că însuşi Părintele lor Inspector a trimis o epistolă tainică viceregelui nostru spaniol din Luzoh, rugându l să i trimită conchistadorii ca să cucerească ţara – au cerşit o invazie spaniolă ca s acopere multele păcate ale portughezilor. Toate necazurile noastre pot fi puse pe seama lor, senhor. Iezuiţii mint şi înşală şi împrăştie otravă împotriva Spaniei şi preaiubitului nostru rege, Filip! Minciunile lor m au băgat pe mine aici şi au făcut ca douăzeci şi şase de sfinţi părinţi să fie supuşi martiriului! Ei cred că eu nu pricep, fiindcă am fost odată ţăran... da' eu ştiu să scriu şi să citesc, senhor, ştiu să scriu şi să citesc! Am fost unul din secretarii Excelenţei sale, viceregele. Ei cred că noi, francis­canii, nu înţelegem... Aici trecu iar la un amestec de spaniolă şi latină.



Lui Blackthorne îi revenise inima la loc, iar spusele preotului îi stârniseră curiozitatea. Ce arme? Ce aur? Ce negoţ? Ce Corabie Neagră? Un milion? Ce invazie? Ce regi creştini?

Nu l înşeli cumva pe bietul bătrân? se întrebă. El te crede prieten, nu duşman.

Nu l am minţit.

Dar ai lăsat să se înţeleagă că i eşti prieten?

I am răspuns deschis.

Dar i ai spus ceva despre tine?

Nu.

E drept?


Asta i prima lege ca să rămâi în viaţă în ape vrăjmaşe: nu dai nimic de bună voie.

Călugărul era din ce în ce mai mânios. Japonezii din jur se mişcară neliniştiţi. Unul dintre ei se ridică, îl mişcă blând pe preot şi i vorbi. Încetul cu încetul fratele Domingo îşi ieşi din criză, ochii i se limpeziră. Se uită spre Blackthorne, recunoscându l, răspunse japonezului şi îi potoli pe ceilalţi.

— Cer iertare, senhor, spuse gâfâind. Ei... ei au crezut că s mânios pe... pe senhor. Dumnezeu să mi ierte mânia prostească! Afost doar... que va, iezuiţii vin din iad, cu ereticii şi păgânii. Pot spune multe despre ei. Călugărul îşi şterse saliva de pe bărbie şi încercă să se liniştească. Îşi apăsă pieptul ca să şi aline durerea. Ce spunea senhor? Corabia fost aruncată pe ţărm?

— Da. Într un fel. Ne am pus pe uscat, spuse Blackthorne. Îşi întinse picioarele cu grijă. Oamenii care priveau şi ascultau îi făcură mai mult loc. Unul se ridică şi i făcu semn să se lungească. Mulţumesc, îi spuse imediat. O, cum se spune "mulţumesc", părinte?

Domo. Uneori zici arigato. O femeie trebuie să fie foarte politicoasă, senhor. Ea spune arigato goziemashita.

— Mulţumesc. Cum îl cheamă? Blackthorne arătă spre omul care se ridicase.

— Ăsta i Gonzales.

— Dar care e numele lui japonez?

— A, da! El e Akabo. Da' asta nseamnă "hamal", senhor. Ei n au nume. Numa' samuraii au nume.

— Cum?


— Numa' samuraii au nume, nume de familie şi nume mic. E legea lor, senhor. Toţi ăilalţi trebuie să se descurce cu ceea ce sunt: hamal, pescar, bucătar, gâde, ţăran şi tot aşa. Fiii şi fiicele sunt cel mai adesea Prima Frică, A Doua Fiică şi tot aşa. Uneori îi zic câte unuia "pescarul care stă lângă ulm" ori "pescarul care nu vede bine". Călugărul ridică din umeri şi şi înăbuşi un căscat. Japonezilor de rând nu li se ngăduie să aibă nume. Târfele îşi dau singure nume: Crap, ori Lună, ori Petală, ori Ţipar, ori Stea. E ciudat, senhor, dar asta i legea lor. Noi le dăm nume creştine, nume adevărate, când îi botezăm şi le aducem mântuirea sufletelor şi cuvântul Domnului... Vorbele i se pierdură şi adormi.

Domo, Akabo san, îi spuse Blackthorne hamalului.

Omul zâmbi timid, se înclină şi răsuflă adânc.

Mai târziu călugărul se trezi, spuse o rugăciune scurtă şi se scărpină

— Doar de ieri, a zis senhor? Aţi venit aici doar de ieri? Ce s a întâmplat cu senhor?

— Când am acostat era acolo un iezuit, spuse Blackthorne. Dar tu, părinte, spuneai că te au acuzat? Ce s a întâmplat cu tine şi corabia ta?

— Corabia noastră? A ntrebat senhor de corabia noastră? Venea senhor din Manila ca noi? Ori... o, ce prost sunt! Mi aduc aminte acu', senhor a plecat de acasă să vadă lumea şi n a mai fost în Asia pân acu'. Pe sfântul trup al lui Iisus, i aşa de bine să mai stau de vorbă c un om civilizat, în binecuvântata mea limbă de acasă! Que va, a trecut atâta amar de vreme. Capul mă doare, mă doare, senhor. Corabia noastră? Noi ne îndreptam, în sfârşit, spre casă. Urma să plecăm către casă din Manila la Acapulco, în ţara lu' Cortez, în Mexic şi de acolo, pe uscat, la Vera Cruz. Mai departe, altă corabie ne trecea peste Atlantic şi n cele din urmă, am fi ajuns acasă. Satul meu e pe lângă Madrid. Îi zice Santa Veronica. De patruş' de ani sunt plecat, senhor. În Lumea Nouă, în Mexic şi în Filipine. Mereu cu glorioşii noştri conchistadori, Sfânta Fecioară să i aibe în pază! Am fost la Luzon, când l am nimicit pe regele de acolo, un păgân, Lumalon, şi am cucerit Luzonul. Aşa am adus cuvântul Domnului în Filipine. Mulţi dintre convertiţii noştri, japonezi au luptat alături de noi chiar de atunci, senhor. Ce luptători! Asta a fost în 1575. Sfânta Biserică a prins bine rădăcini acolo, fiule, şi nu i urmă de iezuiţi sau de portughezi împuţiţi. Eu venisem în Japonia ca de doi ani, după aia a trebuit să plec iar la Manila, când ne au trădat iezuiţii.

Călugărul se opri şi închise ochii furat de somn. Mai târziu se trezi iar şi, aşa cum fac uneori bătrânii, continuă de parcă n ar fi dormit deloc.

— Corabia mea a fost marele galion San Felipe. Duceam o încărcătură de mirodenii, aur, argint şi monezi preţ de un milion şi jumătate de pesos. O furtună năprasnică ne a luat şi ne a aruncat pe ţărm, la Shikoku. Corabia şi a sfărâmat pupa într un banc de nisip – în a treia zi – da' pân atunci noi deja descărcasem lingourile şi mai toată încărcătura. Apoi ni s a trimis vorbă că totul e pus la popreală de însuşi Taiko, că eram piraţi şi... Se opri, băgând de seamă tăcerea care se lăsase.

Uşa de fier a celulei se deschise.

Paznicii începură să strige nume de pe o listă. Buldogul, bărbatul, care se împrietenise cu Blackthorne, fu unul dintre cei strigaţi. Ieşi fără să se uite înapoi. Fu strigat şi unul din oamenii din jurul călugărului. Akabo. Akabo îngenunche în faţa călugărului, care l binecuvântă şi făcu semnul crucii deasupra lui şi i dădu repede ultima împărtăşanie. Omul sărută crucea şi plecă.


Yüklə 4,63 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   17   18   19   20   21   22   23   24   ...   58




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin