James Clavell

— Da, dar n a fost slujnica. Îşi înghiţi mânia. Dar s o lăsăm aşa cum doreşti.

— A fost slujnica mea, Anjin san, spuse ea împăciuitor. Noi i am dat cu parfumul meu şi i am poruncit: fără cuvinte, doar atingeri. Nu ne am gândit nici o clipă că ai să crezi că sunt eu. Nu am făcut o ca să te înşelăm, ci ca să ţi vină mai uşor, ştiind că te stânjeneşte să vorbeşti de lucruri ca împărţitul pernei. Îl privea cu ochi mari, nevinovaţi. Eşti mulţumit de ea, Anjin san? Ea e mulţumită de tine.

— Glumele care privesc lucruri de mare importanţă sunt uneori lipsite de haz.

— Lucrurile de mare importanţă vor fi tratate întotdeauna cu mare importanţă. Dar o slujnică, noaptea cu un bărbat, nu are importanţă.

— Nu te consider lipsită de importanţă.

— Îţi mulţumesc, şi eu spun la fel. Dar o slujnică, noaptea, cu un bărbat, este ceva personal şi fără importanţă. Este un dar de la ea pentru el, şi câteodată, de la el pentru ea. Nimic mai mult.

— Niciodată?

— Uneori. Dar problemele personale, ca împărţitul pernei, nu au această mare importanţă pe care le o acorzi.

— Niciodată?

— Numai când femeia şi bărbatul se unesc împreună împotrivă legii. În această ţară.

El se domoli, înţelegând în sfârşit.

— Îmi cer iertare, spuse. Da, ai dreptate, şi eu am greşit foarte mult. N ar fi trebuit să spun toate astea. Îmi cer iertare.

— De ce să ţi ceri iertare? Pentru ce? Spune mi, Anjin san aceasta fată purta un crucifix?

— Nu.

— Eu îl port întotdeauna. Întotdeauna.

— Un crucifix poate fi scos, spuse el, absent, în portugheză. Asta nu dovedeşte nimic. Poate fi dăruit, ca şi parfumul.

— Spune mi un ultim adevăr: ai văzut într adevăr fata? Ai văzut o bine?

— Desigur. Te rog, hai să uităm că am...

— Noaptea era foarte întunecoasă şi luna acoperită de nori. Te rog, adevărul, Anjin san, gândeşte te. Ai văzut, într adevăr, fata?

Bineînţeles că am văzut o, se gândi indignat.

"La naiba, ia gândeşte te, nu ai văzut o. Capul ţi era tulbure, putea să fi fost slujnica, dar tu ştii că a fost Mariko pentru că tu ai vrut o pe Mariko şi ai văzut o numai pe Mariko în capul tău, crezând că Mariko te ar vrea în aceeaşi măsură. Eşti un prost. Al naibii de prost.

— Cu adevărat, nu. Ar trebui într adevăr să mi cer iertare, spuse. Cum să mi cer iertare?

— Nu i nevoie să ţi ceri iertare, Anjin san, îi răspunse ea liniştită. Ţi am spus de multe ori că un bărbat nu şi cere niciodată scuze. Chiar când greşeşte. Şi nu ai greşit. Acum ochii ei îl necăjeau. Slujnica mea nu are nevoie de scuze.

— Îţi mulţumesc, spuse el râzând. Mă faci să mă simt mai puţin prost.

— Întinereşti când râzi, Anjin san. Seriosul Anjin san devine din nou copil.

— Tatăl meu mi a spus că m am născut bătrân.

— Într adevăr?

— El aşa zicea.

— Cum arăta?

— A fost un bărbat grozav. Era căpitan, şi avea propria lui navă. Spaniolii l au omorât într un loc numit Anvers, când au trecut oraşul prin sabie. I au ars corabia. Aveam şase ani, dar mi l amintesc ca pe un om masiv, înalt, bun la suflet, cu păr auriu. Fratele meu mai mare, Arthur, avea doar opt ani. Am dus o foarte greu atunci, Mariko san.

— De ce? Te rog, spune mi. Te rog!

— E totul foarte obişnuit. Fiecare bănuţ fusese băgat în corabie, şi asta se pierduse. Şi, ei bine, nu mult după asta, sora mea a murit. A murit de foame. A fost foamete în '71 şi molimă – ciumă.

— Şi noi avem molime câteodată. Vărsat negru. Aţi fost mulţi în familie?

— Trei, spuse, bucuros să vorbească, ca să îndepărteze cealaltă durere. Willia, sora mea, avea nouă ani când a murit. Arthur, el i a urmat, vroia să fie artist, sculptor, dar a trebuit să intre ucenic la un pietrar, ca să mai aducă un câştig în casă. A fost ucis în înfruntarea cu Armada. Avea doar douăzeci şi cinci, sărmanul nebun, se îmbarcase de curând, fără experienţă. Păcat de el. Sunt ultimul dintre Blackthorni. Nevasta şi fiica lui Arthur trăiesc acum cu soţia şi fii mei. Mama mea mai e încă în viaţă şi la fel bătrâna Iacoba – are şaptezeci şi cinci şi e vânjoasă ca o bucată de stejar englezesc, deşi e irlandeză. Cel puţin era încă în viaţă când am plecat, acum mai mult de doi ani.

Durerea revenea. O să mă gândesc la ei când o să pornesc spre casă, îşi promise, dar până atunci, nu.

— Mâine o să fie furtună, spuse, privind marea. Una puternică, Mariko san. Apoi, în trei zile, o să avem o vreme minunată.

— Acesta e anotimpul furtunilor. Mai toată vremea cerul e acoperit şi plouă. Când se opreşte ploaia e multă umezeală. Apoi încep taifunurile.

Aş vrea să fiu din nou pe mare, se gândea. Am fost vreodată pe mare? A existat vreodată o corabie? Ce e realitatea? Mariko sau slujnica?

— Nu râzi prea mult, nu i aşa, Anjin san?

— Am fost pe mare prea multă vreme. Marinarii sunt întodeauna serioşi. Am învăţat să privim marea. Suntem întotdeauna cu ochii în patru şi aşteptăm un dezastru, o nenorocire. Ia ţi ochii de pe mare o clipă şi ea o să ţi înşface corabia şi o s o facă aşchii.

— Mă tem de mare, spuse ea.

— Şi eu. Un bătrân pescar mi a spus odată: bărbatul care nu se teme de mare o să se ducă curând la fund, pentru că o să iasă în larg într o zi în care n ar trebui s o facă. Dar nouă ne e teamă de mare, aşa că noi ne înecăm doar din când în când. O privi din nou. Mariko san...

— Da?

— Acum câteva minute aproape mă convinseseşi că... ei bine, hai să zicem că sunt convins, că am fost convins. Acum nu mai sunt. Care i adevărul? Honto. Trebuie să l ştiu.

— Urechile sunt pentru auzit. Desigur că a fost slujnica.

— Această slujnică! Pot s o chem ori de câte ori vreau?

— Bineînţeles. Un bărbat înţelept n ar face o.

— Pentru că aş putea să fiu dezamăgit? data viitoare?

— Poate.

— Găsesc că e greu să ai o slujnică şi să pierzi o slujnică, greu să nu spui nimic.

— Să împărţi perna este o plăcere a trupului. Nu i nimic de spus despre asta.

— Dar cum să i spun unei slujnice că e frumoasă, că o iubesc, că m a umplut de fericire?

— Nu e potrivit să iubeşti o slujnică în felul ăsta. Nu aici, Anjin san. Felul ăsta de dorinţă nu e potrivit nici măcar pentru soţie sau pentru o concubină. Ochii ei se încreţiră dintr o dată. Doar cineva cum ar fi Kiku san, curtezana, care este atât de frumoasă şi o merită.

— Unde aş putea s o găsesc pe fata asta?

— În sat. Aş fi onorată să ţi fiu intermediar.

— Doamne, chiar vrei s o faci.

— Desigur. Un bărbat are nevoie de tot felul de pasiuni. Această doamnă merită o poveste de dragoste, dacă îţi poţi permite.

— Ce vrei să spui cu asta?

— O să fie foarte costisitor.

— Dragostea nu se cumpără. Felul ăsta de dragoste n are nici o valoare. Dragostea nu are preţ.

Ea zâmbi.

— Împărţitul pernei are întotdeauna un preţ, întotdeauna. Nu neapărat bani, Anjin san. Dar un bărbat plăteşte întodeauna pentru a împărţi perna într un fel sau altul. Dragostea adevărată noi o numim datorie. Şi e de la suflet la suflet. Şi nu are nevoie de manifestare, nu una fizică, afară poate doar de darul morţii.

— Greşeşti. Aş vrea să pot să ţi arăt lumea aşa cum este.

— Ştiu lumea aşa cum este şi cum va fi mereu. O mai vrei pe slujnica asta nevrednică?

— Da. Ştii că o doresc.

Mariko râse veselă.

— Atunci îţi va fi trimisă. La apusul soarelui. Noi o vom însoţi, Fujiko şi cu mine!

— La naiba, te cred în stare s o faci!

Râseră amândoi.

— Ah, Anjin san, e atât de bine să te văd râzând. De când te ai întors la Anjiro, te ai schimbat foarte mult. Foarte mult.

— Nu, nu atât de mult. Dar noaptea trecută am avut un vis. Acest vis era perfecţiunea.

— Dumnezeu este perfecţiunea. Şi câteodată un apus de soare, sau un răsărit de lună, sau prima gâză dintr un an.

— Nu te înţeleg de loc.

Ea îşi ridică vălul pălăriei şi îl privi în ochi.

— Demult, un alt bărbat mi a spus: Nu te înţeleg de loc, iar soţul meu a spus: Îmi cer iertare, stăpâne, dar nici un bărbat n o poate înţelege. Tatăl ei n o înţelege, zeii noştri n o înţeleg, nici zeul ei barbar şi nici chiar mama ei n o înţelege.

— Era Toranaga? Seniorul Toranaga?

— O, nu, Anjin san, era Taiko. Seniorul Toranaga mă înţelege. El înţelege totul.

— Chiar şi pe mine?

— Te înţelege foarte bine.

— Eşti sigură de asta, nu?

— Da, o, foarte, da.

— O să câştigăm războiul?

— Da.

— Sunt vasalul lui favorit?

— Da.

— O să mi ia flota?

— Da.

— Când o să mi primesc corabia înapoi?

— N ai s o primeşti.

— De ce?

Seriozitatea ei se topi.

— Pentru că o să ai slujnica din Anjiro şi ai să împărţi perna atât de mult, încât n o să mai ai putere să pleci nici măcar în patru labe, atunci când ea o să te roage să te duci la bordul corăbiei, şi când seniorul Toranaga o să ţi ceară să te urci la bord şi să ne părăseşti pe toţi.

— Iar începi! O clipă eşti serioasă, următoarea, nu.

— Asta doar ca să ţi răspund, Anjin san, şi să pun unele lucruri la locul lor. A, dar înainte de a ne părăsi, va trebui să o vezi pe doamna Kiku. E demnă de o mare pasiune. Este atât de frumoasă şi talentată! Pentru ea va trebui să fii deosebit.

— Sunt tentat să accept provocarea.

— Eu nu provoc pe nimeni. Dar dacă eşti gata să fi samurai şi nu un străin, dacă eşti gata să socoteşti împărţitul pernei ceea ce este, atunci aş fi onorată să ţi fiu mijlocitoare.

— Ce nseamnă asta?

— Când vei fi bine dispus, şi pregătit pentru o distracţie foarte deosebită, spune i concubinei dumitale să mă anunţe.

— De ce Fujiko san?

— Pentru că este datoria concubinei să se îngrijească de plăcerile dumitale. Obiceiul nostru este să ne facem viaţa simplă. Admirăm simplitatea, aşa că bărbaţii şi femeile pot lua împărţitul pernei drept ceea ce este. O parte importantă a vieţii desigur, dar între un bărbat şi o femeie sunt multe alte lucruri mai importante. Modestia, spre exemplu, respectul, datoria, chiar şi această dragoste a dumitale. Fujiko te iubeşte.

— Nu i adevărat.

— Şi ar da viaţa pentru dumneata. Ce poate face mai mult?

Într un târziu îşi desprinse ochii dintr ai ei şi privi marea. Valurile muşcau ţărmul, împinse de vântul tot mai puternic. Se întoarse cu spatele.

— Şi atunci nu e nimic de spus, întrebă, între noi?

— Nimic. Aşa este înţelept.

— Şi dacă eu nu accept?

— Trebuie. Dumneata te afli aici. Aceasta este casa dumitale.
***
Cei cinci sute de atacanţi galopară peste muchia dealului, în neorânduială, către fundul presărat cu bolovani al văii unde cei două mii de apărători erau aşezaţi în formaţie de luptă. Fiecare călăreţ purta o muschetă petrecută peste umăr şi la centură săculeţi cu gloanţe, cremene şi un corn cu praf de puşcă. Ca toţi samuraii, erau îmbrăcaţi cu o adunătură pestriţă de chimonouri şi zdrenţe, dar armele lor erau întotdeauna de cea mai bună calitate pe care şi o puteau permite. Doar Toranaga – şi Ishido, care îl imita – insistau ca trupele lor să fie îmbrăcate în uniforme şi să aibă o ţinută îngrijită. Toţi ceilalţi daimyo socoteau asta o extravaganţă ţipătoare, o risipire prostească a banilor, o născocire nefolositoare. Chiar şi Blackthorne gândea la fel. Armatele Europei nu purtau niciodată uniforme, ce rege şi ar fi putut permite asta, în afară poate de garda personală. Se afla pe o ridicătură, alături de Yabu, Jozen, însoţitorii acestora şi Mariko. Era prima repetiţie generală a unui atac. Aştepta neliniştit. Yabu era neobişnuit de încordat, iar Omi şi Naga atât de nervoşi încât păreau gata să se încaiere. În special Naga.

— Ce se întâmplă cu ei? o întrebase pe Mariko.

— Poate că vor să arate bine în faţa stăpânului lor şi a oaspetelui său.

— Este şi el un daimyol

— Nu. Dar e important. Unul dintre generalii seniorului Ishido. Ar fi foarte bine dacă totul ar ieşi perfect astăzi.

— Aş fi vrut să mi se spună şi mie că se va face o repetiţie generală.

— La ce ar fi folosit? Tot ce ai fi putut să faci ai făcut.

Da, gândi Blackthorne, privindu i pe cei cinci sute. Dar ei nu erau nici pe departe pregătiţi. Desigur Yabu ştia şi el asta, ca toţi ceilalţi. Aşa că dacă e să se întâmple o nenorocire, ei bine asta i karma, îşi spuse cu ceva mai multă siguranţă. Şi găsi alinare în acel gând. Atacatorii prinseseră viteză, iar apărătorii îi aşteptau sub steagurile căpitanilor lor, înşiraţi destul de răzleţi pe trei patru rânduri în adâncime, batjocorindu şi inamicul aşa cum ar fi făcut o de obicei. În curând atacatorii vor descăleca în afara bătăii săgeţilor. Apoi cei mai curajoşi războinici din ambele tabere vor păşi sfidători în faţă, printre rânduri, ca să arunce mănuşa, fălindu se cu genealogia şi supe­rioritatea lor şi aruncând cele mai jignitoare insulte. Începeau lupte izolate corp la corp, cu combatanţi din ce în ce mai numeroşi, până când unul dintre comandanţi ordona atacul general şi atunci era fiecare pentru sine însuşi. De obicei cei mai mulţi învingeau pe cei mai puţini, apoi rezervele erau aruncate în luptă şi din nou începea bătălia, într o învălmăşeală generală, până când moralul uneia dintre părţi se prăbuşea şi cei câţiva laşi care se retrăgeau erau în curând urmaţi de mai mulţi, până când începea o fugă generală, dezordonată. Trădarea nu era ceva neobişnuit. Câteodată întregi regimente treceau dintr o parte în cealaltă urmând poruncile stăpânilor lor, ca să fie primiţi ca aliaţi, întotdeauna salutaţi cu bucurie, dar niciodată cu încredere. Câteodată comandanţii învinşi se retrăgeau pentru a se regrupa pentru o nouă luptă. Alteori rămâneau şi luptau până la moarte, câteodată îşi făceau ceremonios seppuku. Rareori era câte unul luat prizonier. Unii îşi ofereau serviciile învingătorilor. Uneori oferta era acceptată, dar, de cele mai multe ori, refuzată. Moartea era răsplata celor învinşi, iute pentru cei viteji şi ruşinoasă pentru cei laşi. Acesta era modelul istoric al tuturor înfruntărilor din această ţară, chiar şi al marilor bătălii, soldaţii aceiaşi ca peste tot, doar că aici ei erau mult mai cruzi şi mulţi dintre ei erau pregătiţi să moară pentru stăpânii lor, mult mai mulţi decât oriunde în altă parte de pe pământ. Tunetul copitelor răsună în vale.

— Unde e comandantul atacului? Unde e Omi san? întrebă Jozen.

— Printre oamenii săi, aveţi răbdare, replică Yabu.

— Dar unde este stindardul lui? Şi de ce nu poartă armură şi pene? Unde este stindardul comandantului? Parcă ar fi o adunătură împuţită de bandiţi neisprăviţi.

— Răbdare. Tuturor ofiţerilor li s a ordonat să nu poarte însemne. V am spus. Şi vă rog, nu uitaţi că ne prefacem că e vorba de o bătălie, ceea ce se vede aici este parte dintr o bătălie mult mai mare, cu rezerve şi...

Jozen explodă.

— Unde le sunt săbiile? Nici unul din ei nu poartă săbii. Samurai fără săbii – o să fie masacraţi!

— Răbdare.

Acum atacanţii descălecau. Unii războinici ieşiră din rândurile apărătorilor ca să şi arate destoinicia. Un număr egal dintre atacanţi începu să şi măsoare forţele cu ei. Apoi, dintr o dată, mulţimea dezordonată de atacanţi se strânse în cinci falange disciplinate, fiecare cu patru rânduri de douăzeci şi cinci de oameni, trei falange în faţă şi două în rezervă, la patruzeci de paşi în urmă. Atacară inamicul ca un singur om. Ajungând la distanţa potrivită, se opriră brusc, la comandă, şi rândurile din faţa traseră o salvă asurzitoare, toţi deodată. Oamenii ţipau şi mureau. Jozen şi omenii lui se aplecară instinctiv, apoi priviră uimiţi cum rândul din faţă îngenunchiază şi începe să încarce, iar rândul din spate trage pe deasupra lor, cu cel de al treilea şi al patrulea rând urmând aceiaşi mişcare. Cu fiecare salvă cădeau mai mulţi apărători. Valea era plină cu strigăte şi ţipete şi haos.

— Îţi omori proprii oameni, strigă Jozen pe deasupra larmei.

— Se trage doar cu pulbere, nu şi cu gloanţe. Se prefac cu toţii, dar închipuiţi vă că este un atac adevărat, cu gloanţe adevărate.

Acum apărătorii îşi "reveneau" din surpriza de la început. Se regrupară şi se întoarseră vijelioşi într un atac frontal. Dar între timp rândurile din faţă încărcaseră şi la o comandă, traseră o altă salvă din genunchi, apoi rândul următor trase din picioare, îngenunchind im­ediat ca să încarce, apoi al treilea şi al patrulea, ca mai înainte şi deşi mulţi dintre puşcaşi erau înceţi şi rândurile dezordonate, era uşor de închipuit măcelul îngrozitor pe care oamenii antrenaţi l ar fi putut face. Contraatacul slăbi, apoi se dezorganiză cu totul, şi apărătorii se retraseră în susul pantei într o dezordine prefăcută, ca să se oprească chiar sub spectatori. Mulţi "morţi" zăceau pe pământ. Jozen şi oamenii lui erau uluiţi.

— Armele astea ar rupe orice rânduri!

— Aşteptaţi, bătălia nu s a terminat.

Din nou apărătorii se regrupară, comandanţii îi îndemnară la victorie, aduseră rezervele şi ordonară atacul general. Samuraii se năpustiră la vale, scoţând teribilele lor strigăte de bătălie ca să se arunce asupra inamicului.

— Acum o să i facă una cu pământul, spuse Jozen, furat ca şi ceilalţi de realismul acestei bătălii închipuite. Şi avea dreptate. Falan­gele nu şi păstrară poziţiile. Se dezmembrară şi o rupserăla fugă în faţa strigătelor de luptă a adevăraţilor samurai cu săbii şi suliţe la care Jozen şi oamenii săi îşi alăturară strigătele de batjocură. Regimentele se avântau spre moarte. Puşcaşii fugiră ca Mâncătorii de Usturoi o sută de paşi, două sute de paşi, trei sute de paşi, apoi, deodată, la comandă, falangele se regrupară, de data asta într o formaţie în formă de V. Salvele îngrozitoare se porniră din nou. Atacul şovăi, apoi se opri, dar puştile continuară să tragă. Apoi se opriră şi ele. Jocul încetă. Dar toţi cei de pe deal ştiau că, într o situaţie reală, cei două mii ar fi fost măcelăriţi. Acum, în tăcere, atacanţi şi atacatori începură să se despartă. "Morţii" se ridicară, armele fură strânse. Se auzeau râsete şi gemete. Mulţi dintre oameni şchiopătau şi câţiva erau răniţi grav.

— Te felicit, Yabu sama, spuse Jozen cu profundă sinceritate. Acum înţeleg ce ai vrut să spui.

— Tragerea a fost dezordonată, spuse Yabu, mulţumit în sinea lui. Vor dura luni pentru pregătire lor.

Jozen îşi clătina capul.

— Nu mi ar place să i atac nici acum. Nu, dacă ar avea muniţie adevărată. Nici o armată n ar putea să reziste loviturii. Rândurile n ar putea rămâne strânse şi atunci ai putea să ţi strecori trupe obişnuite şi cavalerie prin spărtură şi să răsuceşti flancurile ca pe un pergament vechi. Mulţumi tuturor kami lor că avusese înţelepciunea să vadă atacul. A fost o privelişte teribilă, o clipă am crezut că bătălia a fost adevărată.

— Li s a ordonat să facă astfel ca bătălia să pară adevărată. Şi acum puteţi trece în revistă puşcaşii mei, dacă doriţi.

— Mulţumesc. Ar fi o mare cinste.

Apărătorii se scurgeau către tabăra lor aşezată de cealaltă parte a dealului. Cei cinci sute de puşcaşi aşteptau mai jos, lângă cărarea care trecea peste deal şi cobora către sat, grupându se pe companii, cu Omi şi Naga în faţa lor, amândoi purtând din nou săbii.

— Yabu sama?

— Da, Anjin san.

— Bine, nu?

— Da, bine.

— Mulţumesc, Yabu sama. Eu mulţumit.

Mariko îl corectă automat.

— Eu sunt mulţumit.

— A, îmi pare rău, eu sunt mulţumit.

Jozen îl trase pe Yabu deoparte.

— Toate astea sunt din capul lui Anjin san?

— Nu, minţi Yabu. Dar este felul în care se luptă barbarii. El doar antrenează oamenii să încarce şi să tragă.

— De ce nu faci aşa cum te a sfătuit Naga san? Acum ai cunoştinţele barbarului. De ce să rişti să se răspândească? E ca o molimă. Foarte periculos, Yabu sama. Naga san avea dreptate. E adevărat, ţăranii ar putea lupta cu uşurinţă în felul ăsta. Scapă de barbar acum.

— Dacă seniorul Ishido îi vrea capul, n are decât s o ceară.

— O cer eu, acum. Sunt glasul lui.

— Am să ţin seama de asta, Jozen san.

— Şi deasemenea cer, în numele lui, ca trupele să predea deîndată puştile.

Yabu se încruntă, apoi îşi îndreptă atenţia către companie. Urcau dealul, apropiindu se, în rânduri drepte, disciplinate, uşor caraghioase, ca întotdeauna, doar pentru că o astfel de ordine era neobişnuită. La cincizeci de paşi se opriră. Omi şi Naga înaintară singuri şi salutară.

— A fost foarte bine pentru un prim exerciţiu, spuse Yabu.

— Vă mulţumesc, Alteţă, spuse Omi.

Şchiopăta uşor, iar faţa i era murdară, zgâriată şi cu urme de pulbere.

Jozen spuse:

— Trupele tale vor trebui să poarte săbii într o bătălie adevărată, Yabu sama, neh? Un samurai trebuie să poarte săbii, în caz că rămâne fără muniţie, neh?

— Săbiile i ar împiedica în timpul atacului şi retragerii. O să le poarte ca de obicei pentru a păstra surpriza, dar chiar înainte de primul atac o să le scoată.

— Samuraii vor avea întotdeauna nevoie de săbii într o bătălie adevărată. Şi aşa mă bucur că nu vei fi nevoit să foloseşti niciodată aceste trupe sau... Jozen era gata să spună: sau acest mod murdar şi ticălos de a purta războiul. În loc de asta spuse: sau toţi vom fi nevoiţi să ne aruncăm săbiile.

— Poate că aşa vom face când vom merge la război, Jozen san.

— Te ai despărţi de sabia Murasama, sau de darul lui Toranaga?

— Ca să câştig o bătălie, da. Altfel nu.

— S ar putea să fi nevoit să alergi foarte repede, ca să ţi pui la adăpost podoabele, când muscheta ţi se va înţepeni sau pulberea o să se ude.

Jozen râse de propria i glumă prostească. Yabu nici nu zâmbi.

— Omi san! Arată i! ordonă.

Imediat Omi dădu un ordin. Oamenii săi traseră din teacă baionetele ca nişte săbii scurte, care spânzuraseră aproape nebăgate în seamă la spatele lor, agăţate de centură, şi le prinseră în locaşul lor de la gura muschetelor.

— Atacaţi!

Într o clipă samuraii atacară cu strigătul lor de bătălie, Kasigiii!

Pădurea de oţel strălucitor se opri la un pas de ei. Jozen şi oamenii săi râdeau nervos în faţa atacului brutal, neaşteptat şi violent.

— Bine, foarte bine, spuse Jozen.

Întinse mâna şi pipăi una dintre baionete. Era deosebit de ascuţită.

— Poate că ai dreptate, Yabu sama, să sperăm că nu vor fi puse niciodată la încercare.

— Omi san, strigă Yabu. Aliniază ţi oamenii, Jozen san o să i treacă în revistă. Apoi te întorci în tabără. Anjin san, Mariko san, voi urmaţi mă.

Porni la vale printre rânduri, Blackthorne şi Mariko în urma sa.

— Aliniaţi vă de a lungul potecii. Baionetele în teacă.

Jumătate dintre oameni se supuseră deîndată. Făcură stânga împrejur şi porniră în jos pe pantă. Naga şi cei două sute cincizeci de samurai rămaseră unde erau, cu baionetele încă ridicate ameninţător.

Jozen izbucni:

— Ce se întâmplă?

— Consider insultele tale de neîndurat, spuse Naga veninos.

— Asta i o prostie. Nu te am insultat, nici eu, nici altcineva. Baionetele tale sunt o insultă adusă rangului meu. Yabu sama!

Yabu se răsuci. Acum era de partea cealaltă a contigentului lui Toranaga.

— Naga san, strigă rece. Ce nseamnă asta?

— Nu pot ierta acestui om insultele aduse la adresa tatălui meu, sau a mea.

— E sub pavăza legii. Nu l poţi atinge acum. Poartă semnele regenţilor.

— Te rog să mă ierţi, Yabu sama, dar asta e între Jozen san şi mine.

— Nu. Te afli sub ordinele mele. Îţi poruncesc să spui oamenilor tăi să se întoarcă în tabără.

Nici unul dintre oameni nu mişcă. Începu ploaia.

— Te rog să mă ierţi, Yabu san, îmi cer iertare, dar asta este între mine şi el şi orice s ar întâmpla eu declar că nu purtaţi nici o vină pentru faptele mele şi ale oamenilor mei.