James Clavell

Toranaga o lăuda blând. Scoase cuţitul de vânătoare şi despică capul fazanului, ca să i îngăduie lui Tetsu ko să i mănânce creierul. Şi ea începu să se bucure de această trufanda, la dorinţa lui, pe pumnul lui, unde era obişnuită să se hrănească. Tot timpul Toranaga o lăudă, iar când ea termină de mâncat, o mângâie blând şi o lăudă îndelung. Ea se legănă şi şi sâsâi mulţumirea, bucuroasă să fie din nou în siguranţă, înapoi pe pumnul unde putea să mănânce, pentru că, bineînţeles, de când fusese luată din cuib, pumnul era singurul loc unde i se îngăduise să se hrănească, şi întotdeauna Toranaga însuşi îi dăduse hrana. Începu să şi cureţe penele, gata pentru a ucide din nou.

Pentru ca Tetsu ko zburase atât de bine, Toranaga hotărî să o lase să se îndestuleze şi să nu îi mai dea drumul să zboare astăzi. Îi dădu o pasăre mică, deja curăţată de pene şi deschisă pentru ea. Când ajunsese la jumătatea mesei, îi trase pe cap capişonul. Ea continuă să se hrănească mulţumită, cu capişonul pe cap. Când termină, începu să şi cureţe penele din nou. El ridică fazanul, îl puse în tolbă şi îşi chemă şoimarul care aşteptase cu hăitaşii.

Comentară voioşi măreţia vânătorii şi numărară prada. Un iepure, o pereche de prepeliţe şi fazanul. Toranaga dădu drumul şoimarului şi hăitaşilor, trimiţându i înapoi în tabără cu toţi şoimii. Străjile lui aşteptau împotriva vântului. Acum îşi îndreptă atenţia către Naga.

— Ei?

Naga îngenunche lângă calul său şi se plecă.

— Ai deplină dreptate, Alteţă, în ceea ce ai spus despre mine. Îmi cer iertare pentru că te am supărat.

— Nu şi pentru că mi ai dat sfaturi proaste?

— Eu te rog sa mă pui sub ascultarea cuiva care poate să mă înveţe, aşa încât să nu mai fac niciodată. N am vrut niciodată să ţi dau sfaturi proaste. Niciodată.

— Bine. O să petreci o parte din fiecare zi vorbind cu Anjin san, învăţând ce ştie el. Poate să fie unul dintre dascălii tăi.

— El?

— Da. Asta o să te mai înveţe cu disciplina. Şi dacă poţi să ţi faci bolovanul ăla pe care îl ai între urechi să asculte, o să înveţi cu siguranţă lucruri preţioase pentru tine. S ar putea chiar să înveţi ceva de valoare pentru mine.

Naga privea posomorât în pământ.

— Vreau să înveţi tot ceea ce ştie el despre puşti, tunuri şi război. Ai să devii expertul meu. Da. Şi vreau să fii, într adevăr, foarte priceput.

Naga nu spuse nimic.

— Şi vreau să devii prietenul lui.

— Cum pot să fac asta, Alteţă?

— De ce nu te gândeşti tu la o cale? De ce nu ţi foloseşti capul?

— O să încerc.

— Vreau să faci mai mult decât atât. Ţi se porunceşte să reuşeşti. Foloseşte ceva din "mila creştină". Ar fi trebuit să afli îndeajuns ca să o faci, neh?

Naga izbucni:

— Asta e cu neputinţă de învăţat! Oricât aş încerca. Ăsta i adevărul. Toate cele spuse de Tsukku san nu sunt decât dogmă şi prostii care l ar face pe orice om să verse. Creştinismul este pentru ţărani, nu samurai. "Nu ucide", "nu avea mai mult decât o singură femeie" şi cincizeci de alte aiureli. Ţi am dat ascultare atunci şi am s o fac şi acum, aşa cum mă supun întotdeauna. De ce nu mă laşi să fac doar lucrurile pe care pot să le fac, Alteţă? O să devin creştin, dacă e ceea ce doreşti, dar nu pot să cred în aşa ceva. Totul nu e decât gunoi. Îmi cer iertare pentru cele spuse. O să devin prietenul lui Anjin san. Aşa voi face.

— Bine. Şi adu ţi aminte că preţuieşte de douăzeci de mii de ori greutatea lui în mătase brută şi are mai multe cunoştinţe decât ai să capeţi tu în douăzeci de vieţi.

Naga se stăpâni şi încuviinţă din cap, ascultător.

— Bine. Ai să conduci două din batalioane, Omi san două şi unul va fi ţinut în rezervă sub Buntaro.

— Şi celelalte patru, Alteţă?

— N avem destule arme pentru ei. Asta a fost un şiretlic ca să i abatem atenţia lui Yabu, spuse Toranaga, aruncându i o nadă fiului său.

— Alteţă?

— Asta a fost doar un motiv ca să mai aducem alţi o mie de oameni aici.

— N o să ajungă mâine?

— Cu două mii de oameni pot să ţin Anjiro şi pot să scap dacă va fi nevoie, neh?

— Dar Yabu san poate, totuşi...

Naga îşi înghiţi cuvintele ştiind că, încă o dată, era sigur că greşea.

"De ce sunt atât de prost", se întrebă amărât.

— De ce nu pot să văd lucrurile aşa cum le vezi tu? Sau ca Sudara san. Vreau să fiu de folos, să te ajut. Nu vreau să te necăjesc tot timpul.

— Atunci învaţă să ai răbdare, fiul meu. Şi domoleşte ţi firea. Va veni în curând şi vremea ta.

— Alteţă?

Toranaga obosi dintr o dată să mai aibă răbdare. Privi în sus, la cer.

— Cred ca am să dorm puţin.

Imediat Naga scoase şaua şi pătura calului şi le aşeză pe pământ: patul samuraiului. Toranaga îi mulţumi şi îl privi cum aşeza sţrăjile. Când fu sigur că totul era în ordine şi siguranţă, se întinse pe jos şi închise ochii.

Dar nu vroia să doarmă. Doar să gândească. Ştia că era un semn foarte rău faptul că şi pierduse cumpătul. Eşti norocos că a fost doar în faţa lui Naga, care nu ştie prea multe, îşi spuse. Dacă s ar fi întâmplat cu Omi sau Yabu, atunci ei ar fi înţeles de îndată că eşti nebun de îngrijorare. Şi o astfel de înţelegere ar putea uşor să i ducă la trădare. De data asta ai fost norocos. Tetsu ko a pus totul în ordine. Dar, dacă nu era ea, alţii ar fi putut să ţi vadă mânia şi asta ar fi fost curată nebunie.

Ce zbor frumos! Învaţă de la ea. Naga trebuie să fie tratat ca un şoim. Nu ţipă el şi se agită ca cei mai buni dintre ei? Singura problemă a lui Naga este că e asmuţit asupra vânatului nepotrivit. Vânatul lui este lupta şi moartea neaşteptată. Şi o să le aibă din belşug, în curând.

Îngrijorarea începu din nou să l cuprindă pe Toranaga. Ce se întâmplă la Osaka? I am judecat greşit pe daimyo? Care vor accepta şi care vor respinge invitaţiile? Ce n am auzit? Sunt oare trădat? Atât de multe pericole în jurul meu. Ce fac cu Anjin san? Şi el este un şoim. Dar încă nu este îmblânzit să stea pe pumn, aşa cum cred Yabu sau Mariko. Care e prada lui? Prada lui este Corabia Neagră şi Rodrigues anjin. Şi acel mărunt, urât şi arogant căpitan general, care nu mai are ce căuta pe lumea asta. Şi toţi preoţii cu sutane negre şi toţi preoţii păroşi şi împuţiţi, toţi portughezii şi toţi spaniolii şi turcii, care or fi ăştia, şi islamicii, cine or fi ei, fără să i uităm pe Omi şi Yabu şi Buntaro şi Ishido şi cu mine.

Toranaga se întoarse ca să se aşeze mai confortabil şi zâmbi doar pentru el. Dar Anjin san nu este un şoim cu aripi lungi, un şoim pe care să l momeşti, pe care să l laşi să zboare deasupra ta ca să l asmuţi spre o anume pradă. E mai degrabă ca un şoim cu aripi scurte. Un şoim care stă pe pumn, căruia îi dai drumul direct de pe pumn să ucidă orice mişcă, care o să atace potârnichi sau iepuri de trei ori mai mari decât el, şoareci, pisici, câini, cocoşi sălbatici, ciori, pe care îi doboară printr o neaşteptat de bruscă năvală, neînchipuit de iute, ucigându i cu o singură lovitură a ghearelor. Şoimul care urăşte capişonul şi nu l va primi, care stă doar pe încheietura ta, mândru, periculos, plin de el, nemilos, cu ochii galbeni, un prieten minunat şi greu de stăpânit dacă e în toane proaste.

Da, Anjin san este un şoim cu aripi scurte. Asupra cui să l îndrept?

Omi? Nu încă.

Yabu? Nu."

Buntaro?

De ce s a dus oare Anjin san după Buntaro cu pistoalele? Din cauza lui Mariko, desigur. Dar oare au împărţiţi perna? Ar fi avut destule prilejuri. Cred că da. "Cu prisosinţă", spusese ea în acea primă zi. Bine. Nu era nimic rău în împărţitul pernei – Buntaro era crezut mort – cu condiţia să fie de a pururi un secret. Dar Anjin san fusese un prost că riscase atât de mult pentru femeia altui bărbat. Nu sunt întotdeauna o mie altele libere, la fel de drăguţe, la fel de scunde sau înalte, sau plinuţe, sau de rang, sau oricum ai dori, fără primejdia de a aparţine altcuiva? S a purtat ca un barbar prost, gelos. Îţi aminteşti de Rodrigues anjin? Cum s a bătut în duel şi a ucis alt barbar, după obiceiul lor, ca să ia pe fiica unui negustor mărunt, cu care apoi s a însurat în Nagasaki? N a lăsat Taiko acest omor nepedepsit, împotriva sfatului meu, pentru că era doar vorba de moartea unui barbar şi nu de unul de al nostru? E o prostie să ai două legi – una pentru noi şi una pentru ei. Trebuie să fie numai una singură. Trebuie să fie doar o singură lege.

Nu, n am să l asmut pe Anjin san asupra lui Buntaro. Am nevoie de nebunul ăla. Dar chiar dacă ăştia doi au împărţit perna, sper ca gândul să nu i se ivească niciodată lui Buntaro. Atunci aş fi nevoit să l ucid deîndată, pentru că nici o forţă de pe pământ nu l ar putea opri să l omoare pe Anjin san şi pe Mariko san, iar eu am nevoie de ei acum mai mult decât de Buntaro. Ar trebui să scap de Buntaro acum?

În clipa în care Buntaro se trezise din beţie, Toranaga trimisese după el.

— Cum îndrăzneşti să ţi pui interesele tale înaintea a lor mele? Cât timp n o să fie Mariko san în stare să tălmăcească?

— Doctorul a spus câteva zile, Alteţă. Cer iertare pentru tot necazul.

— Am spus foarte clar că am nevoie de serviciile ei pentru încă douăzeci de zile. Nu ţi aminteşti?

— Da, îmi pare rău.

— Dacă te a nemulţumit, câteva la spate ar fi fost mai mult decât de ajuns. Toate femeile au nevoie de aşa ceva din timp în timp, dar mai mult e o mojicie. În egoismul tău ai stânjenit instrucţia şi te ai purtat ca un dobitoc de ţăran. Fără ea nu pot să i vorbesc lui Anjin san.

— Da, ştiu, Alteţă. Îmi pare rău. Este prima dată când am lovit o. Doar că, câte odată mă scoate din minţi. Atât de mult că nu mi dau seama ce fac.

— De ce nu divorţezi atunci? Sau trimite o departe. Sau ucide o. Sau porunceşte i să şi taie gâtul când nu mi va mai fi de folos.

— Nu pot, nu pot, stăpâne, spusese Buntaro. Ea e... Mi am dorit o din prima clipă când am văzut o. Când ne am căsătorit, la început, a fost tot ce şi putea dori un bărbat. Am primit o ca pe un dar ceresc. Îţi aminteşti cum fiecare daimyo din regat o voia.

— Apoi?

— Apoi am trimis o departe, ca s o apăr, după asasinatul murdar, prefăcându mă că sunt scârbit de ea, pentru siguranţa ei, şi apoi, când Taiko mi a spus să o aduc înapoi, după ani, ea m a înfierbântat şi mai mult. Adevărul e că aştept din partea ei recunoştinţă. Şi am luat o ca un bărbat. Şi nu mi a păsat de lucrurile mărunte pe care le doreşte o femeie, ca poeme şi flori. Dar ea s a schimbat. Era la fel de credin­cioasă ca întotdeauna, dar rece ca gheaţa, întotdeauna cerând moar­tea, rugându mă să o omor. Buntaro devenise agitat. Nu pot s o omor sau să i îngădui să se omoare. A întinat onoarea fiului meu şi mă face pe mine să urăsc celelalte femei, dar nu pot să mă despart de ea. Am încercat să fiu bun, dar întotdeauna gheaţa este acolo şi mă scoate din minţi. Când m am întors din Coreea şi am auzit că s a convertit la religia creştină, am făcut haz, pentru că ce importanţă are o religie prostească? Aveam de gând să glumesc, s o tachinez pe seama asta, dar, înainte să înţeleg ce se întâmplă, eram cu pumnalul la gâtul ei şi juram că am să i l tai dacă n o să renunţe. Bineînţeles că n a renunţat. Ce samurai ar face o sub o astfel de amemnţare, neh? S a uitat doar în sus la mine, cu ochii aceia ai ei şi mi a spus să continui. "Te rog, taie, stăpâne", spusese. "Uite, lasă mă să mi dau capul pe spate, să ţi fie mai uşor. Mă rog Domnului pentru o moarte iute", spusese. N am înfipt pumnalul în ea, Alteţă. Am avut o. Dar am tăiat părul şi urechile unora dintre doamnele ei care o încurajaseră să devină creştină şi le am alungat din castel. Şi am făcut la fel şi cu doica ei, căreia i am tăiat şi nasul, răutatea aia de cotoroanţă bătrână. Şi apoi Mariko a spus, pentru că i am pedepsit doamnele, data viitoare când am să vin în patul ei nechemat, o să şi facă seppuku, în orice fel va putea, deîndată, în ciuda datoriei ei către tine, în ciuda datoriei ei către familie, chiar şi în ciuda poruncilor Dumnezeului ei creştin. Lacrimi de furie îi cur­geau pe obraji, neostoite. Nu pot s o omor, oricât de mult aş vrea. Nu pot s o omor pe fiica lui Akechi Jinsai, oricât de mult ar merita o.

Toranaga îl lăsase pe Buntaro să spumege până ce se istovise, apoi îi spusese să plece, poruncindu i să stea departe de Mariko până când avea să hotărască ce e de făcut. Îşi trimesese propriul doctor să o examineze. Raportul fusese favorabil. Vânătăi, dar nu vătămări interne.

Pentru propria lui siguranţă, pentru că se aştepta la trădare şi nisipul din clepsidra timpului se scurgea, Toranaga hotărâse să mărească strânsoarea asupra tuturor. Îi poruncise lui Mariko să treacă în casa lui Omi cu instrucţiuni să se odihnească, să stea între pereţii casei şi întrutotul în afara drumurilor lui Anjin san. Apoi îl chemase pe Anjin san, iar când devenise limpede că ei s ar fi putut cu greu înţelege, se prefăcuse nemulţumit şi îi poruncise brutal să plece. Întreaga instrucţie fusese înteţită. Ofiţerii erau trimişi în marş forţat. Lui Naga i se poruncise să l ia cu el pe Anjin san şi să mărşăluiască până la istovire. Dar Naga nu reuşise să l istovească.

Aşa că încercase el însuşi. Condusese un batalion timp de un­sprezece ore peste dealuri. Anjin san ţinuse pasul, nu în primele rânduri dar, oricum, îl ţinuse. Înapoi la Anjiro, Anjin san spusese în bolboroseala lui aproape de neînţeles, abia ţinându se pe picioare:

— Toranaga sama. Eu merge pot. Eu puşti instrucţie pot. Îmi pare foarte rău, nu posibil doi la fel timp, neh?

Toranaga zâmbea acum, întins sub umbrar, aşteptând să înceapă ploaia, încălzit de jocul de a l face pe Blackthorne să i stea pe pumn ca un şoim. Da, e un şoim cu aripi scurte, desigur. Mariko e la fel de tare, la fel de inteligentă, dar mai sclipitoare. Şi are o neîndurare pe care el nu o s o aibă niciodată. E ca un şoim călător, ca Tetsu ko. Cel mai bun. De ce este femela şoimului întotdeauna mai mare şi mai iute şi mai puternică decât masculul? Întotdeauna mai bună decât masculul.

Sunt toţi nişte şoimi. Ea, Buntaro, Yabu, Omi, Fujiko, Ochiba, Naga şi toţi fiii mei şi fiicele şi femeile şi vasalii şi toţi duşmanii mei. Toţi şoimi sau pradă pentru şoimi.

Trebuie să l fac pe Naga să salte sus, deasupra prăzii şi să plonjeze. Cine ar trebui să fie: Omi sau Yabu?

Ce spusese Naga despre Yabu era adevărat.

— Aşa, Yabu san, ce ai hotărât, îl întrebase a doua zi.

— Nu plec la Osaka înaintea ta, Alteţă. Am poruncit mobilizarea în întreg Izu.

— Ishido o să te acuze de trădare.

— Te va acuza pe tine, Alteţă. Şi dacă o să cadă Kwanto, cade şi Izu. Am făcut un târg solemn cu tine. Sunt de partea ta. Kasigi îşi onorează înţelegerile.

— Sunt la fel de onorat ca să te am ca aliat, minţise, bucuros că Yabu făcuse încă o dată ceea ce hotărâse el.

În ziua următoare, Yabu adunase o gardă de onoare, îl invitase s o treacă în revistă şi apoi, în faţa tuturor oamenilor săi, îngenunchease oficial şi i se închinase ca vasal.

— Mă recunoşti ca stăpânul tău, după lege? întrebase Toranaga.

— Da. Şi împreună cu mine toţi bărbaţii din Izu. Şi, stăpâne, te rog primeşte acest dar ca o dovadă de datorie filială. Încă în genunchi, Yabu îi oferise sabia sa Murasama. Este sabia care ţi a ucis bunicul.

— Asta nu se poate!

Yabu îi spusese de istoria sabiei, cum ajunsese la el peste ani şi cum, doar de curând, aflase adevărata ei identitate. Îl chemase pe Suwo. Bătrânul spusese despre lucrurile la care fusese de faţă pe când era doar im băieţandru.

— E adevărat, stăpâne, spusese Suwo mândru. Nici un om nu a văzut pe tatăl lui Obata rupând sabia sau aruncând o în mare. Şi jur pe speranţa mea de a mă renaşte samurai că i am slujit bunicului vostru, seniorul Chikitada, l am servit cu credinţă, până în ziua în care a murit. Eram acolo. Jur.

Toranaga primise sabia. Părea că vibrează răutăcios în mâna lui. Întotdeauna îşi bătuse joc de legenda că anumite săbii au o pornire a lor proprie de a ucide, că unele săbii ţâşnesc din teacă, setoase de sânge, dar acum credea.

Se înfioră, amintindu şi acea zi. De ce ne urăsc săbiile Murasama? Una mi a ucis bunicul, cealaltă aproape mi a tăiat braţul când aveam şase ani, un accident inexplicabil. Nu era nimeni pe aproape şi totuşi braţul meu, cu care mânuiesc sabia, a fost despicat şi aproape să mor de cât sânge am pierdut. A treia a retezat capul primului meu fiu.

— Alteţă, spusese Yabu, o sabie atât de nefastă n ar trebui îngăduită în această lume, neh? Lasă mă să o duc în largul mării şi să o scufund, astfel încât această sabie, cel puţin aceasta, să nu mai poată vreodată să fie o ameninţare pentru tine sau urmaşii tăi.

— Da, da, mormăise el, mulţumit că fusese ideea lui Yabu. Fă o acum. Şi doar când sabia pierise în adâncuri, sub privirile proprii săi oameni, începuse inima să i bată normal. Îi mulţumise lui Yabu, poruncise ca taxele să fie aşezate la şaizeci de părţi pentru ţărani şi patruzeci pentru stăpâni şi îi dăduse Izu ca feudă. Aşa că totul rămăsese ca înainte, doar că acum toată puterea în Izu îi aparţinea lui Toranaga, dacă ar fi dorit să o ia înapoi.

Toranaga se întoarse pe o parte ca să şi domolească durerea din braţul drept şi se aşeză din nou mai confortabil, bucurându se de apropierea pământului, primind putere de la el, ca întotdeauna.

Sabia s a dus fără întoarcere. Bine, dar aminteşte ţi ce ţi a spus bătrâna prezicătoare chineză, gândi, că ai să mori de sabie. Dar de a cui sabie? Şi va fi de mâna mea sau a altuia?

O să aflu când va fi să aflu, îşi spuse fără teamă.

Acum dormi. Karma e karma. Aminteşte ţi în linişte că Ab­solutul, Tao, este în tine, că nici un preot, sau cult, sau dogmă, sau carte, sau zicere, sau învăţătură, sau dascăl, nu stă între Tine şi El. Află că Binele şi Răul nu au importanţă, Eu şi Tu nu are importanţă, Înăuntru sau Afară nu au importanţă, ca şi Viaţa şi Moartea. Pătrunde în Sferă, unde nu este teamă de moarte sau speranţă în viaţa de apoi, unde eşti eliberat de necazurile vieţii sau de nevoia de salvarea sufletului. Eşti tu însuţi Tao. Fii tu însuţi, acum, o piatră de care se izbesc zadarnic valurile vieţii.

Un strigăt slab îl trezi din meditaţie şi îl ridică în picioare. Naga arăta înfierbântat cu degetul către apus. Toţi ochii se îndreptară într acolo. Porumbelul călător zbura în linie dreaptă către Anjiro, dinspre vest. Se aşeză pe un pom îndepărtat, să se odihnească o clipă, apoi îşi luă din nou zborul, odată cu ploaia care începuse să cadă.

Departe, către apus, în urma lui, era Osaka.