James Joyce Ulysses Copyright by James Joyce Shakespeare and Company 12, Rue de l'Odeon, 12 Paris, 1928 Toate drepturile asupra acestei versiuni sînt rezervate Editurtf univers. Ulise

Buffallo Bill cînd trage, el a şi nimerit dintr-odată. Niciodată n-a dat greş şi nici nu va da vreodată,

O tăcere urmă acestei demonstraţii, pînă cînd domnul Bloom, ca să creeze o atmosferă agreabilă, se simţi îndem­nat să-l întrebe dacă fusese vorba de un concurs de măes-trie la tir, de felul celei anuale a Asociaţiei naţionale de tragere cu puşca, care se ţine la Bisley, lingă Londra.

— Ce spui î'spuse marinarul.

— De mult a fost ? urmă domnul Bloom fără să cli­pească.

— Păi, răspunse marinarul, destinzîndu-se într-o oare­care măsură sub efectul magic al unei durităţi deopotrivă cu a lui, să tot fie o treabă de vreo zece ani. A-nconjurat toată lumea cu circul regal Hengler. L-am văzut făcînd

asta la Stockholm.

— Curioasă coincidenţă, îi strecură discret domnul

Bloom lui Stephen.

— Pe mine mă cheamă Murphy, continuă marinarul, W.B. Murphy, din Carrigaloe. Ştii unde-i asta ?

— în portul Quenstowon, replică Stephen.

— Aşa e, spuse marinarul. Fortul Camden şi Fortul Carlisle. De-acolo am umflat eu pînzele. Acolo-i neves­tica mea. M-aşteaptă, ştiu eu bine. Pentru Anglia, pen­tru căminul meu şi pentru frumoasa mea. E nevasta mea credincioasă şi adevărată, pe care n-am mai văzut-o de Şapte ani, tot plutind pe mări.

249
Domnul Bloom îşi putea închipui cu uşurinţă imaginea sosirii sale într-o asemenea scenă — reîntoarcerea acasă a marinarului la căsuţa sa la marginea drumeagului de ţară după ce-i scăpase demonului mării, cruntul Davy Jones — o noapte ploioasă cu lună oarbă. Străbătând în­treaga lume ca să se întoarcă la nevestica lui. Sînt o gră­madă de poveşti despre de-alde Alice Ben Boit, Enaeh< Arden şi Rip Van Winkle şi o mai fi oare cineva pe aici care-şi mai aduce aminte de Caoc O'Leary, o poezioară de toţi iubită şi de mare efect, şi pentru că veni vorba, şi de John Casey sărmanul, o piesă lirică desăvîrşită în felul ei, aşa fără pretenţii ? Dar niciodată nu se pomeneşte în de-al­de astea de vreo nevastă care s-o fi luat-o din loc de acasă să se întoarcă ea, oricît de mult i-ar fi dus dorul celui lipsă. Chipul care se arată la fereastră ! închipuiţi-vă ui­mirea lui cînd în cele din urmă ajungînd la capătul în­cercărilor sale începu să înţeleagă adevărul cu jumătatea lui mai bună, naufragiat acuma în ce-avea el mai scump. Nu te mai aşteptai să mă mai vezi dar acum m-am întors cu-adevărat şi vreau s-o luăm iar de la început. Uite-o cum sade acolo la gura focului, ca o văduvă, de-atîta vreme nu mai e bărbatul ei lîngă ea. Mă crede mort. Le­gănat în leagănul din fundul mării. Şi-alături acolo ui-te-l cum sade pe nenea Chubb sau Tomkin, după caz, crîş-marul de la Coroana şi Ancora, numai în cămaşă, mîncîn-du-şi friptura de miel cu ceapă. Nu-i nici un scaun liber pentru tata. Bu-hu ! Cum suflă vîntul ! Şi copilaşul cel nou sosit e pe genunchii ei, copil post mortem. Hai la trap, hai la trap şi la galop ! Ne plecăm în faţa inevitabilului, Rînjeşte şi îndură. Rămîn cu toată iubirea, soţul său cu. inima frîntă, W. B. Murphy.

Marinarul, despre care nu s-ar prea fi putut spune că ar fi fost un rezident în Dublin, se întoarse spre unul din birjari cu această cerere :

— Nu se-ntîmplă să ai ceva vreo gură de tutun, de mestecat la dumneata, nu ?

Birjarul căruia astfel i se adresase se întîmpla să nu aibă, însă patronul scoase o bucată ca un zar din jacheta lui cea bună care atîrna într-un cui şi obiectul dorit fu pe urmă trecut din mînă în mînă.

— îţi mulţumesc, spuse marinarul.

250

îşi depozită calupul în gură şi, mestecînd, şi de ase­menea cu unele poticneli încete in vorbire, urmă :

— Am sosit az-dimineaţă la ceasurile unsprezece. Corabia Rosevean cu trei catarge de la Bridgwater, cu că­rămizi încărcătură. M-am îmbarcat ca să traversez în­coace. Mi-ram luat banii az-după masă. Uite-.aici foaia mea de debarcare. W.B. Murphy, marinar.

Spre a confirma această declaraţie extrase din buzu­narul de la piept şi-l încredinţa vecinilor săi de la masă un document împăturit şi care nu arăta prea curat.

— Trebuie c-ai văzut ceva din lumea asta largă, re­marcă patronul, sprijinindu-se de tejghea.

— Păi, -replică marinarul, după ce reflectă la aceste spuse. Am dat înconjur ceva de cînd m-am angajat prima oara. Am fost pe Marea Roşie. Am fost în China şi în America de Nord şi în America de Sud. Am văzut iceber-guri cu grămada, trosnind şi scrîşnind. Am fost la Stoc-kholm şi în Marea Neagră, în Dardanele, cu căpitanul Dal-ton cel mai bun bărbat dracului care-a comandat vreo corabie. Am văzut Rusia. Gospoăy pomilooy. Aşa se roagă

ruşii.

— Ai văzut ceva minuni, nu zic. interveni un surugiu.

— Păi, spuse marinarul, mutîndu-şi prin gură tutunul doar în parte mestecat. Am văzut la minunăţii, şi-ncolo şi-?ncoace. Am văzut un crocodil care muşca din fierul an­corei aşa cum muşc eu din tutunul ăsta.

îşi scoase din gură bucăţoiul molfăit şi, prinzîndu-şi-l între -dinţi, muşcă din el cu ferocitate.

— Han ! Uite-aşa. Şi i-am văzut pe mîncătorii de oa­meni din Peru care mănîncâ stîrvuri şi ficaţi de cai. Uite-aici. Uite-i. Mi-a trimis-o un prieten de al meu.

Scoase, cotrobăindu-se, o ilustrată din buzunarul de la piept, care părea să fie, în felul lui, un soi de depozit de relicve, şi o împinse peste masă. Textul tipărit pe ea spu­nea : Choza de Indios. Beni, Bolivia.

Cu toţii îşi concentrară atenţia asupra scenei înfăţi­şate : un grup de sălbatice purtînd legături în dungi peste şolduri, chircite, clipind, alăptînd, încruntîndu-se, dormind în mijlocul unui roi de copii (trebuie să fi fost cel puţin ■vreo douăzeci) în faţa unor cocioabe primitive de răchită.

251

— Mestecă la coca cît îi ziulica de mare, adăugă co­municativul lup de mare. Au stomacurile ca nişte grătare de pîine. îşi taie ţîţele cînd nu mai pot să facă copii. Uite-aici la ele goale cum le-a făcut mă-sa mîncînd la ficat crud de cal mort.

Ilustrata lui se dovedi un centru de atracţie pentru gentlemenii aceştia neieşiţi în lume, timp de cîteva mi­nute, dacă nu mai mult.

— Şi ştiţi cum să le ţineţi cît mai departe de tine ? în­trebă el jovial.

Nimeni nehazardînd vreo opinie, el le făcu cu ochiul, spunînd :

— Cu sticlă. Asta le bagă-n toţi sperieţii. Sticlă. Fără a manifesta vreo surpriză, domnul Bloom întoarse

ilustrata pe partea cealaltă să citească adresa şi timbrul în parte obliterate de ştampilă. Scria după cum urmează : Tarjeta Postai. Senor Â. Boudin. Galeria Becche, Santiago, Chile. Nu era fireşte nici un mesaj, după cum băgă el bine de seamă. Deşi nu era un adept implicit al sumbrei istorii povestite (şi nici de fapt a performanţei cu împuşcarea ouălor în ciuda lui Wilhelm Teii şi a incidentului cu La-zarillo şi Don Cesar de Bazan descris în Maritana cu care prilej glonţul celui dintîi trecuse prin pălăria celui de al doilea) pentru că detectase o discrepanţă între numele său (presupunînd că acela ar fi fost persoana care se pretindea a fi şi nu ar fi navigat sub pavilion fals şi nu ar fi învăţat cum să citească busola pe undeva prin ape liniştite) şx adresantul fictiv al misivei, fapt care-l făcuse să nutrească oarecari suspiciuni în ce priveşte bona fides amicului nostru, toate acestea îi aminteau totuşi într-un fel de un plan multă vreme hrănit pe care intenţiona să şi—1 reali­zeze într-o zi într-o miercuri sau duminică de a călători pînă la Londra via în lung pe mare şi nici n-am putea spune că ar fi călătorit vreodată prea departe cine şfee ce dar în adîncul inimii era un aventurier înnăscut deşi soarta îi dejucase intenţiile şi rămăsese consecvent un ora de uscat decît dacă ai spune că înseamnă o călătorie să mergi pînă la Holyhead care fusese cea mai lungă a lui cel mai departe. Martin Cunningham îi spusese deseori că i-ar fi putut procura un permis prin Egan dar cîte o chestiune neaşteptată se tot ivea dracului veşnic şi rezultatul net

252

era că tot planul cădea baltă. Dar chiar presupunînd că s-ar ajunge să pui banii jos şi să-i frîngi inima lui Boyd tot n-ar fi fost cine ştie ce scump, punga i-ar fi permis-o, cîteva guinee cel mult, ţinînd seama că drumul pînă la Mullingar unde voia oricum să se ducă ar fi fost cinci şilingi şi jumătate dus şi întors. Şi escapada asta i-ar fi prins bine şi pentru sănătate dacă stai să te gîndeşti şi la aerul cu ozon şi ar fi fost în toate sensurile plăcut de-a dreptul, mai ales pentru unul care şi-aşa nu prea stă bine cu ficatul, să mai şi vezi diferite locuri pe drum, Plymouth, Falmouth, Southampton şi aşa mai departe, culminînd şi la urmă cu un tur instructiv al locurilor de seamă din marea metropolă, priveliştea Babilonului nostru modern unde fără îndoială că avea să vadă şi marile înfrumuse­ţări, Turnul, abaţia, bogătaşii din Park Lane cu care să facă iară cunoştinţa. Un alt lucru care-i trecea tocmai prin gînd ca nefiind deloc o idee rea ar fi fost să-şi arunce ochii prin jur la faţa locului să vadă dacă să nu încerce să pună bazele pentru un turneu de concerte cu muzică estivală îmbrăţişînd cele mai proeminente staţiuni bal­neare Margate cu băile ei mixte şi localităţile balneare de şic, Eastbourne, Scarborough, Margate şi aşa mai de­parte, frumosule Bournemouth, insulele din Canalul Mî-necii şi alte bijuterii de pe coastă, care s-ar putea dovedi a fi cît se poate de remunerative. Nu, fireşte, cu cine ştie ce companie adunată la întîmplare, sau cu doamne ama­toare care să se afle în treabă, cum ar fi ceva de tipul doamnei CP, M'Coy — împrumută-mi mie valiza dumi-tale şi-ţi trimit eu prin poştă recipisa. Nu, ceva a întîia, cu o distribuţie irlandeză numai vedete, de genul operei mari Tweedy-Flower, cu propria consoartă ca star prin­cipal cu un fel de contrapondere pentru operele englezeşti Elster Grimes şi Moody Masners, o chestie cît se poate de simplă în fond şi era şi succesul asigurat, cu condiţia să se poată aranja reclama în ziarele locale de un tip cu ceva mai mult curaj care să şi tragă sforile necesare şi astfel să combini afacerile cu plăcerea. Dar cine ? Asta era în­trebarea.

De asemenea, fără să poată pune mîna în foc, i se părea că mari posibilităţi s-ar fi putut deschide cum ar fi fost iniţierea unor noi modalităţi pentru a ţine pasul cu vre-

253

mea â propos de ruta Fishguard-Rosslare care,,se zvonea, era pusă încă o dată pe tapet în departamentele de resort cu desfăşurarea obişnuită de birocraţie şi formalităţi şi tergiversări din partea unor babalîci şi imbecili în general Era o mare ocazie desigur pentru iniţiativă şi spirit în­treprinzător care să facă faţă necesităţilor de trafic ale publicului larg, ale omului obişnuit, adică Brown, Robinson şi ceilalţi.

E într-adevăr regretabil şi chiar absurd de-a dreptul şi un blam de loc neînsemnat pentru societatea noastră atît de lăudată faptul că omul de pe stradă, cînd sistemul so­cial are într-adevăr nevoie de consolidare, din cauza cîtorva nenorocite de lire sterline acolo, e împiedicat şi el să vadă mai multe din lumea asta în care trăieşte în loc să rămînă mereu prins ca în clei de pe vremea cînd pră­păditul ăsta care nu se mai mişcă din loc m-a luat de ne­vastă. In fond, da-o dracului de treabă, muncesc unspre­zece luni şi mai bine ca robii şi merită o schimbare radi­cală de perspectivă după tot frecuşul vieţii de oraş şi vara, să mai aleagă, cînd Doamna Natură e şi ea mai în formă, mai arătoasă, aşa ceva ar fi nki mai mult nici mai puţin decît o altă viaţă. Existau prilejuri deopotrivă de exce­lente şi în insula mamă, încîntătoare rezervaţii silvane parcă anume făcute pentru întinerire, refacere, oferind o pletoră de atracţii precum şi un tonic înviorător pentru organism în şi în jurul Dublinului cu împrejurimile sale pitoreşti, chiar, Poulaphouca, pînă la care era un tramvai cu aburi, dar şi ceva mai departe de îmbulzeală, la Wick-low, pe drept denumită grădina Irlandei, o ţintă ideală pentru bicicliştii mai vîrstnici, cîtă vreme nu sparg, şi în landele de la Donegal, unde dacă ce se spune e adevărat, priveliştea este minunată, deşi localitatea asta la urmă numită nu e uşor accesibilă aşa că influxul de vizitatori nu era încă la nivelul aşteptat ţinîndu-se seama de foloa­sele frumoase care s-ar fi putut realiza de aici, în vreme ce Howth cu amintirile sale istorice şi de alt fel, Thomas Mătăsosul, Grace O'Malley, George al TV-lea, rododen­dronii la cîteva sute de picioare deasupra nivelului mării era un loc favorit pentru oameni de toate soiurile şi con­diţiile, mai ales primăvara cînd tinerii, deşi îşi avea cota sa de morţi căzînd de pe faleză, voluntari sau accidentali,

254

şi unde şi ajungi cit ai bate din palme, fiind doar la trei sferturi de oră de Coloană. Pentru că desigur excursiile turistice moderne cu tot confortul sînt doar la început, în copilăria lor, ca să spunem aşa, şi organizarea lasă încă mult de dorit. Interesant de aprofundat, i se părea, doar aşa din curiozitate pur şi simplu, dacă traficul a creat ruta sa vice versa sau amîndouă laolaltă. întoarse la loc ilustrata pe cealaltă faţă şi i-o trecu mai departe lui Stephen.

— Am văzut un chinez o dată, relata conştiinciosul narator, care avea nişte gogoloaşe mici ca de cocă şi le punea în apă şi se desfăceau, şi fiecare era altceva. Una era un vapor, alta era o casă, alta era o floare. Ăştia-ţi fierb şobolani în supă, adăugă îmbietor, chinezii.

Obscrvînd poate o expresie de îndoială pe feţele lor, globtroteurul continuă să-şi depene aventurile.

— Şi am vJzut un om care a fost omorît la Triesie de un italian. Cu cuţitul în spate, Un cuţit ca ăsta.

\Vorbindu-le aşa, produse un cuţit cu jresort, de aspect periculos, cu totul potrivit cu propria sa înfăţişare, şi-l demonstra, ţinîndu-l cum se cuvine în poziţie de atac.

— într-un bordel, la o socoteală de conturi între doi contrabandişti. Tipul se ascunsese după uşă, şi-odată a venit pe la spatele lui. Uite aşa. Pregăteşte-te să te-ntîl-neşti cu Dumnezeul tău, zice. Şi hop ! I l-a băgat în spi­nare pînă la mîner.

Privirea lui greoaie, rotindu-se alene, îi sfida să-i mai pună întrebări, dacă s-ar fi întîmplat să mai vrea cineva s-o facă. Ăsta-i oţel pe cinste, repetă, examinindu-şi acest formidabil stiletto.

După care răscolitor denouement suficient pentru a-i intimida pe cei mai îndrăzneţi, el juca resortul pum­nalului băgînd lama la loc, şi puse deoparte arma în chestiune ca mai înainte în camera sa a ororilor, cu alte cuvinte în buzunar.

— Ăştia sînt grozavi cu armele albe, spuse pentru in­formarea tuturor cineva care era limpede că nu era nici el prea bine lămurit. Din cauza asta se gîndeau că asasi­natele din parc ale invincibililor au fost săvîrşile de nişte străini, că au folosit cuţitele.

La această remarcă, emisă în chip evident în spiritul zicalei unde-i ignoranţă e şi jeritire, domnul Bloom şi

25.5

Stephen, fiecare în felul său, schimbară ambii instinctiv priviri pline de subînţeles, într-o tăcere religioasă de felul celei strict entre nous, către locul unde Piele-de-Capră, alias patronul, smulgea jeturi de lichid din aparatul său de fiert cafea. Faţa sa inscrutabilă, care era în felul ei o operă de artă, un studiu desăvîrşit, sfidînd orice descriere, comu­nica impresia că nu înţelegea nici o iotă din cele ce se pe­treceau în jurul său, Nostim, chiar.

Urmă o tăcere oarecum îndelungată. Un bărbat citea cu întreruperi un pătat de cafea ziar de seară ; altul, ilustrata cu indigenele choza de; altul, foaia de eliberare a marinarului. Domnul Bloom în ce-l priveşte pe el per­sonal, cumpănea pe gînduri. îşi amintea limpede cum în-tîmplarea la care se făcuse aluzie avusese loc, ca ieri, cu cîţiva anişori înainte, în zilele cînd fuseseră tulburările cu ţăranii, cînd lumea civilizată fusese luată, ca să spunem aşa, prin surprindere, pe la începutul anilor optzeci, opt­zeci şi unu ca să fim mai exacţi, cînd el tocmai împlinise cincisprezece ani.

— Da, domnule, îi întrerupse gîndurile marinarul. Dă-ne înapoi hîrtiile alea.

Cererea-i fiindu-i satisfăcută, el le prinse laolaltă cu un elastic.

— Da' stînca de la Gibraltar ai văzut-o ? îl întrebă domnul Bloom.

Marinarul făcu o strîmbătură, mestecînd înainte, în­tr-un fel care ar fi putut fi luat şi ca da, şi ca nu.

— Mda, ai ajuns şi-acolo, spuse domnul Bloom, vîrful Europei, gîndindu-se că ajunsese acolo într-adevăr, şi în speranţa că acest rătăcitor pe mări ar fi putut să-şi spună unele amintiri, însă el nu făcu aceasta, lăsînd doar să ţîş-nească un jet de zeamă în rumeguşul de pe podea şi îşi clătină capul cu un fel de dispreţ leneş.

— Cam în ce an să fi fost ? interpolă domnul Bloom. Poţi să-ţi mai aduci aminte ce corăbii erau ?

Acest soi-disant marinar mestecă greoi o vreme, înfo­metat parcă, înainte de a-i răspunde.

— M-am săturat de toate stîncile astea din mare, spuse, şi de corăbii şi de vapoare. Nişte hîrburi sparte, asta sînt.

256

Obosit, în aparenţă, tăcu. Interlocutorul său constatînd că nu avea perspective să mai afle ceva nou de la un client atît de capricios, căzu din nou pe gînduri de data aceasta cu privire la dimensiunile uriaşe ale apelor pe suprafaţa globului pămîntesc. Ajunge să spunem că, aşa cum o pri­vire superficială pe hartă ne poate arăta, apa acoperă de-a dreptul trei pătrimi din el, şi el îşi dădea acum seama pe deplin ce însemna să stăpîneşti valurile. In mai multe ocazii — cel puţin o duzină — aproape de North Bull la Dollymouth el remarcase un bătrîn lup de mare, în mod evident rămas pe drumuri, aşezat de obicei aproape de marea nu deosebit de plăcut mirositoare, pe zid, privind cu totul absent marea şi marea privindu-l pe el, visînd la păduri înfrunzite şi pajişti verzi cum cîntă cineva undeva. Şi se întrebase atunci de ce. Poate că încercase şi el să des­luşească această taină, rătăcind în sus şi în jos pînă la anti­pozi şi tot aşa pe deasupra şi pe dedesubt — adică, la drept vorbind, nu chiar pe dedesubt, punîndu-şi la încercare no­rocul. Şi toate şansele ar fi fost cel puţin douăzeci contra zero că nici nu exista nici un fel de taină. Cu toate acestea, fără a mai intra în minutiae-ele acestei chestiuni, faptul elocvent era că marea rămînea acolo în toată splendoarea ei şi în mersui normal al lucrurilor cineva oricine ar fi fost el trebuia să plutească pe ea şi să sfideze providenţa fie şi numai pentru a arăta cum oamenii reuşesc de obicei să treacă o asemenea povară pe spinarea altuia ca şi ideea cu iadul şi loteria şi asigurările, care şi ele merg exact pe acelaşi principiu, aşa că, din asemenea motive, dacă nu din altele, bărcile de salvare duminica sînt o instituţie foarte lăudabilă pentru care, publicul, oriunde s-ar afla el, pe uscat sau pe malul mării, cum ar fi cazul, avînd-o la dis­poziţie ca să spunem aşa ar trebui să-şi exprime mulţumi­rile şi faţă de comenduirea portului şi serviciul de paza coastelor care trebuie să facă faţă şi să pornească în afară în furia elementelor naturii, pe orice vreme, cînd îi cheamă datoria Irlanda aşteaptă ca fiecare om şi aşa mai departe, şi uneori o duc foarte greu iarna ca să nu uităm şi bărcile uşoare irlandeze, Kish şi altele, care se pot răsturna în orice clipă pe drum, care o dată şi el cu fiica lui trăiseră o atare experienţă pe o vreme agitată, ca să spunem de-a dreptul furtunoasă.

257

17 - Ulise, voi. II

-— iîra unul care a mers o .dată cu mine pe Rătăcitorul, continuă bătrînul lup de mare, el însuşi un rătăcitor. S-a trecut pe uscat şi şi-a luat o slujbă uşoară, valetul unui domn cu şase lire pe lună. Pantalonii ăştia care-i am pe mîne-s de la el şi mi-a dat şi un impermeabil şi cuţitul ăsta. Şi eu aş vrea o slujbă ca asta, să-l rad pe unul şi .să-l perii. M-am săturat să tot bat mările. Uite, şi fiu-mea, Danny. a fugit pe mare şi maică-sa-i găsise o slujbă la Cork unde-ar fi putut cîştiga bani frumoşi.

— Cîţi ani are ? întrebă unul din ascultători, care, de altfel, văzut dintr-o parte semăna cu Henry Campbell, no­tarul, acum departe de grijile biroului, nespălat, fireşte, şi îmbrăcat mai soios şi cu o idee de vopsea pe apendicele său nazal.

— Păi, răspunse marinarul cu un fel de uimire pe faţă. Fiu-mea Danny ? O fi de vreo optşpce ani acuma, mă gîndesc. .

Acest tată de 'baladă la acestea îşi trase de cămaşa .sa cenuşie, şi oricum nu curată, cu amîndouă mîinile şi zgîn-dări pe pieptul său pe care se putea vedea o imagine tatuată cu cerneală chinezească albastră, intenţionînd să reprezinte o ancoră.

— Erau păduchi în hogeacul ăla din Bridgwater, re­marcă el. Sigur, trebuie să fac o baie rnîine sau poimîine. Negrii ăştia, ăştia nu-mi plac mie. Nu pot să le sufăr gîii-gâniile astea. îţi sug sîngele, asta fac.

Văzînd că toţi îi priveau pieptul, îşi trase îndatoritor mai tare de cămaşă, astfel încît pe deasupra simbolului cinstit de timp al speranţei şi odihnei marinarului, putură vedea pe deplin cifra 16 şi profilul unui tînăr părînd cam încruntat.

— Tatuaj, explică ilustratorul. Asta mi-a făcut-o cînd eram o dată fără vînt în larg la Odesa, în Marea Neagră, cu căpitanul Dalton. Un tip care-l chema Antonio mi-a făcut-o. Aici e chiar el, un grec.

— Te-a durut tare cînd ţi-a făcut-o ? îl întrebă unul pe marinar.

Acest vrednic tovarăş era însă acum ocupat să prindă ceva pe pieptul său. îl strivea sau...

— Uite aici, spuse, arătîndu-l pe Antonio. Uite-l aici, înjurîndu-l pe secund. Şi uite-l aici, adăugă. Tot tipul ăsta,

253

şi trase acuma într-un fel anumit cu degetele, ca să-l arate altfel, uite-l cum rîde de o chestie care i-o spune cineva. Şi într-adevăr faţa lividă a tânărului numit Antonio arăta cu adevărat un fel de surîs forţat şi efectul acesta curios suscită admiraţia fără rezerve a tuturor celor de faţă, inclusiv Piele-de-Capră care de data asta se întinse peste tejghea.

— Mda, da, oftă marinarul, privindu-şi pieptul bărbă­tesc. S-a dus şi el. L-au mîncat rechinii. Mda, da.

îşi lăsă pielea astfel că profilul îşi reluă expresia de dinainte.

— Frumos făcută, spuse docherul întîiul.

— Şi numărul ăsta pentru ce-i ? întrebă un vagabond numărul doi.

— L-au mîncat de viu ? îl întrebă un al treilea pe marinar.

— Mda, da, oftă iarăşi acesta din urmă, de data aceasta parcă mai însufleţit, cu un fel de jumătate de surîs, pentru scurtă vreme însă doar, în direcţia celui care-l întrebase de număr. Era grec.

Şi pe urmă adăugă, cu un fel de umor sinistru, ţinmd seama de sf îrşitul celui evocat :