James Joyce Ulysses Copyright by James Joyce Shakespeare and Company 12, Rue de l'Odeon, 12 Paris, 1928 Toate drepturile asupra acestei versiuni sînt rezervate Editurtf univers. Ulise

Albe cazmalele, roşu ţi-e botul

Ş'i trupul tău iubăreţ mi-e.

întinde-te-aici cu mine cu totul

hi strînsoarea şi pupatu' de întunecime.

Delectaţie posomorită, aşa-i spune d'Aquino pîntecosul, frate porcospino. Adam dinainte de cădere călărea dar nu era cuprins de rut. Lasă-l să cheme : trupul tău iubăreţ mi-e ⁴⁶. Limbaj nici cît negru sub unghie mai rău decît acesta. Cuvinte de călugăr, boabe de rozarii sporovăind pe şirag : vorbe de borfaşi, grăunţe tari ciocnindu-li-se în buzunare.

Trec acum.

58

Cu ochii piezişi la pălăria mea de Hamlet. Dacă aş fi deodată gol aici, cum stau aşa ? Nu sînt. Peste nisipu­rile lumii întregi, pe urmă-mi sabia de flăcări a soarelui, către soare apune, mergînd spre ţinuturile înserării. Pă­şeşte, se împinge, se tirîie. se înverşunează, îşi trage după sine povara. Fluxul amurgind, atras de lună, în urma ei. Fluxuri, nemăsuratinsulate, în ea, sînge nu al meu, oinopa ponton, o mare întunecată ca vinul. Iat-o pe slujitoarea lunii. In somn semnul cel umed îi rosteşte ceasul, o în­deamnă să se ridice. Pat de mireasă, pat de născătoare, pat de moarte, cu luminare fantomatică. Omnis caro ad te veniet. El vine, palid vampir, prin furtuna din ochii lui, liliacul său pluteşte însîngerînd marea, gura pe sărutul gurii ei.

Iată. Prinde asta cu acul, vrei ? Tablele mele ⁱ⁷. Gura pe sărutul ei. Nu. Trebuie să fie două fiinţe. Să se li­pească bine laolaltă. Gura pe sărutul gurii ei.

Buzele lui se mişcau cuprinzînd buze netrupeşti de aer : gura pe pîntecul ei. Pîntec. mormînt atoatecuprin-zînd ca un pîntec. Gura lui plămădea răsuflarea ieşind, nerostită : uiihah : mugetul planetelor cataractante, glo­bulare, în flăcări, mugind departedepartedeparte. Hîrtii. Bancnote, să le ia dracul. Scrisoarea bătrînului Deasy. Uite. Mulţumindu-vă pentru ospitalitate să rupem capă­tul de jos. întorcîndu-se cu spatele la soare se aplecă mult peste o masă de stîncă şi mîzgăli vorbe. Asta-i a doua oară cînd am uitat să iau hîrtie de pe pupitrul bibliotecii. Umbra i se aşternea peste stînci aşa cum se aplecase, terminînd. De ce nu fără sfîrşit pînă la steaua cea mai depărtată ? întunecoase sînt acolo, dincolo de lumina aceasta, întunericul strălucind în lumina cea vie, delta Casiopeei, lumi. Eu mă aşez acolo cu toiagul de frasin al augurului, în sandalele împrumutate, la lumina zilei lîngă o mare lividă, neluat în seamă, în noaptea liliachie mer­gînd sub stăpînirea stelelor nefireşti. Arunc umbra aceasta sfîrşită de la mine, forma neomenească ineluctabilă, o chem îndărăt. Fără sfîrşit, dacă ar fi a mea, formă a for­mei mele ? Cine mă pîndeşte pe mine aici ? Cine vreodată oriunde va citi cuvintele acestea scrise ? Semne pe un cîmp alb. Undeva pentru cineva cu vocea ta cea mai încîntătoare. Bunul eDiscop de Cloyne a scos vălul tem-