James Joyce Ulysses Copyright by James Joyce Shakespeare and Company 12, Rue de l'Odeon, 12 Paris, 1928 Toate drepturile asupra acestei versiuni sînt rezervate Editurtf univers. Ulise

24

parte, jovialitatea asta a lui parcă o face, într-un fel, inofensivă, nu ? Cum i-a zis, Iosif Tîmplarul ?

— Balada lui Isus Glumeţul, răspunse Stephen.

— O, spuse Haines, dumneata ai mai auzit-o ?

— De trei ori pe zi, după mesele, spuse Stephen uscat.

— Dumneata nu crezi, nu-i aşa ? întrebă Haines. Vreau să spun, nu eşti credincios în înţelesul strict al cuvîntului. Creaţiunea din nimic, şi miracolele şi un Dumnezeu personal.

— Mie mi se pare că nu există decît un singur înţeles al cuvîntului, spuse Stephen.

Haines se opri să scoată din buzunar o tabacheră plată de argint pe care sclipea o piatră verde. îi zvîcni capacul apăsînd-o cu degetul mare şi i-o oferi.

— Mulţumesc, spuse Stephen luînd o ţigară.

Haines se servi şi el şi închise cu pocnet tabachera. O puse la loc în buzunarul hainei şi scoase din buzunarul vestei o cutie de chibrituri de nichel, o deschise şi pe aceasta cu zvîcnet şi, după ce-şi aprinse propria ţigară, întinse beţigaşul spre Stephen protejîndu-i flacăra în căuşul palmelor.

— Da, sigur, spuse cînd porniră iarăşi. Sau crezi sau nu crezi, nu ? Personal eu nu am putut să înghit niciodată ideea asta a unui Dumnezeu personal. Cred că nici dum­neata nu tolerezi asta, nu ?

— Vezi în mine, spuse Stephen cu o neplăcere posomo­rită, un oribil exemplu de liber cugetător.

Mergea înainte, aşteptînd să i se mai spună ceva, tîrîn-du-şi pe lîngă el bastonul de frasin. Vîri'ul de fier îl urma uşor pe cărare, scrijelind pietrişul la picioarele lui. Acesta, mie familiar, după mine, strigîndu-mă Steeeee-phen. O linie şerpuită de-a lungul cărării. Au să păşească peste ea la noapte, cînd se întorc pe aici prin întuneric. Vrea cheia. E a mea. Eu am plătit chiria. Acum eu mănînc punea lui sărată. Să-i mai dau şi cheia. Totul. Are să mi-o ceară. I-am văzut privirea.

— în fond, începu Haines...

Stephen se întoarse şi constată că privirea rece care îl măsurase pînă atunci nu era deloc neprietenoasă.

25

— în fond, aş crede că eşti în stare să te eliberezi. Dumneata eşti propriul dumitale stăpîn, aşa mi se pare mie.

— Eu slujesc la doi stăpîni, spuse Stephen, unul englez şi unul italian.

— Italian ? spuse Haines.

O regină nebună, bătrînă, geloasă. Ingenunche în faţa mea.

— Şi un al treilea, spuse Stephen, mai este care are nevoie de mine pentru tot felul de lucruri mărunte.

— Italian ? spuse Haines iarăşi. Ce vrei să spui ?

— Statul imperial britanic, răspunse Stephen, simţind cum i se urcă sîngele în obraji, şi sfînta biserică romană catolică şi apostolică.

Haines îşi desprinse de pe buze cîteva fire de tutun înainte de a vorbi iarăşi.

— Asta pot s-o înţeleg foarte bine, spuse calm. înţeleg că un irlandez trebuie să gîndească astfel. Noi în Anglia ne dăm seama că v-am tratat foarte nedrept. Se pare că istoria e de condamnat.

Titlurile mîndre, pline de superbie, îşi bolteau peste memoria lui Stephen triumful clopotelor de bronz : et unam sanctam catholicam et apostolicam ecclesiam; înceată maturizare şi schimbare a ritului şi dogmei aseme­nea propriilor lor gînduri alese, chimie stelară. Crezul apostolic în liturghie pentru papa Marcellus, glasurile îmbinate, cîntînd o unică, puternică afirmaţie : şi dincolo de cîntul lor, îngerul mereu treaz al bisericii militante dezarmîndu-i şi ameninţîndu-i pe ereziarhi. Hoardă de eretici fugind cu mitrele alunecîndu-le, Photius şi ceata batjocoritorilor, dintre care Mulligan făcea şi el parte, şi Arrius războindu-se toată viaţa despre consubstanţialita­tea Fiului şi Tatăl, şi Valentin, negînd trupul pămîntean al lui Crist, şi subtitlul eretic african Sabellius care susţi­nea că Tatăl este el însuşi propriul său Fiu. Vorbe pe care Mulligan le rostise acum o clipă, cu ironie către acest străin. Batjocură fără rost. Hăul îi aşteaptă cu sigu­ranţă pe toţi cei care ţes din vînt : ameninţarea, dezarma­rea şi înfrîngerea în faţa armiilor războinice ale îngerilor

26

bisericii, cetele arhanghelului Mihail, care o apără pentru totdeauna în ceasurile de vrajbă cu lăncile şi scuturile lor. Ascultaţi, ascultaţi. Aplauze prelungite. Zut ! Nora de Dien !

— Sigur, eu sînt englez, spunea vocea lui Haines, şi simt ca un englez. Nici eu nu vreau ca ţara mea să cadă pe mîinile evreilor germani. Asta, mi-e teamă, este problema noastră naţională în momentul de faţă.

Doi bărbaţi se opriseră la marginea stîncii, privind ; un om de afaceri, un barcagiu.

— O ia spre portul Bullock.

Barcagiul arătă cu bărbia spre nordul golfului, cu oarecare dispreţ.

— Acolo are cinci coţi adîncime, spuse. Are să-l împingă-ncoace cînd vine fluxul pe la ceasurile unu. Astăzi sînt nouă zile.

Cel care s-a înecat. O pînză rotindu-se prin golful pustiu, aşteptînd să iasă la suprafaţă o mogîldeaţă umflată, rostogolindu-şi în soare faţa buhăită, albă ca sarea. Iată-mă.

Urmau poteca întortocheată în jos spre golf. Buck Mulligan stătea în picioare pe o piatră, în cămaşă, şi cravata desfăcută îi zvîcnea peste umăr. Un tînăr, agă-ţîndu-se de un pinten de stîncă alături îşi mişca încet, ca o broască, picioarele verzi în gelatina adîncă a apei.

— E şi fratele tău cu tine, Malachi ?

— E la Westmeath. Cu alde Bannon.

— Tot acolo ? Am primit o ilustrată de la Bannon. Zice c-a dat acolo peste o adevărată minune de fată. Una ca-n poze, zice.

— Un instantaneu, mda ? Cu expunere scurtă. Buck Mulîigan se aşeză să-şi dezlege şireturile. Un

bărbat mai în vîrstă îşi ţîşni lîngă colţul de stîncă faţa roşie, congestionată. Se caţără pe pietre, cu apa sticlindu-i pe chelie şi pe ghirlanda de păr cărunt, apă lunecîndu-i peste piept şi pintece şi împroşeînd picuri mari din panta­lonii de baie, lăbărţaţi, negri.

Buck Mulligan îi făcu loc să treacă şi, privind către Haines şi Stephen, îşi făcu pios semnul crucii cu unghia degetului mare peste frunte, buze şi stern.

27

— Seymour s-a întors în oraş, spunea tânărul, agăţîn-du-se iar de pintenul de stîncă. S-a lăsat de medicină şi vrea să se înroleze.

— O, dă-mă dracului, spuse Buck Mulligan.

— Pleacă săptămîna viitoare să intre la jug. O ştii pe fata aia roşcată din Carlisle, Lily ?

— Da.

— Se fîţîia cu el azi-noapte pe dig. Taică-su-i putred

de bogat.

— A pus baza cu el?

— întreabă-l pe Seymour.

— Seymour şi ofiţer, dracului, spuse Buck Mulligan. Dădea din cap pentru sine în timp ce-şi scotea panta­lonii şi se ridică spunînd deodată grosolan :

— Roşcatele astea se dau la ţapi ca nişte capre.

Se întrerupse alarmat, pipăindu-se într-o parte pe sub cămaşa umflată de vînt.

— Mi-a pierit coasta a douăsprezecea, strigă. Eu sînt Vbermensch-ul. Kinck-cel-fără-dinţi şi cu mine, supra­oamenii.

Se smuci să iasă din cămaşă şi şi-o aruncă în spate peste hainele lepădate pe piatră.

— Intri aici, Malaehi ?

— Da. Fă-mi şi mie loc în pat.

Tînărul se împinse pe spate prin apă şi ajunse la jumătatea golfuleţului din două mişcări lungi ale braţelor. Haines se aşeză pe o piatră fumînd.

— Nu intri şi tu ? întrebă Buck Mulligan.

— Mai tîrziu, spuse Haines. Nu imediat după masă. Stephen se întoarse să plece.

— Eu mă duc, Mulligan, spuse.

— Dă-ne cheia aia, Kinch, spuse Buck Mulligan, să-m! ţină cămaşa.

Stephen îi înmînă cheia. Buck Mulligan o aşeză peste hainele făcute grămadă.

— Şi două pence, spuse, pentru o halbă. Aruncă-le acolo.

Stephen aruncă doi penny peste grămada moale de straie. Se îmbracă, se dezbracă. Buck Mulligan drept şi ţeapăn, cu mîinile împreunate în faţă, spuse solemn :

28

— Cel care fură de la sărac îl împrumută pe Domnul. Aşa grăit-a Zarathustra.

Trupul durduliu îi plescăi în apă.

— Ne mai vedem, spuse Haines, întorcîndu-şi capul cînd Stephen porni în sus pe cărare şi-i surise acestui irlandez sălbatic.

Cornul taurului, copita calului, surîsul saxonului. ^1G

— La Vaporul, strigă Buck Mulîigan. Douăsprezece şi jumătate.

— Bine, spuse Stephen.

Mergea pe cărarea întortochindu-se în sus.