James Joyce Ulysses Copyright by James Joyce Shakespeare and Company 12, Rue de l'Odeon, 12 Paris, 1928 Toate drepturile asupra acestei versiuni sînt rezervate Editurtf univers. Ulise

Liliata rutilantium. Turma circumdet. , Iubilanlium te virginum.

Nimbul cenuşiu al preotului în nişe, acolo unde se îmbrăca, discret. N-am să dorm aici la noapte. Şi nici acasă nu pot să mă duc.

Un glas în tonuri dulci, susţinute, îl chema dinspre mare. întorcîndu-se la cotitură, făcu un semn cu mîna. îl chemă iarăşi. Un cap cafeniu, lucios, ca de focă, departe în apă, rotund.

Uzurpator.

— Tu, Cochrane, care cetate a trimis să-l cheme ? ^1T — Tarentum, domnule profesor.

— Foarte bine. Şi ?

— A fost o bătălie, domnule profesor.

— Foarte bine. Unde ?

Faţa goală de gînduri a băiatului întreba fereastra pustie.

Fabulate de fiicele memoriei. Şi totuşi a fost într-un fel, chiar dacă nu aşa cum o fabulase memoria. O expresie, atunci, a nerăbdării, bufnetul înnăbuşit al aripilor exce­sului^, ca în Blake. Aud cum spaţiul întreg se năruie în ruină, geamuri sparte, zidiri prăbu'şindu-se, şi timpul doar

29

o singură flacără lividă, întru sfîrşit. Ce ne mai rămîne

nouă atunci ? ¹⁸

— Am uitat unde, domnule profesor. La 279 înainte de

Cristos.

— Asculum, spuse Stephen, aruncînd o privire spre nume şi dată în cartea cu colţurile paginilor îndoite.

— Da, domnule profesor. Şi a spus : încă o victorie ca asta şi s-a zis cu noi.

Fraza aceasta pe care lumea întreagă a ţinut-o minte. Toropeală plăcută a minţii. De pe o colină dominînd câmpul presărat cu leşuri un general vorbindu-le ofiţerilor, spriji­nit în lance. Oricare căpetenie oricăror ofiţeri. Ei plecîn-du-şi urechea.

— Tu, Armstrong, spuse Stephen. Care a fost sfîrşitul

lui Pirus ?

— Sfîrşitul lui Pirus, domnule profesor ?

— Ştiu eu, domnule. întrebaţi-mă pe mine, dom' profesor, spuse Comyn.

— Aşteaptă. Pe tine te-ntreb, Armstrong. Ce ştii tu despre Pirus ?

în ghiozdanul lui Armstrong era ascunsă la-ndemînă o pungă cu smochine. Şi le stîrcea în palme din cînd în cînd şi le înghiţea binişor. Cojiţele i se atîrnaseră de buze. Suflare dulceagă de adolescent. Oameni cu stare, mîndri că băiatul lor mai mare e în marină. Pe Calea Vico, Dalkey.

— Pirus, domnule profesor ? Un debarcader.¹⁹

Toţi rîseră. Rîs fără veselie, ascuţit, răutăcios. Arms­trong îşi privi în jur colegii, veselie prostească în profil. Acuma, într-o clipă au să rîdă mai tare, ştiindu-mă bine că n-am stofă de profesor, şi siguri pe taxele pe care le plătesc părinţii lor.

— Spune-mi atunci, spuse Stephen, împingîndu-l pe băiat în umăr cu cartea, ce e un debarcader.

— Un debarcader, domnule profesor, spuse Armstrong. Ceva care iese din valuri. Un fel de pod. Cum ar fi debarca­derul de la Kingstown, domnule profesor.

Cîţiva rîseră iarăşi : fără veselie, dar cu subînţeles. Doi din banca din fund şopteau între ei. Da. Ştiau ; nu

30

învăţaseră niciodată dar nici nu fuseseră vreodată cu totul inocenţi. Toţi. Cu invidie le cercetă feţele. Edith, Ethel, Gerty, Lily. Semenele lor : şi la ele suflarea îndul­cită cu ceai şi marmeladă, brăţările lor clinchetind cînd se zbat.

— Debarcaderul de la Kingstown, spuse Stephen. Da, un pod dezamăgit.

Cuvintele acestea le tulburară privirile.

— Cum aşa, domnule profesor ? întrebă Comyn. Un pod este peste un rîu.

Asta pentru caietul de citate al lui Haines. Nimeni aici să-l audă. La noapte, cu îndemînare, prin vorbăria înfier-bîntată, printre pahare, să-i străpung armura bine lustruită a minţii. Şi atunci ? Un bufon la curtea stăpînului, tolerat şi dispreţuit, cîştigîndu-şi lauda" stăpînului clement. De ce şi-au ales cu toţii rolul acesta ? Nu doar pentru o astfel de mîngîiere, molatecă. Şi pentru ei istoria era o poveste ca oricare alta, prea deseori ascultată, şi ţara lor doar o prăvălie de amaneturi.

Dacă Pirus n-ar fi căzut pe mîna unei vrăjitoare bătrîne la Argos, sau Iuliu Cezar n-ar fi fost ciopîrţit cu cuţitele ? întrebările astea nu poţi să ţi le scoţi din minte. Timpul le-a însemnat cu fierul roşu şi acum, înlănţuite, s-au instalat în cămara posibilităţilor infinite pe care le-au dat ele la o parte. Dar oare, toate acestea pot să fi îost posibile, ţinînd seama că nici n-au existat cu adevărat vreodată ? Sau nu e cu putinţă decît ceea ce s-a întîmplat să se întîmple ? Ţese mai departe, ţesătorule de vînt.

— Spuneţi-ne o poveste, domnule profesor.

— O, da, domnule, o poveste cu stafii.

— Aici de unde aveţi ? întrebă Stephen deschizând altă carte.

•— Nu mai plînge, spuse Comyn.

— Spune tu atunci mai departe, Talbot.

— Şi lecţia de istorie, domnule profesor ?

— După asta, spuse Stephen. Dă-i drumul, Talbot.

Un băiat negricos deschise cartea şi şi-o propti cu îndemînare de clapa ghiozdanului. Recita versurile în zbucniri aruncînd priviri piezişe spre text :

31

Să nu mai plingi. păstorule-ntristai, să nu mai plîngi

După Lycidas, suferinţa ta, căci el n~a murit

Chiar dacă a alunecat sub luciul valurilor adinei... -°

Trebuie să existe deci o mişcare, o actualizare a posi-'bilului ca posibil. Cuvintele lui Aristotel căpătau formă prin versurile învălmăşite şi pluteau prin tăcerea studioasă a bibliotecii Sainte Genevieve, unde el stătuse să citească, la adăpost de păcatele Parisului, noapte după noapte. Alături de el, un siamez firav compulsînd un manual de strategie. Creiere îndestulate şi forlpstniînrhi-se în jurul meu ; sub "lămpile licăritoare, prinse în ţeapă, cu antenele pulsînd fără putere ; şi în întunecimea minţii mele o creatură leneşă a lumii subpămîntene, neîncrezătoare, temătoare de lumină, fremătîndu-şi cutele solzoase, de balaur. Gîndul este gîndul gîndului. Strălucire liniştită, in fel tot pepn cp există : sufletul este

forma formelor. Talbot repeta :

Căci prin puterea înaltă a Celui care-a mers pe valuri, Căci prin puterea înaltă...

— întoarce pagina, spuse Stephen liniştit. Aici nu mai văd nimic.

— Cum spuneţi, domnule profesor ? întrebă simplu Talbot, apleeîndu-şi trupul înainte.

Mîna îi întorsese pagina. Se lăsă iarăşi pe spate şi continuă să recite, acum că-şi aducea iar aminte. A Celui care a mers pe valuri. Şi aici, asupra inimilor_noastre bipfenjge se aşterne umbra Jm^si. peste inima şi buzele celui care-l iu in deridere" şi peste alor me"fer~Se~*aşterne şi peste feţele nerăbdătoare atc celor care î-au întins un talant din banii tributului. Cezarului ce-i al Cezarului, lui Durnnez_e_ii_ce-i al lui Durrinpypn O privire lungă din ocru întunecaţi, o spusă enigmatică, să se ţeasă iarăşi şi iarăşi în vîrtelniţele bisericii. Mda.

Ghici ghicitoarea, ghicitoarea mea Tata mi-a dat seminţe să am ce semăna.

32

Talbot îşi strecură cartea închisă în ghiozdan.

— V-am ascultat pe toţi ? întrebă Stephen.

— Da, domnule profesor. Avem hockey la zece. dom' profesor.

— Azi e zi scurtă, domnule profesor. E joi.

— Cine-mi ghiceşte o ghicitoare ? întrebă Stephen. Îşi strîngeau cărţile în teancuri, creioanele rostogo­lind u-U-se eu zgomot, paginile foşnind.

înghesuindu-se unii în alţii, îşi închideau ghiozdanele, sporovăind veseli :

— O ghicitoare, domnule profesor ? întrebaţi-mă pe mine.

— O, pe mine. dom' profesor.

— Una mai grea, domnule.

— Asta-i ghicitoarea, spuse Stephen :

Cocoşu-a eînUit Cerul s-a înseninat; Clopotele înspre ceruri Au bătut de un'şpce ori^ A sosit vremea ca sufletul Sărmanul, să urce la cer uşor.

— Ce-i asta ?

— Ce e, domnule profesor ';

— încă o dată, domnule profesor. N-am auzit bine. Ochii li se făceau tot mai mari pe măsură ce el le repeta versurile. După o tăcere, Cochrane spuse ;

— Ce e. domnule profesor ? Noi nu ştim. Stephen, simţîndu-şi un nod în gît, spuse :

— E vulpea mgropîndu-şi bunica sub o tufă de vîse. Se ridică în picioare scoţînd un hohot de rîs nervos

care ţipetele lor răspunseră cu ecoul dezamăgirii. Un baston izbi in uşă şi o voce strigă pe coridor i

— Hockey !

Grupul li se sparse, cu toţii ţîşniră din bănci, sărind peste ele. Repede de tot pieriră şi din vestiar se mai auzi hirsutul croselor şi vacarmul de ghete şi glasuri. '