James Joyce Ulysses Copyright by James Joyce Shakespeare and Company 12, Rue de l'Odeon, 12 Paris, 1928 Toate drepturile asupra acestei versiuni sînt rezervate Editurtf univers. Ulise

Privirea-i adăsta mohorîtă pe ghetele cu bot lat, le­pădate de ţap, nebeneinanăer. Număra încreţiturile pielii tăbăcite acolo unde piciorul altuia se ghemuise la căldură. Piciorul care a izbit pămîntul în tripudium, picior pe care eu nu-l iubesc. Dar ai fost încîntat cînd pantoful lui Esther Osvalt sta întins peste tine : fată pe care-am cunoscut-o la Paris. Tiens, qiiel petit pied ! Prieten de nădejde, un suflet de frate : iubirea lui Wilde care nu îndrăzneşte să-i spună pe nume. Acum are să mă pără­sească. Şi vina ? Aşa cum sînt şi eu. Aşa cum sînt şi eu. Totul sau nimic.

în lassouri lungi apa se revărsa bogată dinspre lacul Cock, acoperind lagune verzui-aurii de nisip, crescînd, curgând mai departe. Are să-mi ia cu ea toiagul. Să mai aştept. Nu, au să treacă mai departe, au să treacă izbind stîncile mai scunde, în vîrtej, tot mai încolo. Mai bine să termin cît mai repede cu treaba asta. Ascultă : vorbe de valuri de patru litere : sisu, hrss, rsis, uuus. Suflare puter­nică a apelor printre şerpii de mare, printre caii cambraţi, stîngaci. Cade în cupă de stîncă, flop, slop, slap ; cuprinsă în butoaie. Şi, istovită, vorbirea-i se curmă. Alunecă în­spumată, dezlănţuită în larguri, cu baltă de spumă plutind, florile largi desfoliind.

Sub marea crescînd tot mai sus vedea ierburile încolă­cite ridicîndu-şi braţe leneşe neputincios trăgîndu-se ia­răşi înapoi, sumeţindu-şi fustele, cu ape de şoapte şovăind şi înălţîndu-şi şuviţe viclene de argint. Zi după zi ; noapte de noapte : ridicîndu-se, revărsîndu-se, năruindu-se ia­răşi. Doamne, istovite mai sînt ; şi ascultînd şoaptele cum mai oftează. Sfîntul Ambrosius l-a auzit, suspinul de frunze şi valuri, în aşteptare stînd, aşteptînd împlinirea vremurilor. Diebus ac noctibus iniurias patiens ingemiscit. Fără de ţel strînse laolaltă ; în van apoi lăsate în voie, să lunece leneşe, să şerpuie în lături, pînză de lună. Şi is­tovite în privirile iubiţilor, bărbaţi lascivi, o femeie des­puiată licărind în splendoarea-i, ţesînd plasă lucrătură a apelor.

La cinci coţi încolo în larg. La cinci coţi în adîncurî e-acum tatăl tău alungit. Uite unu', zice. 'Găsit înecat. Apele cresc pe bancurile din apele Dublinului. împingînd cu sine-nainte rămăşiţe desprinse din ape, peşti împletiţi

61

laolaltă, scoici prosteşti. Stîrv răsărind albdesare din apele dinlăuntru, zvîcnind pe valuri spre ţărm, pas cu pas cătinel. Uite-l. Prinde-l degrabă-n cîrlig. Chiar de-a lune­cat în adînc sub podeaua de ape. L-am agăţat. Uşor acum.

Pungă de gaze de stîrv muiate în spuma amară stătută. Cum tremurau peştişorii, bureţi înmuiaţi în grăsime, săge-tînd prin crăpăturile prohabului lui încheiat. Dumnezeu se face om se face peşte se face gîscă cu pene se face munte de perne cu puf. Suflări moarte suflu eu viul păşesc peste ţărîna moartă. înghit rămăşiţele de urină ale tuturor morţilor. Tras acuma degrabă peste marginea bărcii suflă spre cer duhoarea verdelui său mormînt, nara-i bolnavă de lepră sforăie către soare.

Metamorfoză a mării acesteia, ochii căprui albaştri de sare. Moarte pe mare, cea mai blinda din morţile ştiute de oameni. Bătrînul Tată Ocean. Prix de Paris ; feriţi-vă de imitaţii. Faceţi şi dumneavoastră o încercare. Ce minu­nat ne-am distrat.

Haide. Mi-e sete. Se înnourează. Nu se văd nori negri nicăieri, nu-i aşa ? Furtună. Atoatestrălucitor se prăbu­şeşte, fulgerul mîndru al intelectului. Lucifer, dico, qui nescit oceasum. Pălăria mea cu scoică şi toiagul şi ale lui încălţările mele legate. Unde ? Către pămînturile înserării. Inserarea se regăseşte singură.

Apucă de cureaua toiagului de frasin, legănîndu-se încet, încă întârziind. Da, înserarea se va regăsi singură în mine, fără de mine. Zilele toate-şi împlinesc sfârşitul. Dar fiindcă veni vorba data viitoare cînd e ? Marţi are să fie cea mai lungă zi. Dintre toate cele vesele ale noului an, mamă, ram tam tam ce mai am. Tennysonul de cîmp, poet şi gentleman. Giă. Pentru vrăjitoarea bătrînă cu dinţii îngălbeniţi. Şi Monsieur Drumont, ziarist şi gentle­man. Giâ. Şi eu am dinţi foarte proşti. De ce, mă-ntrebi ? Şi-ăsta are să-mi cadă. Scoici. Ar trebui să mă duc la dentist, mă-ntreb, cu banii ăştia ? Asta de aici. Kinch fără dinţi, supraomul. Ce-o mai fi şi asta, stau şi mă întreb, sau poate c-o fi însemnînd ceva ?

Batista mea. El a aruncat-o atunci. Ţin minte. N-am ridicat-o ?

Mîna îi pipăia în zadar prin buzunare. Nu, n-am mai luat-o. Mai bine să-mi cumpăr alta.

62

Puse mucul uscat pe care şi—1 scosese din nară pe o margine de stîncă, cu grijă. în fond n-are decît să se uite cine-o vrea.

In spate. Poate e cineva.

Îşi întoarse faţa peste umăr, îndărăt privind. înain-tînd prin văzduh vîrfurile înalte ale unui vas cu trei catarge, cu pînzele umflate pe vergele, revenind spre casă, în susul curentului, alunecînd tăcut, corabie tăcută.

ai cu plăcere domnul Leopold Bloom mînca orga­nele şi măruntaiele de vite şi păsări.^/>s îi plăceau ciorba groasă de potroace, pipota pietroasă, inima friptă umplută, felii de ficat prăjit cu crutoane, icre de morun aurii. Mai mult decît orice îi plăceau rinichii de berbec la grătar care-i lăsau pe cerul gurii un gust agreabil de urină uşor mirositoare.

Rinichii îi erau acum în gînd pe cînd trebăluia încet prin bucătărie, aranjîndu-i ei micul dejun pe tava frumos lucrată. Lumină şi aer friguros în bucătărie însă afară, pretutindeni, o dimineaţă blinda de vară. îl făcea să se simtă niţel pofticios.

Cărbunii începeau să se înroşească.

încă o felie de pîine cu unt : trei. patru : aşa. Ei nu-i place farfuria prea plină. Aşa. Lăsă tava deoparte, ridică ceainicul de pe consola căminului şi-l puse pe foc, cam într-o parte. Ceainicul şedea acolo, posomorit şi masiv, cu ciocul ieşindu-i în afară. Acuma curînd o ceaşcă de ceai. Bună. Mi s-a uscat gura. Pisica se frecă ţeapănă pe după piciorul mesei, cu coada în sus.

— Mkniao !

— A, uită-te şi pe tine, spuse domnul Bloom, întor-cîndu-se de la foc.

Pisica mieună iarăşi drept răspuns şi se petrecu încă o dată ţeapănă, pe după piciorul mesei, miorlăind. Tot aşa, cum mi se fîţîie pe masa de scris. Prr. Scarpină-mă-n cap. Prr.

Domnul Bloom privea curios, cu blîndeţe, silueta lu­cioasă neagră. îţi dă impresia de curat : cum îi luceşte