James Joyce Ulysses Copyright by James Joyce Shakespeare and Company 12, Rue de l'Odeon, 12 Paris, 1928 Toate drepturile asupra acestei versiuni sînt rezervate Editurtf univers. Ulise

Priviţi casa clădită de Iacob din stirpea dedalicească, Vedeţi boabele strînse în sacii ce stau să plesnească, In ogrădia unuia altuia rătunjită, împărătească.

Şi iată s-a arătat trosnet înnegurat şi fum, înfricoşat, slobozindu-se cu mare lătrat. Dinspre stingă strîmb Thor

64

tună încruntat ; cu miniere aprigă azvîrle baltagul. Venit-a furtuna care îi spăimînta inima. Şi meşterul Lynch l-a cam poftit să ia aminte cum cîrteşte şi să făleşte că doară zeul se burzuluieşte de vorba lui demonească şi păgînească, iară cela care pînă atunci se îndărătnicise să fie atît de grozav, galbin se făcu acum la chip şi toţi îl vedea cum se chircea şi se împuţina că făloşenia lui atîta de sus înăl­ţată acum stătea pleoştită şi inima ii dîrdîia în cuşca piep­tului cum îl cerca zavistia furtunii. Şi care au rînjit aşa văzîndu-l care s-au rîs cit ce Costello Pumn Tare s-a în­verşunat iară în beutura lui care şi meşterul Lenehan s-a juruit să facă întocmai şi împărăchia fapta cu spusa fără să îi dea careva ghes la asta. Doar că fălosul cel falnic a ţipat atuncia că să fie şi Nichipercea în pocalul lui tot aceea şi el nu va să se lase ajuns pe de la spate. însă erau doar vorbe să făţărească înfricoşarea de se pitea şi chitea în că-şile lui Home. Bău atunci din mare sorbire să-şi facă inimă oareşicît că huruia tunetul dindelung peste ceru­rile toate că şi meşterul Madden, priceput să fie cu frica de Dumnezeu cînd voia, i-a dat ghiont în coaste la tunetul cela ca de Judeţul cel Mare şi meşterul Bloom, alăturea de fălosul îi făcea vorbe de potolire să-i aţipească frica lui mare, dîndu-i de veste că nu era nimic alt lucru decît zgo­mot mincinos ce auzea el, scurgerea apelor din norul de tunet, uită-te ca să vezi, că se şi săvîrşise, tot în fire cum se cad fenominurile.

Dar oare a fost înfricarea tinerelului Umflă-n-Pene îngenuncheată vorbele Liniştitoriului ? Nu, că purta el la îingurea spinos de tăinicie Amărăciune numit care nu din vorbe se potea risipi. Să nu fi fost el atuncia nici liniştit ca şi unul acela nici nu frica de Dumnezeu ca şi celalt ? Nu era nici cum astfel cît de mult ar fi vrut el oricum. Dară nu i-ar fi fost în potere caznă iarăşi să găsească ca şi în tinereţe clondirul Cuvioşenie cu care pe atunci se întrema? Cu adevărat nu că nu era Harul care să îi găsească acel clondir. Auzea el aşadară plesnetul cela glasul dumnezeiţii Născătoare sau, ce Liniştitoriul spusese o minciună de Fenomăn ? Auzea ? Vezi bine, că nu potea să n-audă decît doară că astupatu-şi fi-ar ţeava înţălăgere (lucru ce nu făcuse). Că prin tava ceea cunoştea el că iaste în ţara Feno-mănului unde şi trebuia fără amăgire într-o zi bună să şi

65

5 — Ulîse, voi. II

moară că era şi el ca şi cu toţii doar chip trecătoriu. Şi n-avea el să să învoiască să moară ca şi toţii., şi să să treacă? In nici un chip nu vroia şi dădea să facă multe jocuri aşa cum fac bărbaţii cu soaţele lor ce le-a poruncit Fenomăn să facă care se scrie la cartea Lege. Atunci nu avea el ştiinţă nimic de ţara ailaltă care să chiamă Să-crezi-în-mine care ias-a ţara făgăduinţii că stă sub regele Desfătătorul care să fie în veac unde nu este nici moarte nici născătorie nici însoţire nici făptuire de mumă la care toţi au să intre atîta de mulţi cît crez în ea ? Da, Evlaviosul povestise de ţara aceia şi Curatul îl mînase pe drumul bun însă cauza era că pe cale să însoţisă cu o curtizană anume plăcută ochiului la vedere pă numele ei, zicea ea, i se zicea Ce-ai-în-mînă-nu-i-minciună şi l-au aromit în gre-şală de la calea direaptă cu linguşălile ei ce i le spunea ca, Ho, chipăşule, ia trage-te într-o parte încoace şi am să-ţi arăt mîndră privălişte, şi atîta l-a îmbiat cu vorbă mie­roasă că l-a tras în peştera ei care se; zice Doi-într-un-tufiş sau, cum o chiamă unii mai învăţaţi, Concupiscinţă Tru­pească.

Aceasta era întru ce toată soţietatea care sădea acolo dintraolaltă în Conacul Mumelor cel mai mult lăcomea şi dacă s-ar fi tîmplat cu curtizană aiasta Ce-i-în-mînă (care pe dinlăuntru toată era plăgi scîrbavnice, jivine urîte şi diavol blăstămat) toţi s-ar fi îmbulzit cu ghionturi gro­zave să să întindă cu ea şi să o cunoască pă ea. Că despre ţara Să-crezi-în-mine ziceau că nu era decît închipuire şi nici nu poteau să lege gînd despre asta că, mai întîi, Doi-într-un-tufiş încotro îi amăgea ea era peştera cea mai des­fătătoare şi înlăuntru patru perine erau cu patru înscri­suri şi cu vorbele acestea acolo, Haipespate şi Dearăstur-nica şi Dearuşinelea şi Gemaiîncoaceîncolo şi, doilea, că de plaga scîrbavnică Sfrinţ şi de jivine lor nu le păsa de asta, că Prezervativ le dăduse scut mare din maţ de bou şi, treilea, că nici nemulţămire nu le potea face Prăsire care era diavolul cel rău tot prin virtutea scutului care se chiamă şi Pruncumort. Aşa stăteau toţi în vedaniile lor orbeşti Meşterul Şicană, şi Meşterul Rareori cu Frica de Dumnezeu şi Meşterul Maimuţa care Suge, Meşterul Din Făţărie Om Liber, Meşterul Dixon Mofturosul, Tinerelul Fălos Falnic, şi Meşterul Liniştitorul cu Binişorul. In care

66

lucru, nebunilor îmbulziţi laolaltă, cu toţii luaraţi amăgire că acela era glasul zeului care mult şi adînc se mînia şi stătea să-şi nalte braţul să le terciuiască sufletele pentru ocările şi voroavele lor scuipate protrivnic poruncii lui care pentru prăsire părinteşte povăţuieşte.

Aşa că joi în paisprezece Patk. Dignam coborît în pă-mînt de dambla şi după secetă cumplită, mila lui Dumne­zeu, şi a plouat şi un barcagiu venind pe apă în jos cale de vreo cincizeci de mile cu turbă de zicea că sămîntile nu dedea, cîmpurile însetate, tare posomorite şi duhnind tare, şi mlăştinişurile şi landa. Greu îţi mai trăgeai sufletul şi toate ierburile şi mlădiţe ai'se fără strop de apă de atîta vreme cît nimeni nu-şi mai aducea aminte să fi fost atîta vreme fără ploaie. Şi mugurii rumeni toţi păliţi şi năpădiţi de bube şi pe dealuri numai uscături şi vreascuri gata pă-lăîaie la orice scăpărare. De toată lumea zice, care cum îl taie capul, că vîntul ăl mare din anul trecut în februar de-a bătut ţara cu atîta nevoie nimica toată lîngă amără­ciunea asta mare. Numai încet încet, cum ziceam, după ce s-a amurgit seara, şi vîntu se lăsase spre soare apune, nori mai mărişori de se umfla cît se înteţea întunericu şi babele alea de zic vremea căsca ochii în sus la ei şi fulgeră reş-chirate întîi pe urmă, după ceasurile zece, trăsnet mare cu tunet uruitor şi cît ai bate din geană cu toţii la goană de se dau peste cap să se dea la adăpost din fumăgăraia de ploaie, de bărbaţii îşi ferea pălăria de paie cu cîte o cîrpâ sau batistă, femeile ţopăind şi-şi ţinea fustele abur­cate cum a început potopu. Din piaţa Ely, pe strada Baggot, peste pajiştea Ducăi, d-acolo prin grădinile Iu alde Mer-rion şi mai departe pe uliţa Holles, puhoaie de curgea în bolboane pe unde fusese nainte sterp şi lucios ca osu şi nici carîtă sau caleaşca sau fiacăr să vezi da nici nu a mai trăsnit după tunetu cela de la început. P-acolo chiar în poarta prea cinstitului domn jude Fitzgibbon (care va să judece dimpreună cum domnu Healy pricinia cu pămîn-turile şcoalii) Mal. Mulligan gentilom de toată cinstea că tocmai venea de la domnu Moore scriitorele (care a fost papistaş, zice lumea, da acuma s-a făcut regalist cum-săcade) s-a nimerit să dea de Alee Bannon care cu păru ca tunsă (cum le poartă acum şi cu ilicuri de seară de la

67

Kendal) şi atunci sosise în oraş din Mullingar cu poşta re­gulată unde alde văru-su şi fratele lui Mal. M. mai şăd încă o lună pînă la Sin Swithin şi—1 întreabă că ce dracu-i cu el aicişa, că el se ducea acasă la ălalt la Andrew Horne cu gînd să mai ciocnească şi el un pahar, aşa zicea, şi dă-i să-i spuie de o viţică mai nărăvaşă, bine îngrăşată la eta­tea ei şi cu picioarele zdravene de tot da toată vremea turna cu găleata aşa că haide dimpreună pînă la Horne. Acolo Leop. Bloom de la gazeta lui Crawford, foarte la largul lui cu o liotă de băieţi de viaţă, adecă învăţăcei de nădejde, Dixon mai tînăru, disţipol de la Maica Domnului a Miluirii, Vin. Lynch, unu din Scoţia. Will. Madden, T. Lenehan, cu întristare de la un cal de curse ce-şi pusese gîndu la el şi Stephen D. Leop. Bloom era acolo dintr-o langoare de a o avusese de acuma era mai bine, visînd el az-noapte chip minunat cu cucoana lui madam Moli în papucei roşii şi şalvari turceşti care zice cine se pricepe că însamnă schimbare la faţă şi madanv.Purefoy şi ea acolo, care o primiseră că se rugase că-i cu burta mare, şi acuma la cazne, săraca femeie, îi şi trecuse vremea de două zile, şi moaşele le trecea toate tiăduşelile dar nu se slobozea deloc, cu greaţă mare că mîncase o strachină de fiertură de orez bun să usuce maţele pe dinăuntru şi îşi trăgea sufletu iute de tot de ar fi trebuit să fie flăcău mare cum se tot zbătea acolo înlăuntru ei ziceau, da să dea Dumne­zeu să facă mai repede. Asta-i al nouălea mititel, cică, şi de Blagoveştenie a mîncat din unghişoară la ăl mic care împlinise tocma anu şi cu alţi trei care-i alăptase la sînu ei şi murise toţi trecuţi cu scris frumos în biblia casei. Bărbatsu şi el de vreo cincizeci de ani şi metodist dar pri­meşte împărtăşania şi îl vezi duminica dacă e vreme fru­moasă cu cîte unu din băieţi pe chei cu undiţa sau în bărcuţa lui care o are de iese la peşte şi prinde o grămadă, am auzit. Ce să zic a fost ploaie foarte mare că s-a răcorit de tot şi ajută şi la recoltă numai că cine zice că se pricepe zice că după vînt şi apă vine foc că aşa a şi proorocit în almanahu Malachi (şi aud că domnu Russell a scris un oracol proorocitor tot la fel luat din idiomu hindustani în gazeta lui pentru fermieri) că unde-s două trebuie să fie şi-al treilea dar asta e numai aşa o vorbă fără adîncime de înţeles pentru babe şi pentru copii de ţîţă dar vezi că

63

uneori se găseşte că s-au brodit aşa cu toate minunăţiile şi nici nu ştii cum.

Cu astea s-a împins Lenehan pînă în capu mesei să zică cum că scrisoarea asta fusese în gazeta de astă-seară şi se tot făcea că o scoate să o arate (că se jura cu vorbe urîte că mult îl muncise gîndu la asta). Da Stephen i-a dat ghiont să stea din căutat şi l-a poftit să şadă aproape şi a şi făcut asta cu îndemn mare. Era soi de om de jocuri multe care îi ziceau toţi şugubăţ mare şi mai şi paiaţă încă la femei. ]a cai, sau la vorbe despre unu şi altu cel mai descurcăreţ. Adevărat ieste că era cam strîmtorat şi mai mult şi mai mult prin cîrciumi şi taverne mai soioasă cu recrutori de matrozi, grăjdari, ăi de ţin paraua la pariuri, zavistnici, bătăuşi, maimuţoi stîrciţi, cumetre, alea de prin lupanare şi alţii buni de puşi în cadru sau cu vrun por­tărel sau sergent la nimereală care îşi pierdea mereu nop­ţile cu ei pînă ziua în nămiaza-mare că mai ciupea de la ei prin hărdacele de băutură cîte o poveste unsuroasă. Mînca pe apucate prin cîte un han dărăpănat şi dacă băga în el ceva resturi de bucate sau vrun castron cu maţe şi mai avea şi o băncuţă în pungă apoi îi dădea cu gura, cîte vreo vorbă de batjocură de la haimanalele lui de se ţinea toţi cu mîinile de burtă. Alălant, Costello, adecă, că a auzit ce vorbea a întrebat dacă e vro scorneală sau lucru poeti-cesc. Ba nu, zău că nu, zice, Frank (că aşa îl chema) chestii despre vacile din Kerry care le taie acuma cauza molimii. Da n-au decît să le ia dracu, zice, şi făcea cu ochiu, din partea mea, cu tauru lor cu tot, nici nu-mi trebuie. Are balta peşte şi cu mare prietenie se întindea să ia din he­ringii afumaţi de era atîrnaţi acolo şi îi ochise cu poftă vremea asta şi acest fel avusese pofta de-o poftise că ori­cum avea gura mare. Mort aux vaches, zice Frank atunci pe limba franţuzască că i-o băgaseră în cap de la un ne­guţător de rachiuri ce ducea cu corabia de la magaziile lui din Bordeaux şi vorbea acuma franţuzeşte ca un om de lume. De mic copil Frank ăsta fusese un fel de pierde-vară şi taică-su, primare printr-o mahala, nu cine ştie ce înstărit să-l ţină pe la scoale să buchisească carte sau să socotească, l-a scris la universitate să înveţe fizica da el şi-a luat frîul în dinţi ca mînzu şi ştia mai bine socotelile pe la judecătorii şi la ţară decît cărţile lui de învăţătură.