James Joyce Ulysses Copyright by James Joyce Shakespeare and Company 12, Rue de l'Odeon, 12 Paris, 1928 Toate drepturile asupra acestei versiuni sînt rezervate Editurtf univers. Ulise



Yüklə 3,46 Mb.
səhifə25/55
tarix28.10.2017
ölçüsü3,46 Mb.
#18554
1   ...   21   22   23   24   25   26   27   28   ...   55

411

— Amin, zice cetăţeanul.

— Să ne-audă Dumnezeu. Trag nădejde, zice Joe.

Şi la clinchetul clopoţelului sfinţit332, precedaţi de un purtător al crucii şi de ministranţi, turiferari, purtători ai navei sfinte, lectori, ostiarii, diaconi şi subdiaconi, în­treaga congregaţie sacră se apropie de abaţii încununaţi cu mitre, priorii şi gardianii şi călugării şi fraţii'; călu­gării lui Benedict de Spoleto, cartuziani şi camaldolesi, cistercieni şi olivetani, oratorieni şi vallombrosani, şi că­lugării lui Augustin, brigitani, premonstratezieni, servi, trinitarieni, şi copiii lui Petru Nolasco : şi odată cu ei de la muntele Cârmei copiii lui Ilie profetul conduşi de episcopul Albert şi de Teresa de Avila, cu încălţări şi desculţi : şi călugării cafenii şi cenuşii, fiii sărmanului Francisc, capucini, cordelieri, minimi şi observanţi, şi fiicele Clarei ; şi fiii lui Dominic, călugării predicatori, şi fiii lui Vincent : şi călugării sfîntului Wolstan : şi Igna-tius şi copiii săi : şi confraternitatea fraţilor creştini con­duşi de reverendul frate Edmund Igriatius Rice. Şi după ei veneau toţi sfinţii şi sfintele, martiri, fecioare şi confesori : sf. Cyr şi sf. Isidore Arator şi sf. Iacob cel Mic şi sf. Phocas din Sinope şi sf. Julian Hospitalierul şi sf. Felix de Cantalice şi sf. Simion Stîlpnicul şi sf. Ştefan Protomartirul şi sf. Ioan al Domnului şi sf. Ferreol şi sf. Leugarde şi sf. Teodotus şi sf. Vulmar şi sf. Richard şi sf. Vincent de Paul şi sf. Martin de Todi şi sf. Martin d£ Tours, şi sf. Alfred şi sf. Joseph şi sf. Denis şi sf Corne-l'ius şi sf. Leopold şi sf. Bernard şi sf. Terenţiu şi sf. Edward şi sf. Owen Caniculus şi sf. Anonimus şi sf. Epo-nimus şi sf. Pseudonimus şi sf. Hominimus şi sf. Paro-nimus şi sf. Sinonimus şi sf. Laurence OToole şi sf. Ia­cob de Dingle şi Compostella şi sf. Columcille şi sf. Co­lumba şi sf. Celestine şi sf. Colman şi sf. Kevin şi sf. Brendan şi sf. Frigidian şi sf. Senan şi sf. Fachtna şi sf. Columbanus şi sf. Gali şi sf. Fursey şi sf. Fintan şi sf. Fiacre şi sf. Ioan Nepumoc şi sf. Toraa d'Aquino şi sf. Ives al Bretaniei şi sf. Michan şi sf. Herman-Joseph şi cei trei sfinţi patroni ai sfintei tinereţi sf. Aloysius Gon-zaga şi sf. Stanislaus Kostka şi sf. John Berchmans şi sf. Gervasus, Servasius şi Bonifacius şi sf. Bride şi sf.

412

Kieran şi sf. Canice din Kilkenny şi sf. Jarlath din Tuam şi sf. Finbarr şi sf. Pappin din Ballymun şi fratele Aloy­sius Pacificus şi fratele Louis Bellicosus şi sfintele Roşa din Lima şi din Viterbo şi sf. Martha din Bethania şi sf. Măria Egipţianca şi sf. Lucia şi sf. Brigid şi sf. Attracta şi sf. Dympna şi sf. Ita şi sf. Marion Calpensis şi fericita Sora Teresa a Copilului Isus şi sf. Barbara şi sf. Scholas-tica şi sf. Ursula cu cele unsprezece mii de fecioare. Şi toţi veneau cu nimburi şi aureole şi glorii purtînd frunze de palm şi harfe şi săbii şi cununi de măslin în robe în care erau împletite bunecuvîntatele simboluri ale puterii lor, cornuri de cerneală, săgeţi, pîini, urcioare, lanţuri, securi, copaci, poduri, copii în albie, scoici, pungi, foarfeci, chei, dragoni, crini, alice mari, bărbi, porci, lămpi, foaie, faguri, linguri, stele, şerpi, nicovale, cutii cu vaselină, clopote, cîrje, forceps, coarne de cerb, cisme impermea­bile, şoimi, pietre de moară, ochii pe un platou, luminări de ceară, cădelniţe, licorne. Şi pe cînd înaintau şerpuind pe lîngă Coloana lui Nelson, pe strada Henry, strada Mary, strada Capelei, strada Micii Britanii, cîntînd in-troitul în Epiphania Domini care începe cu cuvintele Surge, illuminare şi apoi cu multă dulceaţă în treptatul Omnes care spune de Saba venient făceau felurite minuni cum ar fi exorcizarea demonilor, trezirea morţilor la viaţă, înmulţirea peştilor, vindecarea ologilor şi a orbilor, descoperirea diferitelor obiecte care fuseseră pierdute, interpretarea şi îndeplinirea scripturilor, binecuvîntări şi profeţii. Şi la urmă, sub un baldachin de ţesătură şi aur venea reverendul Părinte O'Flynn însoţit de Malachi şi Patrick. Şi cînd bunii părinţi ajunseră la locul cuvenit, casa lui Bernard Kiernan and Co, S.A., nr. 8, 9 şi 10 strada Micii Britanii, băcănie, vinărie şi băuturi spirtoase, cu autorizaţie pentru vînzarea berei, vinului şi băuturilor spirtoase pentru consum la faţa locului, celebranţii au binecuvîntat casa şi au cădelniţat ferestrele cu spros şi etravele şi bolţile şi aretele şi capitelurile şi pedimentele şi cornişele şi arcurile îngropate şi spirele şi cupolele şi au stropit cu apă sfinţită pervazele şi s-au rugat ca Dum­nezeu să binecuvînteze casa lui Abraham şi Isaac şi Ia­cob şi să-i facă pe îngerii luminii Sale să sălăşluiască



413
acolo. Şi intrînd au binecuvîntat merindele şi băuturile şi adunarea tuturor celor binecuvîntaţi astfel au răspuns rugilor lor.

:— Aăiutorium nostrum in nomine Domini.

r— Que fedt coelum et terram.

•— Dominus vobiscum.

•— Et cum spiritu tuo.333

Şi el îşi lăsă mîinile asupra celor binecuvîntaţi şi aduse mulţumire şi se rugă şi împreună cu el se rugară toţi :

Deus, cuius verbo sanctificatur omnia, benedic-tionem tuam effunde super creaturas istas : et proes'ta ut quisquis eis secundum legem et voluntatem Tuam cum gratiarum actione usus fuerit per invocationem Sanc-tissimi nominis Tui corporis sanitatem et animae tutelară Te auctore perdpiat per Christum Dominum nostrum. 334

:— Şi Amin spunem cu toţii, zice Jack. ■— O mie de ani pace, Lambert, zice Crofton sau Crawford.

— Aşa, zice Ned ridicîndu-şi paharul de whisky. Şi belşug în viaţa personală.

Mă tot uitam prin jur să văd cui are să-i vină gîn-dul cel bun cînd dracu' să mă ia dacă nu-l văd că intră iar pe uşă prefăcîndu-se c-ar fi al dracului de grăbit.

— Am fost dincolo pe la tribunal, zice. Sper că n-am... ' — Nu, zice Martin, sîntem gata.

Tribunal pe dracu' şi-n vremea asta buzunarele-ţi atîrnă pînă jos de pline ce-s cu aur şi argint. Iepure fri­cos şi murdar. Asta să ne dea ceva de băut ? Nici nu-i trece prin gînd. Aşa-s toţi ovreii. Toate numai pentru ei. Viclean ca un şobolan de hazna. O sută pentru cinci.

-— Să nu spui la nimeni, zice cetăţeanul.

— Poftim, zice el.

— Hai, băieţi, zice Martin, cînd vede că-ncep să se-ncurce lucrurile. Haide să mergem.

— Să nu mai spui la nimenea, zice cetăţeanul mîrîind la el. E secret.

414

Şi uite că se trezeşte şi javra şi începe să mîrîie.



— La revedere la toată lumea, zice Martin.

Şi i-a scos de acolo cît a putut mai repede, Jack Power şi Crofton sau cum i-o fi zicînd şi el la mijloc prefăcîn­du-se că nu pricepe nimic, drept la trăsura primăriei.

— Dă-i drumul, zice Martin vizitiului.

Delfinul alb ca laptele îşi scutură coama şi, ridicîn-du-se la pupa aurie, cîrmaciul întinse pînza umflată în vînt şi purcese la drum cu toate pînzele sus, cu armătura la babord. O mulţime de nimfe mîndre se traseră aproape de tribord şi babord şi, agăţîndu-se de coastele nobilei ambarcaţiuni îşi împletiră trupurile strălucitoare aşa cum face îndemînatecul rotar cînd alcătuieşte în jurul butucu­lui roţii razele deopotrivă de depărtate din care fiecare e surora celeilalte şi le leagă laolaltă cu un inel pe dinafară şi iuţeşte astfel pasul bărbaţilor cînd se îndreaptă spre cîte o bătălie sau se înfruntă între ei pentru surîsul fru­moaselor doamne. Chiar astfel veneau şi se împleteau pe corabia aceasta iubeţele nimfe, surorile nemuritoare. Şi rîdeau, jucîndu-se în cercurile de spumă ; şi corabia des­pica valurile.

Da' tocmai îmi coboram halba dracului de la gură cînd îl văd pe cetăţean ridicîndu-se de pe scaun şi luînd-o bă-lăbănindu-se pe picioare spre uşă, pufăind şi suflînd greu de atîta lichid în el şi blestemîndu-l cu blestemul lui Cromwell, cu clopoţel, carte sfîntă şi luminare, pe limba irlandeză, scuipînd şi horcăind din el şi Joe şi cu micul Alf ţinîndu-se de el ca o lipitoare şi încercînd să-l poto­lească.

— Lăsaţi-mă-n pace, zice el.

Şi uite-l că ajunge la uşă cu ei cu tot şi sbiară din răsputeri :

— De trei ori ura pentru Israel !

La dracu' stai dracului liniştit pe fundul tău parla­mentar cum ar veni şi nu te mai da în spectacol. Doamne, întotdeauna are să se găsească cîte o paiaţă din ăştia să facă un scandal cît toate zilele din te miri ce. Ţi se-ntoarce berea în stomac, nu alta.

'415


Şi toţi vagabonzii şi haimanalele din Irlanda în jurul uşii şi Martin ţipînd la birjar că s-o ia din loc şi cetăţeanul zbierînd şi Alf şi Joe trăgînd de el să tacă dracului din gură şi el montat la culme cu ovreii în sus cu ovreii în jos şi vagabonzii rînjind şi strigînd la el să ţină un discurs şi Jack Power încercînd să-l facă să stea dracului jos în maşină şi să-şi ţină fleanca şi un gură-cască cu un ban­daj peste un ochi care începe să cînte Dacă omul din lună ar fi ovrei, ar fi ovrei, ar fi ovrei, şi o putoare strigă şi ea dracului cit poate :

— Hei, domnu, domnu ! eşti descheiat la pantaloni, domnu !

Şi zice el :

— Mendelssohn a fost evreu şi Karl Marx şi Merca-dante şi Spinoza. Şi Mîntuitorul a fost evreu şi tatăl lui a fost evreu. Dumnezeul vostru.

— N-a avut tată, zice Martin. Gata acuma. Dă-i drumul, domnule.

— Dumnezeul cui ? zice cetăţeanul.

■— Oricum, unchiul său a fost evreu, zice el. Dumne­zeul vostru a fost evreu. Cristos a fost evreu ca şi mine. Şi cetăţeanul odată hopa îndărăt în circiumă.

— Pe Dumnezeul meu, zice,' îi sparg capul ovreiului ăsta blestemat că ia în deşert numele Domnului. Doamne, îl răstignesc, asta-i fac. Ia dă-ncoace cutia aia de biscuiţi.

— Stai ! Stai niţel, dracului ! zice Joe.

O mulţime numeroasă însufleţită de calde sentimente de simpatie de prieteni şi cunoştinţe din metropolă şi suburbiile Dublinului se reuniseră cu miile să-şi ia rămas bun de la Nagyasăgos uram Lipâti Virag335, pînă de curînd de la casa d-lor Alexander Thom, tipografi ai majestăţii sale, cu prilejul plecării sale spre meleagurile îndepărtate ale Szâzharminczbrojugulyâs-Dugulâs (Pajiş­tea Apelor Murmurătoare). Ceremonia care a pornit cu mare eclat a fost caracterizată de cea mai impresionantă cordialitate. Un sul de pergament vechi irlandez, împo­dobit cu miniaturi, opera artiştilor irlandezi, i-a fost dă­ruit distinsului fenomenolog în numele unei mari

416

ţiuni a comunităţii însoţit de asemenea de oferta unei casete de argint, cu mult gust încrustată în stilul vechilor ornamente celtice, lucrare care merită toate laudele pen­tru executanţii săi, d-nii Iacob agus Iacob. Oaspetele care se pregătea de plecare a fost obiectul unei ovaţii inimoase, mulţi dintre cei de faţă fiind emoţionaţi în mod vizibil Kînă îa lacrimi cînd aleasa orchestră de suflători irlan­dezi a intonat binecunoscutele tonuri ale imnului înioar-ce-te la Erin, urmate imediat de Marşul lui Râkoczy. Butoaie cu catran şi ruguri de bucurie au fost aprinse de-a lungul coastelor celor patru mări pe viitu­rile colinei Howth. Muntelui celor trei stînci, Căpăţînei de zahăr, Capului Bray. munţilor Mourne Galtees, Boului şi piscurilor Donegal şi Sperrin, Nagles şi Bograghs, pe dealurile Connemara, pe recifurile M'Gillicuddy, Slieve Aughty, Slieve Bernagh şi Slieve Bloom. Printre uralele care au sfîşiat bolta cerească, întîmpinate cu ovaţii de răs­puns din partea pilcurilor de scutieri din îndepărtatele dealuri cambriene şi caledoniene, giganticul vas de plă­cere a purces încet la drumul său salutat cu tribut floral adus în ultimul ceas de reprezentantele sexului frumos prezente acolo în mare număr, în vreme ce, pe măsură ce înainta pe cursul rîului escortat de o flotilă de ambarca­ţiuni, steagurile şi pavilioanele de la oficiul de mărfuri şi de la vamă fluturau în semn de salut ca şi cele de la centrala electrică de la Pigenhouse. Visszontlâtăsra, kedves barâton ! V'isszontlătăsra !336 Te-ai dus dar nu vei fi dat uitării.



Nici dracu' nu l-ar mai fi putut opri pînă n-a pus mîna nici nu ştiu cum pe cutia aia de tinichea şi ţuşti afară cu micul Alf agăţat de braţul lui şi urlînd ca un porc înjun­ghiat exact ca într-o piesă de teatru dracului.

— Unde e că-l omor dracului ?

Şi Ned şi J.G. nemaiputîndu-se ţine pe picioare de rîs.

— Blestemăţie, zic, să ştii că e lată.

Noroc că vizitiul întorsese capul mîrţoagei în partea aialaltă şi-i dăduse bice.

— Stai aşa, cetăţene, zice Joe. Opreşte-te,

417

27 — Uljse, voi. I



^

Decît că să se oprească, şi-a făcut odată vînt şi- a azvîrlit-o. Mulţumesc lui Dumnezeu că avea soarele în ochi altminteri i-ar fi spart capul. Doar că n-a aruncat-o pînă la draeu-n praznic. S-a speriat dracului şi calul şi javra după trăsură cit o ţineau picioarele şi tot poşedicul din jur ţipînd şi rizînd şi cutia de tinichea zăngănind după ea pe pavaj.

Infricoşătoarea catastrofă s-a produs ca să zicem aşa instantaneu. Observatorul de la Dunsink a înregistrat toate cele unsprezece zguduiri, cu toatele de gradul cinci pe scara Mercalli, şi nu s-a înregistrat nici un precedent al vreunei alte tulburări seismice similare pe insula noas­tră de la cutremurul din 1534, anul rebeliunii lui Thomas Mătăsosul. Epicentrul pare să se fi situat în acea parte a regiunei metropolei care e constituită din cheiul hanului şi din parohia simţului Michan pe o suprafaţă de patru­zeci şi unu de acre două sferturi şi un stînjen. Toate impunătoarele reşedinţe din vecinătatea palatului de jus­tiţie au fost ruinate şi nobilul edificiu însuşi unde în momentul catastrofei se desfăşurau dezbateri juridice, este literalmente o masă de ruine sub care este de temut că toţi ocupanţii au fost îngropaţi de vii. Din relatările martorilor oculari reiese că valurile seismice au fost în­soţite de o violentă perturbaţie atmosferică de caracter ciclonic. Un acoperămînt de cap după aceea identificat ca aparţinînd mult respectatului slujitor al coroanei şi al justiţiei de pace dl. George Fottrell şi o umbrelă de mă­tase cu măciulie de aur şi cu iniţiale gravate şi purtînd de asemenea blazonul şi adresa domiciliului eruditului şi respectatului preşedinte al curţii de juraţi sir Frederick Falkiner, primul magistrat al Dublinului, au fost desco­perite de echipele de ajutor în regiuni îndepărtate ale insulei, respectiv primul în cel de al treilea strat bazal-tic pe marea şosea naţională, cealaltă îngropată pînă la o adîncime de trei picioare şase degete în ţărmul nisipos al golfului Holeopen aproape de vechiul Cap Kinsale. Alţi martori oculari declară că au observat un obiect incandescent de proporţii enorme zburînd prin atmosferă cu o velocitate înfricoşătoare pe o traiectorie cu direcţia

vest sud vest. Mesaje de condoleanţe şi simpatie sînt pri­mite ceas după ceas din toate părţile diferitelor conti­nente şi suveranul pontif a acceptat cordial să dispună ca o missa pro defunctis specială să fie celebrată simultan de către slujitorii tuturor bisericilor catedrale din toate dio-cesele episcopale supuse autorităţii spirituale ale Sfîntului Scaun în ajutorul sufletelor credincioşilor dispăruţi care au fost atît de pe neaşteptate chemaţi dintre noi. Opera­ţiunile de salvare, înlăturarea ruinelor şi a rămăşiţelor omeneşti etc, au fost încredinţate d-lor Michael Meade şi fiul, strada Great Brunswick, 159 şi-d-lor T.C. Martin, North Wall, 77, 78, 79 şi 80, asistaţi de ostaşi şi ofiţeri din companiile de infanterie uşoară ale ducelui de Corn­wall sub comanda personală a alteţei sale regale contra­amiralul sir Hercules Hannibal Habeas Corpus Ander-son K.G, K.P., K.T., P.C., K.C.B., M.P.. J.P., M.B., D.S.O., S.O.D., M.F.H., M.R.I.A.. B.L., dr. mus., P.L.G., F.T.C.D., F.R.U.I., F.R.C.P.I., şi F.R.C.S.I.

Aşa ceva cred că nu s-a mai văzut de cînd lumea. Doamne, dacă l-ar fi izbit aşa cu biletul ăla de pariu în cap şi-ar fi adus aminte de cupa de azi cîte zile ar trăi, dar şi pe cetăţean l-ar fi umflat pentru atac armat, şi scandal public şi pe Joe -pentru complicitate şi încura­jare. Vizitiul i-a salvat viaţa dînd bice cît a putut — asta-i sigur cum e sigur că Dumnezeu l-a făcut pe Moise al lor. Ce ? O, Isuse, chiar aşa. Şi ălălalt cu înjurăturile după el.

— L-am omorît, zice, sau ce i-am făcut ? Şi mai şi zbierînd la javră :

— După el, Garry ! După el, mă băiete !

Şi ce-am mai văzut-la urmă era trăsura aia blestemată dînd colţul şi faţă de oaie înăuntru gesticulînd şi javra dracului după ei cu urechile pe spate străduindu-se cît putea să-l ajungă să-l rupă în bucăţi. O sută contra cinci ! Doamne, da' a şi avut de ce să se bucure pentru banii ăştia, chiar.

Şi deodată 337 a pogorît asupra lor o mare lumină şi au văzut atunci carul în care era El suind la cer. Şi îl văzură pe El în car învestmântat în gloria strălucirii, cu vestmin-

418


419

lele lui ca soarele, frumos precum luna şi complit că de groază nu se puteau uita la El. Şi iată un glas din cer zicînd Ilie ! Ilie ! Şi El răspunse cu strigăt mare : Abba ! Adonai! Şi îl văzură pe El, chiar pe El, ben Bloom Elijah, prin norii de îngeri înălţîndu-se în splendoarea stră­lucirii într-un unghi de patruzeci şi cinci de grade peste stabilimentul lui Donohue în strada Little Green precum piatra dintr-o praştie.

Orice lectură a romanului Vlise ar trebui să înceapă prin referirea la cel mai însemnat dintre" modelele de inspiraţie, de elaborare, a cărţii : Odiseea. Fără a reproduce desfăşurarea epopeii, romanul lui Joyce se articulează, în fiecare din episoadele sale, pe aluzii, trimiteri, paralele la personaje, situaţii, episoade din poemul homeric. Scriitorul însuşi a păstrat multă vreme denu­mirile astfel legate de Odiseea, reiîunţînd însă, la publicarea în volum, la aceste titluri, pentru a-l lăsa pe cititor să descopere singur relaţiile respective.

Din acest punct de vedere, care însă, — şi aceasta trebuie subliniat — nu înseamnă singurul mod de a citi şi înţelege cartea, Ulise este împărţit în trei mari secţiuni : cele trei episoade iniţiale, constituind prima din acestea. Ea este denumită de obicei Telema-chîada şi ii este dedicată prezentării lui Stephen Dedalus, cel care în economia romanului are rolul fiului lui Ulise pe punctul de a porni în căutarea tatălui său (una din temele majore ale cărţii • fiind tocmai căutarea — aflarea — tatălui, a legăturilor cu tradi­ţiile şi originile}. Partea cea mai importantă din carte, adică urmă­toarele 1.2 episoade, ar constitui Rătăcirile lui Vlise şi este consa­crată celui care-l reprezintă pe personajul titular, lui Leopold Bloom, un Ulise modern, rătăcind prin Dublin asemenea perso­najului homeric peste mări în drum spre Ithaca. Ultimele trei capitole sint puse sub semnul soţiei lui Bloom, Molly (Marion), care intervine în fapt numai în ultimul episod (deşi este „văzută" fără a fi numită şî altundeva în carte), dar care aici domină tot mai pregnant finalul romanului. Comentatorii interesaţi de subli­nierea meticulozităţii cu care Joyce şi-a construit cartea, insistă şi asupra Uterelor cu care încep fiecare din aceste secţiuni, în primul rînd corespunzînd iniţialelor celor trei protagonişti : S — Stephen, preocupat de propriile complexe şi probleme ; M — Molly Bloom, stăpînind gîndurile, dorinţele, concupiscentele lui Bloom în partea centrală ; şi P — adică Poldy, diminutivul prenumelui acestuia din urmă, aici constituind centrul în jurul căruia gravi-

421

L
tează, psihic, fizic, celelalte două personaje majore în ultima secţiune. Se atrage atenţia mai ales asupra semnificaţiei acestor litere în__silogiş£i£a_-clasieă — subiect, termen mediu, predicat. „Pedagogia clasică, se spune într-una din notele erudite ale roma­nului, privea secvenţa S—M—P— ca fiind ordinea cognitivă de gîndire, deci ordinea în care aceşti termeni trebuie predaţi în şcoală. Analogia cu silogismul, ca dealtfel analogia generală cu. Odiseea, exprimă structura logică şi narativă a cărţii, pe care cititorul o poate înţelege, dar de care personajele nu sînt în esenţă conştiente cu totul" (Gifforcl-Seidman).

în orice caz, indiferent dacă paralela cu Homer a fost urmărită deliberat sau a însemnat doar o „schelărie" ajutînd tehnic la construcţia romanului (cum credea, de pildă, Pound — el însuşi aflat în mod aproape cert sub influenţa lui Joyce cînd a descoperit figura lui Ulise ca factor central opusului său magnum, Cantos), personajele :ti situaţiile de aici trebuie înţelese, practic totdeauna, prin referire ironică la cele homerice. La Joyce e vorba de un model de inversiune comică, prin care anumite personaje rapor-tabile la cele din Odiseea apar în Dublinul secolului al XX-lea cu grijă transformate la modul pedestru, în primul rînd amuzant, şi de aici, la modul, grav, subînţeles, satiric, amar-ironic, spre a fi con­damnate. (Continuînd adică acea condamnare a „paraliziei morale" a Irlandei vremii sale, care l-a determinat pe Joyce să se simtă străin în propria patrie şi să se exileze definitiv — aşa cum repre­zentantul său în roman, Stephen Dedalus, se simte înstrăinat în mijlocul semenilor, şi cum celălalt erou, Leopold Bloom, este în­străinat şi însingurat în toate peregrinările sale, prin locuri dealt-minteri atît de jovial populate).

Dar la fel de importante, cel puţin pentru înţelegerea psiho­logiei tînărului Dedalus (şi a celorlalte figuri cu rol episodic) este permanenta raportare la cărţile anterioare alelui Joyce : Oameni din Dublin (unde sînt înfăţişaţi o serie de locuitori mărunţi ai lumii de aici, în general păstrîndu-şi caracteristicile — aproape totdeauna negative —, şi mai ales Portretul artistului ca tînăr. Ado­lescentul romantic, încrezător în propriile puteri creatoare şi în capacitatea artei de a preschimba şi înfrumuseţa realitatea, aşa cum era prezentat acolo, este aici un tînăr deprimat, artist fără operă. mohorît, apăsat de obsesii, de vinovăţii, bîntuit de „remuşcătura duhului lăuntric".

Notele care se referă la fiecare din cele 18 episoade ale cărţii nu au, fireşte, rolul de a explica acest roman, greu de urmă­rit în detaliile sale, uneori — de ce n-am spune-o ? — pedant arti­culate, şi care, în fond, poate fi citit cu folos — şi bucurie estetică majoră — şi îără urmărirea amănuntelor şi faţetelor ornamentale, să le spunem. Nîx s-au părut însă necesare, şi pentru că, în unele cazuri, psihologia\personajelor, şi evoluţia anumitor împrejurări înfăţişate, se refereau prea strict la conjuncturi de însemnătate pen­tru irlandezii momentului respectiv, şi pentru că am socotit că, descompuse astfel, în amănunte, procedeele de compoziţie tipice pentru un scriitor modern, livresc şi „abstrus", puteau fi aici exem­plificate spre o mai bună înţelegere a unei laturi definitorii a artei moderne. La unele dim episoade (cum ar fi cele denumite Aeolui sau Ciclopii) aceste note sînt mai ample şi urmăresc mai în detaliu procedările joyciene. JEle pot fi socotite şi ca exemplificări ale unui eventual travalju-de elucidare a acestei cărţi — încă o dată spu­nem, dificilă dar în nici un caz imposibil de citit. In rest am căutat să ne menţinem la o adnotare, aşa cum ni s-a părut, absolut necesară pentru înţelegerea acţiunii proprm-zise din paginile respective.

La întocmirea acestor note am consultat, printre altele, fireşte, următoarele lucrări de referinţă :

— Don Gifford, în colaborare cu Robert Seidman — Notes for Joyce. An annotation of James Joyce's Vlysses, New York, E.P. Dut-ton, 1974.

— Zack Bowen, Musical Allusions in the Works of James Joyce. Early Poetry Through Ulysses, State University of NeW York Press, Albany, 1974.

— Darcy O'Brien, The Conscience of James Joyce, Princetoa University Press, 1968.

James Joyce, Configuration Critique (colecţie de studii, două volume, întocmite sub direcţia lui Joseph Prescott, publicată în limba franceză sub îngrijirea lui Michel Minard), Paris, Lettres Nouvelles, 1959.

Pound/Joyce, The Letters of Ezra Pound to James Joyce with Pound's Essays on Joyce, editată, cu comentarii, de Forrest Read, Londra, Faber and Faber, 1968.

•—i Richard Ellman, James Joyce, Oxford University Press, 1959.

422


423

Toate notele sînt alcătuite pe- baza datelor din aceste tomuri de referinţă. Acolo unde ele se constituie în citate literale, se indică în paranteză (prescurtîndu-se trimiterea la numele auto­rului cărţilor citate aici) locul de unde au fost împrumutate.

1 Primul din episoadele secţiunii Telemachiada se intitula chiar Telemachus şi îl prezintă pe Stephen Dedalus, aici definit prin opoziţie cu alte două personaje, unul reprezentînd o anumită faţetă a Irlandei detestată de protagonist (şi de autor), celalalt forţa coercitivă prin raport la cai* — dialectic — se defineşte spiritul irlandez.

2 JVTalachi Mulligan, căruia în carte i se spune constantJ3uck__ (Ţapul), este personajul mefistofelic, la început însoţindu-l, pe parcurs urmărindu-l, ispitindu-l, minimaliztndu-i reacţiile şi trăirile lăuntrice, deprimîndu-l în general pe Stephen Dedalus. El este adus în carte pentru a reprezenta acea parte din caracterul irlandez pe care Joyce o combătea activ-: ironia_s.texilâ, desconsiderarea cinică a resurselor tradiţionale, adaptabilitaţe^J^cjrxLuxasiianîe. (E mai puţin important aici că, în anume loturi ale psihologiei perso­najului, şi în multe replici — cum ar fi chiar un poem citat în episodul de faţă, Mulligan este calchiat după un prieten din tine­reţe al autorului, despre care Joyce scrisese — „Cerul şi pămîntul vor trece însă spiritul săxi fals nu va pieri niciodată"). în carte, personajul debutează prin parodierea liturghiei catolice (din textul căreia este extrasă replica sa : „Intra-voi în altarul Domnului") şi aceasta pentru a discredita rolul revenindu-i teoretic (cel puţin prin raportare la romantismul personajului în romanul anterior) lui Stephen, de „transsubstanţiator, sau recreator, al vieţii (adică al artei) din viaţă (adică din viaţa personală, de toate zilele)" (Zack Brown). Ironiile pe care Mulligan le exprimă constant la adresa lui Stephen, aici încă — ipocrit ? — reprimate, dar în evoluţia cărţii tot mai făţişe, contribuie la a defini izolarea, exilul lui Stephen printre compatrioţii săi.

3 In cursul acestui episod, ca dealtfel în tot cursul zilei în care se desfăşoară acţiunea romanului, Stephen Dedalus este pre­zentat mohorît, bîntuit de complexe, de conştiinţa sterilităţii proprii, de suferinţă şi remuşeare — aceasta din urmă determinată mai
ales cfe o acţiune pe care nu o poate renega nici acum : el a refuzat să îngenunche la patul de moarte al mamei sale pentru a nu-şi încălca principiile de liber-cugetător (la care ajunsese după o perioadă de credinţă activă, în arirKpetrecuţi la seminarul iezuit de la Clongowes unde-şi făcuse studiile). Refuzul acesta, fără îndoială un simbol al refuzului personajului (şi autorului) de a accepta inerţiile de sensibilitate şi de gîndirip ale compatrioţilor săi. decizia de a-şi asuma un exil interior (aşa ciim Joyce şi l-a asumat pe cel fizic) îl înstrăinează de semenii săi din Dublin şi explică atmosfera întunecată înconjurîndu-l constant pe acest personaj, reacţiile şi replicile sale mohorîte în tot curbul acţiunii.

4 Haines este un student englez care locuieşte temporar îm­preună cu tînărul Dedalus şi cu Mulligan în turnul unde începe acţiunea cărţii, la marginea Dublinului, undeva în faţa golfului. Ca orice englez, Haines este din punctul de vedere al lui Stephen un „uzurpator" ameninţînd să-i răpească, şi să deformeze, tradi­ţiile şi valorile spirituale irlandeze. „Haines, ca englez, este fireşte fizic un uzurpator al Irlandei, dar şi într-un alt sens arta inde­pendentă şi demnă a lui Stephen este ameninţată cu degradare prin însuşi interesul superficial şi cam arogant .manifestat de „saxon", care o consideră drept un exemplu, cel mult interesant, de folclor cam exotic". în acelaşi timp, frivolitatea cu care Mulligan îl acceptă pe Haines ea pe un rău necesar, urmărind mai degrabă să profite de pe urma şa este şi ea condamnabilă din optica lui Dedalus" (O'Brien).

5 Replică tipică pentru un personaj joycian : amestec jovial, şi cam pedant, de aluzii, citate şi referiri livreşti, caracteristice pentru un tînăr estet din epoca respectivă. Algy este Algernon Charles Swinburne, poet „decadent" englez, autor aici al unei invocaţii celebre către mare — maică mare, biîndă, cenuşie. Epi oinopa ponton — marea de culoarea întunecată a vinului — este un epitet homeric.

6 Scena aceasta, principala sursă a suferinţelor lăuntrice ale lui Stephen, va fi deseori invocată în cursul romanului.

7 în prefaţa la Portretul lui Dorian Gray, text de mare impor­tanţă pentru ceea ce s-ar putea numi mişcarea estetistă în momen­tul respectiv, se spune printre altele : „Nu există carte morală

424


425

â sau imorală. Cărţile sînt bine scrise sau prost scrise. Asta e tot. Antipatia manifestată de secolul al nouăsprezecelea faţă de realism este furia lui Caliban vâzîndu-şi propriul chip în oglindă. Anti­patia manifestată de secolul al nouăsprezecelea faţă de romantism este furia lui Caliban nevăzîndu-şi propriul chip în oglindă".

8 Matlhew Arnold, poet şi critic cu mare influenţă, în epoca victoriană, este evocat aici pentru că a determinat una din repli­cile precedente ale lui Muiligan. El considera anume (într-una din scrierile sale majore, Cultură ţi Anarhie că ar exista două

■ impulsuri dominante în cultura occidentală : cel spre ebraizare, adică de acţiune în lumina „obişnuinţelor şi disciplinei" dictate de

1 un adevăr revelat ; şi cel spre helenizare, adică spre cunoaştere în lumina unui umanism ..dezinteresat şi flexibil''. „Din punctul de vedere al lui Arnoîd, cultura engleză ar fi suferit de o ebraizare excesivă şi ar fi trebuit să se «eîenizeze»". „Această distincţie esen­ţial intelectuală a lui Arnold a cunoscut o serie de modulaţii şi a devenit populară in ultimele decenii ale secolului trecut, şi ca urmare a dezvoltării de către Swinburne a- opoziţiei dintre liber­tatea senzual-estetică a lumii păgîne greceşti şi -"ebraismul» repre­siv al epocii victoriene tîrzii. în jurul anului 1900, «grec» devenise un termen cheie în lumea boemă pentru cei care preconizau liber­tatea senzual-estetică, şi «ebreu» un termen similar desemnîndu-i pe cei ostili valorilor estetice, pentru cei care preconizau valorile practice ale moralităţii stricte victoriene" (Gii'ford şi Seidman).

9 Citat ciintr-un poem de Wiîliam Butîer Yeats la care se va mai face frecvent aluzie în roman : Cine merge cu Fergus ? repre-zentind aici una din ispitele cu care Muîligan asediază conştiinţa puritană a lui Stephen. Lui Fergus, personaj eroic din tradiţia fol­clorică irlandeză, i se promite, în schimbul renunţării la drepturile pale regeşti, o viaţă de plăceri. „Viaţa promisă lui Fergus în acest cintec este cea lipsită de griji şi de lupte eroice, o viaţă care, oricît de plăcută ar părea, înseamnă doar un cîntec de sirenă pentru Stephen, venind din partea rivalului său. Iri rivalitatea de la început evidentă între Stephen şi Muiligan — rivalitate atît de acut simţită de Dedalus şi recunoscută tacit de celălalt — o astfel de invitaţie de a lua viaţa la modul frivol nu poate fi înţeleasă de acest artist fără operă decit ca o ispită spre indolenţă şi înfrîngere" (Zack Bower.).

426

10 Adică Dumnezeu, în viziunea, blasfemntorie a lui MullU gan — aluzie la faptul că religia mozaică impune cireumciziunea.



11 în măsura în care bătrîna lăptăreasă poate fi privită ca ut» simbol al Irlandei tradiţionale, cum o şi vede Stephen in invocaţia sa tăcută, falsele declaraţii de iubire ale lui Muiligan, bazate pe citate din poeme în mod deliberat invers interpretate, constituie un mijloc de definire, şi condamnare, a personajului. „Aluziile joculare din aceste yecsuri sînt caracteristice pentru atitudinea ironică a lui Muiligan faţă de ţara sa şi de cei care o apară. Aparent s-ar zice că atît el cit şi Stephen împărtăşesc acelaşi dispreţ faţă de ţara lor, însă în realitate ei sînt pe poziţii ^jUametral opuse în vederile lor despre Irlanda. Stephen respinge pretenţiile unei Irlande catolice plasată sub influenţa preoţilor şi care-i-ar frînge propria, evadare, însă în fond el îşi iubeşte patria pe care o 'con­damnă astfel. El doreşte doar ca ţara sa să fie o ţară mai liberă şi mai pură. Buck Muiligan este însă mulţumit cu propria sa situaţie de fapt şi planurile sale de elenizare nici nu pot fi luate ui serios" (Zack Bowen).

12 Formula aceasta, împrumutată din titlul unui tratat me­dieval de morală, îl va defini constant pe Stephen Dedalus în carte.

13 . Toaleta_tradiţională a unui dandy în perioada, respectivă.

14 Replică îndelung comentată şi elucidată în cele din urmă ca reprezentînd un joc de cuvinte, cu intenţii blasfematorii — bazat pe asonanta în pronunţia engieză a numelui fictiv Butterly cu adverbul bittterly (amarnic). E vorba de o referire la povestirea din Evanghelie despre lepădarea repetată a Apostolului Petru care, la cîntul cocoşului, se îndepărtează de locul renegării şi „plînge amarnic".

15 „Care-şi moţăie asupra mării capul" este descrierea uneia din terasele castelului Elsinore, unde.Hamlet îl întîîneşte pentru prima dată pe duhul tatălui său.

16 Proverb, tradiţional irlandez : „Păzeşte-te de coarnele tau­rului, de copitele calului şi de surîsul unui englez".

17 Dacă în primul episod Stephen Dedalus este caracterizat prin opoziţie cu cele două personaje cu care-şi împarte locuinţa :

427


Mulligan, adică tradiţia irlandeză coruptă, şi Haines, uzurpatorul britanic, în acest al doilea capitol, Nestor, el va fi înfăţişat în acti­vitatea de pe urma căreia îşi cîştigă traiul, „năimirea" sa în cali­tate de profesor, nu prea eficient, la o şcoală dublineză, şi mai ales in juxtapunerea cu un alt reprezentant al laturii detestate a Irlan­dei, un exponent al celor care colaborează cu ocupanţii saxoni. Exemplu tipic de inversiune comică despre care se vorbeşte în ce priveşte sistemul de referiri la epopeea homerică, în acest episod rolul bătrînului şi înţeleptului Nestor (pe care Telemac îl consultă, la îndemnul Athenei, în drumul său în căutarea lui Ulise) îi revine nici unui personaj exprimînd exact contrariul unei asemenea înţe­legătoare bunătăţi. Directorul Deasy este un pedant, anchilozat în clişee de gîndire şi preocupat de interesele proprii (în folosul cărora caută să-l exploateze şi pe tînărul său salariat). Dealtfel şi numele personajului reprezintă o aluzie, şi anume la legea Deasy, pro­mulgată în a doua jumătate a secolului trecut, în teorie urmărind o reformă agrară în Irlanda, însă în practică favorizînd făţiş pe marii proprietari, adică aşa-numitul Establishment proenglez şi anticatolic din această ţară. „Deasy este ceea ce s-ar putea numi un britanic apusean, adică unul care consideră Irlanda ca o provincie extrem-occidentală a Angliei" (Gifford şi Seidman).

18 Exemplu caracteristic pentru felul în care, aşa-numitul flux al conştiinţei, se articulează gîndurile lui Stephen, în primul rînd pe citate din poetul şi vizionarul romantic William Blake : „Fabula sau alegoria este alcătuită de fiicele memoriei" ; „drumul excesului duce spre palatul înţelepciunii" şi „nici o pasăre nu zboară prea în înalt dacă se avîntâ pe propriile sale aripi". în Nuntirea cerului cu infernul de acelaşi Blake, se vorbeşte şi despre „flacăra lividă dintru sfîrşit" care să mistuie lumea, şi în urma căreia „întreaga creaţie să piară pentru a se înfăţişa apoi infinită şi sfîntă, aşa cum acuma se înfăţişează finită şi coruptă".

19 Replica aceasta, care împinge gîndurile lui Stephen spre elementul marin, şi care îi va domina reacţiile sufleteşti şi în episodul următor, este determinată de un joc de cuvinte : simili­tudinea de pronunţie în engleză între numele lui Pirus (Pyrrhus — pron. pairus — şi cuvîntul pier, debarcader, dig).

20 Versuri din elegia Lycidas de Milton, deplîngind moartea prin înec a unui prieten al scriitorului, văzut la modul pastoral sub înfăţişarea unui cioban.

428

21 Vers dintr-un cîntec foarte popular în Irlanda, Băiatul tuns, exaltînd una din numeroasele revolte antibritanice din această ţară. „Tunşii" au devenit una din denumirile tradiţio­nale ale rebelilor irlandezi. Cîntecul şi simbolurile lui vor fi pe larg descrise şi discutate într-unui din episoadele ulterioare.



22 Boala botului şi a copitelor, febra aftoasă, reprezenta o problemă în măsura în care ar fi putut afecta exportul de vite irlandeze, adică una din principalele surse de venituri ale ţării. Ea va constitui pe parcurs subiectul a numeroase meditaţii ale personajelor, şi este aici invocată şi pentru a întări raportarea la episodul corespunzător din Odiseea. (Nestor e denumit acolo „îmblînzitor al cailor" şi un slujitor al tradiţiilor în ce priveşte sacrificarea rituală a vitelor. Contrapartea lui în roman este înfă­ţişată ca pervertind asemenea frumoase şi tradiţionale însuşiri).

23 In conformitate cu structura eminamente reprobabilă a personajului, Deasy este şi antisemit, primul dintr-o serie care vor mai evolua în roman, mai ales în jurul şi împotriva lui Leo-pold Bloom.

24 Citat dintr-un poem profetic de Blake.

25 Una clin replicile celebre ale lui Stephen, tipice pentru viziunile sale apocaliptice. „S-ar fi putut ca în Portretul artis­tului... Stephen să considere istoria ca un coşmar nefericit, însă nu avea practic nici o îndoială că el însuşi s-ar fi putut deştepta dintr-un asemenea vis rău. Şi, această deşteptare ar fi urmat să se producă prin frumuseţe, prin creaţie ; însă în Ulise, această încredere estetică s-a risipit... Acum el nu se poate deştepta din acest coşmar, nu-i poate detrona pe uzurpatorii care-i ameninţă moştenirea, nu poate scăpa de Mulligan şi Haines şi nici de acest Nestor invers, nici de propriile sale vinovăţii. Apăsat de povara conştiinţei sale morale, care este de fapt însăşi povara apăsînd conştiinţa lui Joyce, el n-a ajuns să descopere atitudinea sa defi­nitivă faţă de lume, atitudine a cărei esenţă este comedia" şi care se va exprima cu intensitate prin Bloom şi împrejurările în care acesta e implicat în carte (O'Brien).

26 în Proverbele lui Solomon se spune : „Iar înţelepciunea în locuri deschise ţipă. în uliţi face să se audă vocea ei ; Ea strigă în răspîntii. în intrarea porţilor, în cetate, zice cuvintele

429


acestea : Pînă cind, proştilor, veţi iubi prostia ? Şi batjocoritorii se vor plăcea în batjocură, Şi nebunii vor urî cuminţenia".

27 O veche tradiţie irlandeză spune că în secolul al Xll-k-a, unul din regii locali ai Irlandei fusese răsturnat de o revoltă, poate şi ca urmare a faptului că săvîrşise un adulter cu soţia unui alt conducător local, prinţul de Breffni. Pentru a-şi recîş-tiga tronul, cel deposedat s-a adresat regelui Henrlc al II-lea al Angliei, determinînd astfel prima invazie normană a Irlandei.

23 Parnell, cel mai celebru dintre liderii mişcării naţionaliste irlandeze de la sfîrşitul secolului trecut, a fost eliminat din viata politică drept urmare a unui scandal prilejuit de relaţiile sa!e amoroase cu o femeie măritată.

29 Ulsterul este alcătuit din şase provincii nordice, protes­tante şi filoengleze ale Irlandei. Lozinca citată aici a fost lansata în 1886 de lordul Randolph Churchill ca strigăt de luptă al for­ţelor anticatoiice din Irlanda şi împotriva lui Gladstone.

^ acesta, prezentîndu-l pe Stephen în meditaţiile

sale in cursul unei plimbări singuratece pe malul mării, este intitulat Proteus şi se referă la ceea ce îi povesteşte lui Telemac, în prima etapă a călătoriei sale, regele Menelaos. Rătăcindu-şi calea de întoarcere după războiul troian, Menelaos caută să obţină o îndrumare de la „Bătrînul mării, Proteus". Acest „fidel slujitor al lui Poseidon" avea capacitatea de a-şi schimba după plac înfăţişarea şi Menelaos trebuie să se lupte cu el zădărnici n-du-i metamorfozele, pînă cînd îl sileşte să-i răspundă. Tînărul Dedaîus încearcă în mod asemănător să-şi stăpînească aici gîn-durile în curgerea şi metamorfoza lor continuă.

31 Stephen porneşte în meditaţiile sale de la o constatare a Iui Aristot — denumit de Dante „maestru al celor ce ştiu (multe)" cu privire la distincţia între perceperea realităţii prin văz, cînd lucrurile sînt cuprinse împreună, unele alături de altele („nebe-neinander") şi cea prin auz, cînd ele se succed unele altora („nacheinander").

32 Deschizînd ochii, Stephen vede două femei coborînd trep­tele pe faleză şi, presupunînd că ar fi vorba de nişte moaşe, îşi urmăreşte gîndurile îndreptîndu-i-se spre naşterea, originea

'430

vieţii, pornind de la Eva, mama tuturor oamenilor, cea fără om­bilic (pentru că e creată dintr-o coastă a lui Adam) şi spre propria sa origine.



33 Mananaan MacLir este zeul irlandez al mării — deci e vorba de valuri.

34 Stephen se gîndeşte o clipă sâ-l viziteze pe unchiul său Richie Goulding, care locuieşte în apropiere.

35 Un alt exemplu de erudiţie „specializată", abstrusă, ca­racteristică lui Stephen Dedalus. Joachim Abbas, adică abatele Joachim de Floris, este un mistic italian din secolul al Xll-lea, care vorbea despre o a treia împărăţie, după cea a Tatălui (Ve* chiului Testament) şi a Fiului (Noul Testament), şi anume cea a Duhului Sfînt. Cel asemenea lui, „care-şi ura şi el spiţa", însufle­ţit de o fervoare mistică similară în aspectele profetice ale viziu­nilor sale, este Jcnathan Swift, în ultima perioadă a vieţii sale considerat nebun.

36 Insula sfinţilor este un epitet medieval pentru Irlanda, motivat prin rolul însemnat pe care l-au jucat clericii şi călu­gării irlandezi în menţinerea spiritului creştinismului în Europa medievală în primele secole ale Evului Mediu, după căderea Imperiului Roman.

37 „Cine te-a adus în situaţia asta nefericită ? — Porum­belul, Iosife", dialog, la modul blasfematoriu, despre Imacu­lata Concepţiune, extras dintr-una din cărţile de propagandă anticreştină ala scriitorului francez Leo Taxil, autor al Bibliei vesele.

33 O telegramă similară a fost primită de Joyce pe vremea cînd îşi făcea studiile la Paris.

39 Amintirile atribuite lui Stephen în acest pasaj reproduc de fapt scene din biografia lui Joyce însuşi în perioada studiilor sale — neterminate — în Franţa.

40 Aluzie la legendara evadare din închisoare a unui lider naţionalist irlandez, James Stephens, despre care se spune că a fugit travestindu-se in vestminte femeieşti, abandonîndu-şl, tră-dîndu-şi adepţii.

431

41 Despre Kevin Egan, personaj cu care tînărul Dedalu?; se întîlnea în perioada studiilor la Paris, se spune că ar reprezenta portretul unui alt lider naţionalist irlandez autoexilat în Franţa, Joseph Casey, implicat în încercarea de a organiza evadarea unor prizonieri politici compatrioţi ai săi din închisoarea brita­nică Clerkenwell, şi anume printr-un „complot al prafului de puşcă", prin explodarea unui butoi cu pulbere lîngă zidurile tem­niţei. Napper Tandy este şi el eroul unei balade populare irlan-dez-2. („M-am întîlnit cu Napper Tandy / şi el m-a prins de mînă : / Şi m-a-ntrebat: «Ce mai e cu Irlanda / ce mai e cu ţara noastră bătrînă I Ea e ţara cea mai nefericită, / cum nici n-ai putea crede, / acolo-i spînzură pe bărbaţi, pe femei, / care-au curaj să se îmbrace în verde", verdele reprezentînd prin tradiţie culoarea naţională a Irlandei.)



42 O veche legendă irlandeză spune că un uriaş, numit în unele versiuni Lug sau Ludh, a căutat să creeze un pod spre Scoţia, aruncînd nişte pietroaie uriaşe în mare spre a păşi peste ele. Fifoţum este un refren al unui cîntec de copii irlandez, în. care se spune : „Fifofum / amuşin sînge de englez acum, / am să-i pisez oasele lui rele / să fac pîine din ele".

43 Lochlann-ii, adică locuitorii ţinuturilor de lacuri, erau denumiţi în vechime norvegieni, probabil primii invadatori scan­dinavi ai insulei, vikingii danezi constituind un val ulterior de năvălitori.

44 Toţi cei citaţi aici au fost pretendenţi, fie la tronul Ir­landei independente de Anglia, fie la tronul britanic în timpul războiului celor două roze.

45 Pentru mulţi comentatori cîinele acesta, rătăcind pe plajă, amuşinîndu-şi un semen mort, scormonind nisipul, udîndu-l, ar reprezenta una din transformările — proteice — ale naturii fizice, şi chiar psihice, aşa cum le înţelege treptat Stephen De-dalus, constatînd că viziunea sa romantică despre puterea transfi­guratoare p. artei întru frumos (cum de pildă fusese expusă în scena, de asemenea petrecîndu-se pe malul mării, din finalul Portretul artistului ca tînăr) trebuie să cedeze în faţa datoriei, obligaţiei artei de a cuprinde toate aspectele realităţii, inclusiv cele sordide.

432

46 Gîndurile lui Stephen au fost o vreme stăpînite de un cîntec licenţios din secolul al XVI-lea sau XVII-lea despre nişte ţigani rătăcitori. El caută să se smulgă din asemenea imagini „ale întunecimii", amintindu-şi că Toma d'Aquino, pe care-l stu­diase în vremea studiilor sale la colegiul iezuit din Clongowes, consideră un păcat aşa-numita „delectaţie posomorită" a gîndu-lui întîrziind asupra unor imagini ale concupiscenţei.



47 Stephen încearcă mai departe, fără succes, să se lepede de meditaţiile sale tot mai pronunţat erotice, de data aceasta amin­tindu-şi de datoria sa sumbră de vinovăţie faţă de mama sa moartă — prin analogie cu o celebră replică a lui Hamlet, care-şi spusese că „de pe tablele amintirii" sale va şterge totul în afară de datoria de a-şi răzbuna părintele ucis.

43 După primele trei episoade, dedicate lui Stephen Deda-lus, cel de al patrulea îl prezintă pe celălalt protagonist, domnul Leopold Bloom, înfăţişat cu multe din calităţile şi defectele unui om obişnuit : apetiturile sale pentru anume soiuri de mîncăruri suculente, concupiscentele sale mai mult sau mai puţin nevino­vate, şi mai ales ataşamentul moral şi fizic faţă de soţia sa Molly. Capitolul urma să se numească iniţial Callypso, căci tot aşa cum Ulise a fost o vreme prizonierul farmecelor nimfei Callypso, Bloom este sclavul benevol al farmecelor soţiei sale (o gravură cu nimfe este dealtfel atîrnată deasupra patului conjugal, şi trupul lui Molly constituie una din obsesiile protagonistului).

49 Gibraltar. Bloom a cunoscut-o pe actuala sa soţie, pe atunci domnişoara Tvveedy, la Gibraltar, în locuri care vor fi descrise în roman, mai ales în ultimul episod.

50 Bătrînul Tweedy, tatăl lui Molly Bloom, ofiţer pensio­nar, pretindea (deşi comentatorii atrag atenţia asupra faptului că lucrul ar fi fost imposibil) că a participat ca voluntar englez la luptele de la Plevna în războiul ruso-româno-turc de la 1877. In conflictul respectiv englezii au păstrat o atitudine de neutrali­tate, însă, interesaţi „în menţinerea unui echilibru de forţe în regiunea Balcanilor, şi mai ales în strîmtorile Dardanelelor, tin­deau să favorizeze Turcia pentru a nu permite o prea mare ex­tindere a puterii ruseşti în zona respectivă" (Gifford şi Seid-man). In biblioteca lui Bloom, aşa cum va fi descrisa în capitolul

433

Ithaca se află lucrarea unui istoric englez despre războiul de la 1877. (în cartea sa de eseuri Odiseu în Atlantic, Andrei Brezianu a dat cîteva interesante şi utile observaţii cu privire la detaliul respectiv.)

51 Una din ocupaţiile, mai mult sau mai puţin onorabile, aîe bătrînului Tweedy era, se pare, specula cu timbrele rare.

52 Cartonaşul este de fapt o carte de vizită cu numele Henry Flower, sub care Bloom deţine o căsuţă poştală la un oficiu post restant, şi prin care întreţine o corespondenţă senti­mentală cu o tînără iniţial răspunzîndu-i la un anunţ soli citind „colaborarea la o operă literară". Această relaţie, deocamdată pur platonică, constituie una din încercările lui Bloom de a echilibra infidelităţile propriei sale soţii.

53 Cartoful este un talisman, deosebit de important în Ir­landa, căci aminteşte de catastrofala foamete de la mijlocul seco­lului trecut urmînd distrugerii recoltei de cartofi, şi care a deci­mat literalmente populaţia satelor irlandeze. Talismanul de aici i-a fost dăruit lui Bloom de mama sa şi personajul nu se des­parte de acest obiect niciodată.

54 Una din cărţile care se află în biblioteca lui Blooai este numită Pe urmele soarelui de Frederick Diodati Thompson, apă­rută la Londra în 1893, şi descriind o călătorie în Orient de felul celei descrise îh Ocolul pămîntului în 80 de zile, insistînd mai ales asupra pitorescului peisajelor orientale de felul celei care au generat fantezia de adineaori — şi multe altele de acelaşi fel mai tîrziu — ale lui Bloom.

55 Ziarul Freeman's Journal and National Press purta în­tr-adevăr pe frontispiciu un desen reprezentînd soarele răsărind deasupra localului Băncii Irlandei, imobilul unde se adăpostise pe vremuri parlamentul „independent" al Irlandei.

56 Războiul ruso-japonez din 1904 preocupă pe multe din personajele romanului interesate de actualitatea politică (ac­ţiunea cărţii se petrece după cum se ştie în ziua de 16 iunie 1904).

57 In cursul dimineţii Bloom va participa la înmormîntarea lui Patriok Dignam (care va fi descrisă în episodul Hades) ceea

434

ce şi explică de ce şi-a schimbat hainele şi — lucru care se va mai discuta — şi-a uitat cheia de la uşă.



58 „Insula vacii albe", „insula bourului" şi „insula boului" sînt trei mici insule în Atlantic la vest de regiunea centrală a Irlandei.

59 In Biblie (Iosua, 19, 35) este citat Chineretul pe malul lacului Tiberiadei.

60 Sir Moses Montefiore a fost un filantrop englez care a militat pentru cauza sionistă.

61 Bloom recunoaşte scrisul de pe plicul adresat soţiei saîe ca aparţinîndu-i Iui Boylan, un admirator şi iubit al doamnei Marion (Molly) Bloom cu care are o relaţie adulterină şi care dealtfel o va şi vizita în cursul după-amiezii. (De fapt, în uzan­ţele convenţionale engleze, forma corectă de a adresa scrisori unei femei măritate ar fi în cazul de faţă „doamnei Leopold Bloom"). —-•.:;

62 Lâ ci darem (la mano) este o arie celebră din Don Gio-vanni de Mozart, în care se arată cum seducătorul o cucereşte pe o naivă copilă prea puţin dispusă în fond să i "se împotrivească. Aria va mai fi deseori invocată în cursul romanului şi întotdea­una trezind în mintea lui Bloom (şi dealtfel şi a altor personaje la curent cu viaţa conjugală a acestuia) asociaţii neplăcute cu relaţiile dintre Molly Bloom şi Boylan.

63 Voglio e non vorrei — Vreau şi n-aş vrea. Este una din replicile Zerlinei, tînăra parteneră a lui Don Juan din aria sus­menţionată (şi care pînă la urmă chiar „vrea"). De fapt, Bloom, eare va mai reveni în dezbaterile sale lăuntrice la această re­plică, o citează greşit, întrebuinţînd indicativul prezent, acolo unde personajul foloseşte un condiţional. S-a făcut risipă de subtilitate subliniindu-se că „este atît de puţin cazul să se folo­sească un condiţional în apropiata infidelitate a lui Molly, încît Bloom poate foarte bine, printr-un lapsus, să folosească indica­tivul prezent" (Zack Bowen).

64 Molly Bloom, care este complet lipsită de cultură şi ale cărei preocupări sînt mai degrabă frivole (probă şi lecturile ei

435


predilecte), este dispusă să vadă subînţelesuri wiai mult sau mai puţin „decoitate" în cuvintele sau noţiunile pe care nu le înţe­lege. Intr-un capitol ulterior (cel denumit Ithaca) se şi spune dealtfel textual despre ea : „Cuvintele polisilabice neobişnuite, de origine străină, le interpreta fonetic sau prin falsă analogie, sau prin ambele procedee" (şi se dă chiar exemplul citat aici).

65 Bloom parodiază aici, încercînd să acopere nudul din poza din carte, un imn de felul celor cîntate de Armata Salvării — „Cu blîndeţe condu-ne spre lumină".

C6 Milly. fiica soţilor Bloom, lucrează în alt oraş, Mullin-gar, la un fotograf, numit Coghlan. Cunoştiinţa sa cu „studentul tînăr" stîrneşte, cum se va vedea, îngrijorări părintelui său, care ştie mai multe despre vulnerabilitatea sexului slab în faţa avan­surilor admiratorilor.

67 Fetele de pe plajă (din care se vor cita mai jos două distihuri şi de care va mai fi vorba abundent în roman) este de asemenea un cîntec despre frivolitatea şi accesibilitatea fe­meilor uşoare şi care, invariabil, îl face pe Bloom să se gîndească la raporturile soţiei sale cu Boylan. Acesta din urmă este de alt­minteri un cîntăreţ şi un impresar care-i asigură lui Molly Bloom concerte şi turneuri de concerte prin provincie — unde o şi însoţeşte.

68 Episodul care urmează a prilejuit încă de la apariţia cărţii, atacuri împotriva romanului şi autorului (şi a şi constituit unul din motivele care a împiedicat, zeci de ani, tipărirea lui UHse în Anglia, interzicînd chiar importarea lui în această ţară). In realitate Joyce a arătat că a vrut să prezinte cu onestitate intransigentă tot ceea ce gîndeşte, face şi simte un om obişnuit într-o zi obişnuită.

69 Regele eta în cămară... ; ca şi, mai înainte, Fata era in grădină sînt versuri dintr-un cîntecel pentru copii care ilustrează buna dispoziţie a lui Bloom în momentul respectiv : „Regele era-n cămara visteriei / Numărîndu-şi galbenii cu mare plăcere. / Regina era în iatac / Mîncînd pîine cu miere. / Fata era în gră­dină / întinzînd rufele la uscat, / Şi a venit o pasăre neagră / şi nasul i l-a mîncat".

436

t

70 Se pare că Joyce a scris, el însuşi, în adolescenţă, o ase­menea povestire pentru premiile oferite de revista Titbits, în care figurează fraza citată aici de Bloom.

71 Episodul al cincilea este intitulat Lotophagii şi se referă la una din aventurile lui Ulise care, pe insula „rnîncătorilor de lotus", îşi vede tovarăşii sucombînd farmecelor florilor adormi­toare, pierzîndu-şi dorinţa de a se mai întoarce în patrie, ispitiţi de o viaţă de plăceri şi uitare. Aici, potrivit tehnicii de inver­sare ironică a referinţelor homerice, Bloom însuşi cade pradă acestor ispite în care, începînd cu reveriile despre peisajele „lan­guroase" orientale şi continuînd cu motivele florale care-l ase­diază în gîndurile sale întreaga zi, se complace, parcă fără a mai dori să li se smulgă.

72 Cîntecul dulce al vechii iubiri este una din piesele vo­cale figurînd în repertoriul doamnei Bloom şi pe care aceasta afirmă că o va repeta pentru concertul viitor chiar în după-amiaza zilei respective împreună cu Boylan.

73 Aşa cum Stephen Dedalus este obsedat de imaginea mamei sale moarte, Bloom este urmărit tot timpul zilei de amin­tirea sinuciderii tatălui său într-un hotel dintr-un oraş de pro­vincie. . -

74 „Observaţiile satirice ale lui Bloom în timpul liturghiei la care asistă vădesc o anume vivacitate potenţială a inteligenţei sale, însă mai departe, în cursul dimineţii, el cade din nou pradă, visărilor, plutind languros de pe o stradă a Dublinului la alta" (O'Brien).

75 Episodul acesta, al şaselea, este denumit Hades, prin referire la fragmentul din Odiseea care povesteşte coborîrea lui Ulise în Infern şi întîlnirile sale cu umbrele. „Hades reprezintă o lărgire a perspectivei în roman, căci episodul nu se mărgineşte la a-l prezenta doar pe Bloom, acţiunea principală înfăţişînd unul din modurile preferate ale irlandezilor de a-şi petrece tim­pul, participarea la o înmormîntare şi Joyce ironizează aici tri­vialitatea şi falsa pietate evidente tot timpul... Este o dispro­porţie evidentă între coborîrea dramatică a lui Ulise în lumea infernală şi vizita trivială parcă a lui Bloom la cimitir. Ulise caută umbrele războinicilor căzuţi în asediul Troiei, în vreme ce

437


Bicorn înceaică să spună o glumă, îl urmăreşte pe un preot care seamănă cu o broască mormăind pe latineşte, observă un şobo­lan obez strecurîadu-se într-o criptă şi în cele din urmă încearcă să intre în graţiile lui Menton..." (O'Brien).

76 E vorba de Stephen Dedalus. Prima din cele cîteva ocazii la care drumurile celor doi protagonişti pe străzile Dublinului se încrucişează înainte de întîlnirea — şi comuniunea — lor pro-priu-zisă şi care constituie de fapt marele înţeles al romanului.

77 Richie Goulding, pe care Stephen se gîndeşte (într-un episod precedent, Proteus) să-l viziteze, fără să facă însă această vizită în realitate, este cumnatul lui Simon Dedalus cu care acesta nu mai întreţine relaţii, ceea ce şi explică remarcile sale acide.

?8 Athos este numele cîinelui credincios al tatălui lui Bloom.

79 Băiatul tuns (adică răzvrătit, „tunşii" fiind una din denumirile tradiţionale ale revoluţionarilor irlandezi) este un cîntec celebru evocînd una din marile răscoale antiengleze din Irlanda şi amintind în acelaşi timp de trădarea şi represiunile cărora le-au căzut victimă aceşti revoluţionari. El constituie una dia piesele de rezistenţă în repertoriul muzical al unora dintre personajele episodice ale cărţii şi va fi ascultat şi îndelung co­mentat într-unui din episoadele următoare.

80 Bloom revine obsesiv în gîndurile sale la vizita pe care îa aceeaşi după-amiază i-o va face soţiei sale impresarul Boy-lan — şi, evident, la adulterul care se va produce cu siguranţă cu acest prilej.

81 Adică „toţi am fost într-un moment sau altul victima cămătarilor", Reuben J. Dodd fiind cunoscut — şi antipatizat — mai ales pentru activitatea sa în această direcţie.

82 Citate şi aluzii dintr-un cîntec numit înmormîntarea săracului.

83 Martin Cunningham este stînjenit pentru că aceste re­plici ar putea fi interpretate ca remarci răuvoitoare la adresa iui Bloom, al cărui tată, Rudolph Virag, s-a sinucis.


Yüklə 3,46 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   21   22   23   24   25   26   27   28   ...   55




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin