James Joyce Ulysses Copyright by James Joyce Shakespeare and Company 12, Rue de l'Odeon, 12 Paris, 1928 Toate drepturile asupra acestei versiuni sînt rezervate Editurtf univers. Ulise

59

lat, da, aşai bine. Văd

ţa, aproape, departe, plată o văd, spre răs, A, uite acum. Se aşază deodată la locul ei, îngheţată în stereoscop. Clic, şi se-aşază. Găseşti că vorbele mele sînt întunecoase. întunericul este în sufletele noastre, nu crezi ? Mai cantabil. Sufletele noastre, rănite cu ruşine de păcatele noastre, se agaţă şi mai mult de noi, o femeie de iubitul ei încleştîndu-se, mai mult, tot mai mult.

Ea se încrede în mine, mina ei uşoară, ochii cu genele lungi. Acum, unde dracu o aduc în spatele vălului ? întru ineluctabila modalitate a ineluctabilei vizualităţi. Ea, ea, ea. Care ea ? Fecioara din vitrina lui Hodges Figgis luni privind înăuntru după una din cărţile acelea cu titlu de alfabet pe care-ai să le scrii tu odată. Pătrunzătoare pri­vire i-ai aruncat. Cu încheietura trecută prin minerul de mărgele al umbrelei de soare. Locuieşte în parcul Lesson, numai cu dragoste şi cu suspine, femeie de litere. Să i-o spui asta altuia, St'evie ; una care te-agaţă. Dar poartă jartiere din astea bătute de Dumnezeu şi ciorapi galbeni, cîrpiţi cu lînă groasă. Să vorbim mai bine despre plăcinta cu mere, piuttosto. Unde ţi-e gîndul ?

Mîngîie-mă. Ochii dulci. Mîna moale moale moale. Singur mai sînt aici. O, mîngîie-mă curînd, acuma. Care-i cuvîntul acela cunoscut bărbaţilor tuturora ? Sînt liniştit aici. singur. Şi trist. Mîngîie-mă, mîngîie-mă.

Se întinse cît era de lung pe stîncile aspre, îndesind hîrtia pe care-o scrisese şi creionul într-un buzunar, cu pălăria trasă în jos pe ochi. M-am întins cum face Kevin Egan cînd moţăie şi aşteaptă siesta, somnul de sabat. Et vidit Dcus. Et erant valde bone l Alo ! Bonjour, bine­venit ca şi în florile de mai. Sub frunza lui privea printre genele tremurătoare ca nişte păuni soarele lunecînd spre sud. Sînt prins în scena aceasta de foc. Ceasul lui Pan, amiaza faunescă. Printre plante şerpuitoare, greoaie, elas­tice, şi roade de unde picură lapte, acolo pe unde pe apele cafenii plutesc frunzele uriaşe. Departe e durerea.

Şi nu te mai trage deoparte să chibzuieşti mohorlt.

Privirea-i adăsta mohorîtă pe ghetele cu bot lat, le­pădate de ţap, nebeneinanăer. Număra încreţiturile pielii tăbăcite acolo unde piciorul altuia se ghemuise la căldură. Piciorul care a izbit pămîntul în tripudium, picior pe care eu nu-l iubesc. Dar ai fost încîntat cînd pantoful lui Esther Osvalt sta întins peste tine : fată pe care-am cunoscut-o la Paris. Tiens, qiiel petit pied ! Prieten de nădejde, un suflet de frate : iubirea lui Wilde care nu îndrăzneşte să-i spună pe nume. Acum are să mă pără­sească. Şi vina ? Aşa cum sînt şi eu. Aşa cum sînt şi eu. Totul sau nimic.

în lassouri lungi apa se revărsa bogată dinspre lacul Cock, acoperind lagune verzui-aurii de nisip, crescînd, curgând mai departe. Are să-mi ia cu ea toiagul. Să mai aştept. Nu, au să treacă mai departe, au să treacă izbind stîncile mai scunde, în vîrtej, tot mai încolo. Mai bine să termin cît mai repede cu treaba asta. Ascultă : vorbe de valuri de patru litere : sisu, hrss, rsis, uuus. Suflare puter­nică a apelor printre şerpii de mare, printre caii cambraţi, stîngaci. Cade în cupă de stîncă, flop, slop, slap ; cuprinsă în butoaie. Şi, istovită, vorbirea-i se curmă. Alunecă în­spumată, dezlănţuită în larguri, cu baltă de spumă plutind, florile largi desfoliind.

Sub marea crescînd tot mai sus vedea ierburile încolă­cite ridicîndu-şi braţe leneşe neputincios trăgîndu-se ia­răşi înapoi, sumeţindu-şi fustele, cu ape de şoapte şovăind şi înălţîndu-şi şuviţe viclene de argint. Zi după zi ; noapte de noapte : ridicîndu-se, revărsîndu-se, năruindu-se ia­răşi. Doamne, istovite mai sînt ; şi ascultînd şoaptele cum mai oftează. Sfîntul Ambrosius l-a auzit, suspinul de frunze şi valuri, în aşteptare stînd, aşteptînd împlinirea vremurilor. Diebus ac noctibus iniurias patiens ingemiscit. Fără de ţel strînse laolaltă ; în van apoi lăsate în voie, să lunece leneşe, să şerpuie în lături, pînză de lună. Şi is­tovite în privirile iubiţilor, bărbaţi lascivi, o femeie des­puiată licărind în splendoarea-i, ţesînd plasă lucrătură a apelor.

La cinci coţi încolo în larg. La cinci coţi în adîncurî e-acum tatăl tău alungit. Uite unu', zice. 'Găsit înecat. Apele cresc pe bancurile din apele Dublinului. împingînd cu sine-nainte rămăşiţe desprinse din ape, peşti împletiţi

61

laolaltă, scoici prosteşti. Stîrv răsărind albdesare din apele dinlăuntru, zvîcnind pe valuri spre ţărm, pas cu pas cătinel. Uite-l. Prinde-l degrabă-n cîrlig. Chiar de-a lune­cat în adînc sub podeaua de ape. L-am agăţat. Uşor acum.

Pungă de gaze de stîrv muiate în spuma amară stătută. Cum tremurau peştişorii, bureţi înmuiaţi în grăsime, săge-tînd prin crăpăturile prohabului lui încheiat. Dumnezeu se face om se face peşte se face gîscă cu pene se face munte de perne cu puf. Suflări moarte suflu eu viul păşesc peste ţărîna moartă. înghit rămăşiţele de urină ale tuturor morţilor. Tras acuma degrabă peste marginea bărcii suflă spre cer duhoarea verdelui său mormînt, nara-i bolnavă de lepră sforăie către soare.

Metamorfoză a mării acesteia, ochii căprui albaştri de sare. Moarte pe mare, cea mai blinda din morţile ştiute de oameni. Bătrînul Tată Ocean. Prix de Paris ; feriţi-vă de imitaţii. Faceţi şi dumneavoastră o încercare. Ce minu­nat ne-am distrat.

Haide. Mi-e sete. Se înnourează. Nu se văd nori negri nicăieri, nu-i aşa ? Furtună. Atoatestrălucitor se prăbu­şeşte, fulgerul mîndru al intelectului. Lucifer, dico, qui nescit oceasum. Pălăria mea cu scoică şi toiagul şi ale lui încălţările mele legate. Unde ? Către pămînturile înserării. Inserarea se regăseşte singură.

Apucă de cureaua toiagului de frasin, legănîndu-se încet, încă întârziind. Da, înserarea se va regăsi singură în mine, fără de mine. Zilele toate-şi împlinesc sfârşitul. Dar fiindcă veni vorba data viitoare cînd e ? Marţi are să fie cea mai lungă zi. Dintre toate cele vesele ale noului an, mamă, ram tam tam ce mai am. Tennysonul de cîmp, poet şi gentleman. Giă. Pentru vrăjitoarea bătrînă cu dinţii îngălbeniţi. Şi Monsieur Drumont, ziarist şi gentle­man. Giâ. Şi eu am dinţi foarte proşti. De ce, mă-ntrebi ? Şi-ăsta are să-mi cadă. Scoici. Ar trebui să mă duc la dentist, mă-ntreb, cu banii ăştia ? Asta de aici. Kinch fără dinţi, supraomul. Ce-o mai fi şi asta, stau şi mă întreb, sau poate c-o fi însemnînd ceva ?

Batista mea. El a aruncat-o atunci. Ţin minte. N-am ridicat-o ?

Mîna îi pipăia în zadar prin buzunare. Nu, n-am mai luat-o. Mai bine să-mi cumpăr alta.

62

Puse mucul uscat pe care şi—1 scosese din nară pe o margine de stîncă, cu grijă. în fond n-are decît să se uite cine-o vrea.

In spate. Poate e cineva.

Îşi întoarse faţa peste umăr, îndărăt privind. înain-tînd prin văzduh vîrfurile înalte ale unui vas cu trei catarge, cu pînzele umflate pe vergele, revenind spre casă, în susul curentului, alunecînd tăcut, corabie tăcută.

ai cu plăcere domnul Leopold Bloom mînca orga­nele şi măruntaiele de vite şi păsări.^/>s îi plăceau ciorba groasă de potroace, pipota pietroasă, inima friptă umplută, felii de ficat prăjit cu crutoane, icre de morun aurii. Mai mult decît orice îi plăceau rinichii de berbec la grătar care-i lăsau pe cerul gurii un gust agreabil de urină uşor mirositoare.

Rinichii îi erau acum în gînd pe cînd trebăluia încet prin bucătărie, aranjîndu-i ei micul dejun pe tava frumos lucrată. Lumină şi aer friguros în bucătărie însă afară, pretutindeni, o dimineaţă blinda de vară. îl făcea să se simtă niţel pofticios.

Cărbunii începeau să se înroşească.

încă o felie de pîine cu unt : trei. patru : aşa. Ei nu-i place farfuria prea plină. Aşa. Lăsă tava deoparte, ridică ceainicul de pe consola căminului şi-l puse pe foc, cam într-o parte. Ceainicul şedea acolo, posomorit şi masiv, cu ciocul ieşindu-i în afară. Acuma curînd o ceaşcă de ceai. Bună. Mi s-a uscat gura. Pisica se frecă ţeapănă pe după piciorul mesei, cu coada în sus.

— Mkniao !

— A, uită-te şi pe tine, spuse domnul Bloom, întor-cîndu-se de la foc.

Pisica mieună iarăşi drept răspuns şi se petrecu încă o dată ţeapănă, pe după piciorul mesei, miorlăind. Tot aşa, cum mi se fîţîie pe masa de scris. Prr. Scarpină-mă-n cap. Prr.

Domnul Bloom privea curios, cu blîndeţe, silueta lu­cioasă neagră. îţi dă impresia de curat : cum îi luceşte

63

spinarea moale, năsturaşul alb de la rădăcina cozii, ochii verzi, fulguranţi. Se aplecă spre ca. cu mîinile pe genunchi.

— Lapte pentru pisieuţă, spuse.

— Mrkniao ! ţipă pisica.

Cică ar fi proaste. înţeleg ce spunem noi mai bine decît le înţelegem noi pe ele. înţelege ce vrea ea. Şi e şi răzbu­nătoare. Mă întreb cum mă vede ca pe mine. înalt ca un turn ? Nu, poate să-mi sară în spinare dacă vrea.

— I-e frică de puişorii de găină, uită-te la ea, spuse ironic. I-e frică de-un puipui. N-am mai văzut pisicuţă aşa de proastă ca pisicuţă.

Crudă. E-n firea ei. Curios că şoarecii nu ţipă niciodată. S-ar zice că le place.

— Mrkrniao ! spuse tare pisica.

Clipea în sus cu ochii ei verzi ascunzîndu-şi ruşinea, mieunind pl'mgăreţ şi prelung, arătîndu-i dinţişorii albi ca laptele. Ii urmărea pupilele negre îngustîndu-i-se de poftă pînă cînd ochii îi rămaseră pietre verzi. Atunci se îndreptă spre bufet, luă urciorul pe care tocmai îl umpluse lăptarul de la Hanîon, turnă laptele călduţ înspumat pe o farfurioară şi o aşeză încetişor pe duşumea,

— Grrhr ! ţipă ea, dînd fuga să îinchească.

îi vedea mustăţile licărind sîrmoase în lumina palidă cînd ea lipăi de trei ori şi se linse apoi pe bot delicată. O fi adevărat că dacă i le tai nu mai prinde şoareci ? De ce ? Lucesc pe întuneric, poate, la vîrfuri. Sau un fel de antene pe întuneric, poate.

O ascultă cum lincheşte. Ouă cu şuncă, nu. Nu-s bune ouăle pe seceta asta. Le trebuie apă curată, proaspătă. Joi : nu-i o zi bună nici pentru rinichii de berbec de la Buckley. Prăjiţi în unt, cu piper deasupra. Mai bine rinichi de porc de la Dlugacz. Pînă fiei^be ceainicul. Lipăia acum mai încet, pe urmă curăţă ele tot farfurioara. De ce le-or fi limbile aşa de aspre ? Să Îinchească mai bine, cu pori mulţi. Nu-i nimic de mîneare pentru ea ? Privi în jur. Nu.

Cu ghetele scîrţîindu-i potolit urcă scara spre palier, se opri la uşa dormitorului. Poate vrea ceva mai gustos. Dimineaţa îi plac felioare de pîine cu unt. Poate totuşi, aşa o dată.

Glăsui încet pe palierul pustiu :

pînă la colţ. Mă întorc într-o clipă.

— Merg

64

Şi cînd îşi auzi vocea spunînd acestea adăugă :

— Nu vrei nimic special acuma dimineaţă ? Un mormăit somnoros, înăbuşit, îi răspunse :

— Mn.

Nu. Nu voia nimic. Auzi apoi un suspin adînc, cald, înăbuşit cînd ea se întoarse pe partea cealaltă şi arcurile desprinse ale somierei scîrţîiră. Trebuie chiar să chem să le dreagă. Păcat. Tocmai de la Gibraltar ^vi l-am adus. A uitat şi bruma de spaniolă pe care-o ştia. Mă întreb cît o fi dat taică-său pe el. De modă veche. A, da, sigur. L-a cumpărat la licitaţia guvernatorului. L-a luat de la prima ofertă. Ăsta se pricepe să se tîrguiască, bătrînul Tweedy ⁵⁰. Da, domnule. A fost la Plevna. Eu m-am ridicat din rîn-duriie soldaţilor simpli, domnul meu, şi mă mîndresc cu asta. Dar a avut destulă minte să facă parale cu timbrele. Asta zic şi eu să vezi departe.

Mîna lui luă pălăria din cuier de deasupra paltonului greoi, cu iniţiale, şi a impermeabilului de ocazie, de la vînzarea de la biroul de obiecte pierdute. Timbre : poze cu dosul lipicios. Pariez că o grămadă de ofiţeri sînt băgaţi în combinaţii de-astea ⁵¹. Sigur că da. Inscripţia pătată de sudoare de pe panglica de dinăuntru a pălăriei îi vorbea mută : Plasto, categoria întîi, ha. Aruncă o privire grăbită sub banda de piele dinăuntru. Petecul de carton alb ⁵². în siguranţă.

în prag se pipăi în buzunarul de la spate după cheia yale. Nu-i. în pantalonii pe care i-am schimbat. Trebuie s-o iau de acolo. Cartoful îl am⁵³. Scîrţîie dulapul. N-are rost s-o trezesc. Adineaori s-a întors în somn pe partea cealaltă. Trase după el uşa holului, foarte încet, mai mult, pînă cînd partea de jos trecu uşurel peste prag, acoperin-du-l moale. Pare încuiată. E bine aşa oricum pînă mă întorc.

Traversă pe partea cu soare, ocolind chepengul nesi­gur de la numărul şaptezeci şi cinci. Soarele se apropia de turnul bisericii Sfîntul Gheorghe. Are să fie o zi caldă de vară cred. Mai ales cu hainele astea negre se simte mai tare. Negrul e bun conducător, reflectă (refractă o fi ?) căldura. Dar nu se putea să mă duc în costumul deschis. Să zicem că-i la un picnic. Pleoapele i se lăsau des, încet, pe cînd înainta în căldura binecuvîntată. Maşina cu pîine

65

5 — Ulise, voi. I .4

de la Boland care ne-o aduce pe cea de toate zilele dar ea preferă pîinea rămasă.de ieri, chiflele cu coajă crocantă. Te face să te simţi mai lînăr. Undeva în orient : dimineaţa devreme : s-o porneşti in zori, să-i faci înconjurul tot înaintea soarelui, îi furi aşa o zi în mers ⁵'⁽. Dac-o ţii aşa veşnic n-ajungi niciodată să îmbătrîneşti nici măcar cu o zi, teoretic. Mergi pe ţărm. într-o ţară străină, ajungi la poarta unui oraş, acolo sentinela, şi el soldat simplu, îmbă-trînit, mustăţi mari ca ale bătrînului Tweedy, sprijinin-du-se într-un fel de lancie lungă. Te plimbi prin străzi umbrite. Chipuri cu turbane îţi trec prin faţă. Cavernele întunecoase ale prăvăliilor de covoare, marele om, Turko teribilul, aşezat cu picioarele încrucişate sub el fumînd dintr-o narghilea. Ţipetele vînzătorilor pe străzi. Să bei apă cu miros de fenol, să guşti şerbet. Să rătăceşti aşa, ziua întreagă. Ai putea să te întîlneşti şi cu vreo doi tîlhari. Foarte bine, te-ntîlneşti cu ei. Se apropie apusul soarelui. Umbrele moscheilor printre coloane : preotul cu un sul răsucit. Un fior printre arbori, semnalul, vîntul de seară. Eu trec mai departe. Cerul de aur tot mai palid. O mamă pindind din pragul casei. Îşi strigă acasă copiii, pe limba lor întunecoasă. Zid înalt : dincolo corzile răsunînd stins. Cerul de noapte, luna. liliachie, culoarea jartierelor noi ale lui Molly. Coarde. Ascultă. O fată cîntă la un instru­ment de-acela de-al lor, cum îi spune : dulcimer, ţambal. Eu trec mai departe.

Probabil că nu-i de loc aşa. Lucruri din astea le citeşti în cărţi : pe urmele soarelui. Soare scînteind cu toate focurile pe prima pagină. Surise, încîntat de el însuşi. Cum spunea Arthur Griffith despre vinieta de deasupra edito­rialului din Freeman : soare al independenţei răsărind pe cer la nord-vest, dinspre maidanul din spatele Băncii Irlandei ^5r>. îşi prelungi încîntat surîsul. O nuanţă ebraică aici : soare al independenţei răsărind, sus pe cer, la nord-vest.

Se apropia de barul lui Larry O'Rourke. Dinspre gri­lajul pivniţei plutea în sus o răbufnire stătută de bere neagră. Prin uşa deschisă barul îşi zvâcnea în afară sufluri de bere, praf de ceai, pesmeţi striviţi. E totuşi un loc bunişor : chiar la capul liniei din oraş. De pildă M'Auîey, mai jos, dincolo ; nix, ca poziţie. Sigur, dacă ar pune

68

tramvaiul pe Circuitul de Nord de la tîrgul de vite spre chei i-ar creşte imediat acţiunile.

Capul lui chel pe deasupra perdeluţei. Şmecher bă-trînul. N-are rost să-l prelucrez pentru vreo reclamă. Tot el îşi cunoaşte mai bine afacerile. Uite-l, chiar aşa, marele Larry, cum stă sprijinit de lada de zahăr, numai în cămaşă, să-şi supravegheze diaconul cu şorţ cu tot, cum spală cu cîrpa şi găleata. Simon Dedalus se pricepe să-l imite, zici că-i el] cînd strînge din ochi. Ştiţi ce vreau eu să vă spun ? Ce adică, domnule O'Rourke ? Ştiţi ce zic eu ? Ruşii ăştia, japonezii îi mănîncă cu pîine, la gustarea de dimineaţă, dimineaţa cum se scoală *.

Să mă opresc să-i arunc o vorbă : poate despre înmor-mîntare. Tristă chestie şi asta cu Dignam, săracul, dom­nule O'Rourke ⁵⁷.

Intrînd pe strada Dorset, spuse vesel, salutîndu-l prin uşa deschisă :

— Bună ziua, domnule O'Rourke.

— Bună să vă fie inima.

— Frumoasă zi, domnul meu.

— Este, da.

De unde şi-or fi scoţînd şi ăştia banii ? Cînd sosesc aici, la început, sînt doar nişte nenorociţi de picoli cu părul roşu, băieţi de la ţară, de la Leitrim, care spală paharele şi mai dosesc pe sub tejghea ce-a mai rămas prin pahare. Şi pe urmă, dintr-o dată, te uiţi la ei şi-au înflorit ca de-al-de Adam Findlaters sau Dan Talion. Şi mai gîndeşte-te şi că ăştia au concurenţă. Setea e generală. Ar fi o problemă frumoasă, să te pună să baţi Dublinul de la un cap la altul şi să nu treci prin faţa nici unei cîrciumi. Să vrea şi n-ar putea. Poate de la ăia beţi morţi. Scrii trei şi ţii cinci. Aşa o fi ? Un şiling de-aici, altul de-acolo, dacă nu curge pică. Poate de la comenzile en gros. Se mai înţeleg pe şest cu comis-voiajorii. Tu aranjează-te cu şefu', şi-o dăm pe urmă pe din două, înţelegi ?

Cît scoate ăsta de exemplu numai pe berea neagră într-o lună ? Să zicem, zece butoaie. Să punem că scoate zece la sută. Sau mai mult. Zece. Cincisprezece. Trecea acum pe lingă Sfîntul Iosif, Şcoala naţională. Ţipetele puştilor. Ferestrele deschise. Aerul curat, cuminte, întă­reşte ţinerea de minte. Toţi deodată, — abece defege

67

keelemen opeşimaice reseit te-am păcălit. Copii şi ei, nu ? Da, Inishturk. Inishark. Inishboffin ⁵⁸. Lecţia de jeografie. A mea. Slieve Bloom.

Se opri la vitrina lui Dlugacz, privind halcile de şuncă, bucăţile de polonez, albe, negre. înmulţit cu cincizeci. Cifrele îi păliră în minte, nerezolvate ; nemulţumit, le lăsă să se şteargă. Cilindrii lucioşi, groşi, plini cu carne tocată îi hrăneau privirile şi respira liniştit suflul călduţ al singelui aromat de porc.

Un rinichi lăsa să se scurgă picături de sînge pe o farfurie cu desene : ultimul. Se opri la tejghea, alături de slujnica vecinilor. Te pomeneşti că-l cumpără ea, după cum îşi citea comanda pe o hîrtie din mînă. Mîini înroşite : spălatul cu sodă. Şi un pfund şi jumătate de cîrnaţi Denny. Ochii lui se odihneau pe şoldurile ei viguroase. Pe el îl cheamă Woods. Mă întreb cum se descurcă. Nevastă-sa-i cam bătrîioară. Sînge proaspăt. Nu-i dă voie cu drăguţii. Ce braţe puternice. Să tot bată covoarele pe frînghie. Şi chiar că le bate, Doamne. Cum i se înfoaie fusta la fiecare izbitură.

Măcelarul cu ochi de dihor împacheta cîrnaţii pe care-i smulsese cu degetele lui butucănoase ca nişte cîrnăciori. Carne bună aici, ca de viţel bine hrănit.

Ridică o foaie din teancul de afişe. Ferma model de la Kinnereth, pe malul lacului Tiberiada ^o!). Ar putea face un sanatoriu de iarnă ideal. Moses Montefiore ^ti0. Cred că el a fost. Conac, cu ziduri de jur împrejur, vite ca prin ceaţă, păscînd. Îşi ridică foaia în dreptul ochilor : interesant ; o apropie mai mult, să citească, vitele păscînd nedesluşite, foaia foşnind. Un viţel alb. Dimineţile acelea la tîrgul de vite, animalele mugind în staule, oi însemnate cu fierul roşu. bălegarul picurînd cu zgomot, crescătorii, în ghete ţintuite învîrtindu-se prin noroiul de acolo, plescăindu-şi palma pe cîte o crupă bine hrănită, asta-i pe cinste, cu biciuştile din lemn necojit în mîini. îşi ţinea răbdător foaia înclinată, stăpînindu-şi simţurile, dorinţa, privirea lui blinda, umilă, era liniştită acum. Fusta şleampătă înfoin-du-se zvîcnind, lovitură după lovitură.

Măcelarul smulse două hîrtii din teanc, înfăşură cîrnaţii ei, de calitatea întîi, şi făcu o grimasă roşie.

— Iată, domnişorico, spuse.

Ea îi întinse o monedă, surîzîndu-i îndrăzneaţă, scoţîn-du-şi mult în afară încheietura groasă.

— Mulţumesc, 'mnişoară. Şi un şiling şi trei pence restul. Dumneavoastră, vă rog ?

Domnul Bloom arătă repede cu degetul. S-o ajungă, să poată sta în urma ei dacă ea avea să meargă încet, după coapsele ei rotitoare. Plăcut lucru să vezi de la început, dimineaţa. Grăbeşte-te odată, ce dracu'. Să batem fierul cît e cald. Ea se oprise o clipă în faţa prăvăliei, în soare, şi apoi porni leneşă spre dreapta. El oftă pe nas : astea nu te înţeleg niciodată. Mîini mîncate de sodă. Şi unghiile murdare. Scapulare cafenii, în zdrenţe, apărînd-o de o parte, de alta. Ţeapă înfiptă de nepăsarea ei se încălzi în licăr molatec de plăcere în pieptul lui. Pentru altul : un poliţist, care să nu fie de serviciu, s-o strîngă îndeaproape, pe maidan la Eccles. Lor aşa le plac, voinice. Cîrnaţi a-n-tîia. O, vă rog, domnule poliţai, m-am rătăcit în pădure.

— Trei pence, vă rog.

Mina lui acceptă glanda umedă, moale şi o strecură în buzunarul dintr-o parte. Pe urma pescui trei monezi dintr-un buzunar de la pantaloni şi le lăsă pe farfuria de cauciuc de pe tejghea. Zăcură acolo o clipă, privite repede şi repede strecurate, disc, după disc, în sertar.

— Mulţumesc, domnule. Mai poftiţi pe la noi.

Un fulger de foc lacom din ochii de vulpe îi mulţumi încă o dată. îşi retrase privirile după o clipă. Mai bine nu ; altă dată.

— Bună dimineaţa, spuse, pornind înspre uşă.

— Bună dimineaţa, domnul meu. Nici o urmă. S-a dus. Şi ce dacă ?

Merse înapoi pe strada Dorset, citind cu gravitate. Agendath Netaim companie de plantatori. Pentru cumpă­rarea unor vaste întinderi nisipoase de la guvernul turc spre a fi plantate cu eucalipţi. Excelent pentru umbră, combustibil şi materiale de construcţie. Plantaţii de por­tocali şi imense cîmpuri de pepeni la nord de Jaffa. Le plăteşti opt mărci şi-ţi plantează un ar de pămînt cu măslini, portocali, migdali sau lămîi. Măslinii, mai ieftini ; portocalii au nevoie de irigaţii artificiale. în fiecare an ţi se livrează recolta. îţi înregistrează numele ca proprietar pe

68

69

viaţă, în registrul uniunii. Poţi să plăteşti zece peşin, şi restul în rate anuale. Bleibtreustrasse, 34, Berlin, W. 15.

Nu-i de mine asta. Dar e totuşi o idee aici.

Privi vitele, aburite în aburul căldurii de argint. Măslini argintaţi de praf. Zile lungi, liniştite ; cureţi copacii, se coc roadele. Măslinile se strîng în vase mari, nu ? Mi-au mai rămas cîteva de la Andrews. Molly le scuipă. Le ştie bine gustul, acum. Portocalele în hîrtie subţire, împache­tate în lăzi. Şi lămîile. De mirare că Citron, săracul, mai trăieşte încă, acolo, la parada de Sfîntul Kevin. Şi Mas-tiansky, cu citera lui veche. Frumoase mai erau serile, atunci. Molly în scaunul de răchită al lui Citron. îţi face plăcere să le ţii în mînă, fructe proaspete, cerate, le strîngi în mînă, le ridici la nas, le miroşi aroma. Chiar aşa, grea, dulce, o mireasmă de sălbăticie. întotdeauna la fel, an după an. Şi luau şi o grămadă de bani pe ele, mi-a spus Moisel. Piaţa Arbutus, strada Plăcerii : timpuri frumoase, pe vremuri. Trebuie să fie fără nici un defect, zicea. Şi vin tocmai de acolo : Spania, Gibraltar, Mediterana, Levantul. Lăzile înşiruite pe chei, la Jaffa, un tip care le trece în registru, marinari în salopete murdare, le încarcă. Uite-l şi pe cum-îl-cheamă, iese acum. Ce mai faceţi ? Nu mă vede. Unul pe care-l ştii doar cît să-l saluţi, un tip cam plicticos. Din spate, parcă-i căpitanul ăla norvegian. Mă întreb dac-am să-l întîlnesc astăzi. O stropitoare. Ca să stîrnească ploaia. Precum în cer aşa şi pe pămînt.

Un nor începu să acopere soarele, cu totul, pe încetul, cu totul. Cenuşiu. Departe.

Nu, nu aşa. O ţară golaşă, pustiu arid. Lac vulcanic, marea moartă ; nici un peşte, fără ierburi, adîncită în pămînt. Nici un vînt să-i stîrnească valurile, metal cenuşiu, ape înceţoşate, otrăvite. Ploaia de pucioasă, i-au spus, căzînd peste ei : cetăţile din cîmpie : Sodoma, Gomora, Edom. Toate, nume moarte. O mare moartă într-o ţară moartă, cenuşie, bătrînă. Bătrînă acum. A născut cea mai veche stirpe, cea dintîi. O bătrînă încovoiată traversă dinspre Cassidy, strîngînd în mînă gîtul unei sticle. Oame­nii cei mai bătrîni. Au rătăcit departe departe pe întreg pămîntul, captivitate după captivitate, înmulţindu-se, mu­rind, născîndu-se pretutindeni. Şi acuma uite cum zace mort pămîntul acesta. Acum nu mai poate să nască. Mort;