Jean baptiste de la salle

JEAN BAPTISTE DE LA SALLE

Puterea de a da viaţă

TERESIO BOSCO

(Traducere de Pr. Ioan Bişoc)

LINII GEOMETRICE ÎNTR-UN CÂMP ALBASTRU

O zi rece de octombrie. Trasă de patru cai, aburind, o trăsură străbate cu iuţeală străzile înguste ale oraşului Reims. Înaintea ei merg doi cavaleri având pe cap o pălărie mare cu pene şi o spadă la şold. Pe piept au blazonul familiei De La Salle: un joc geometric de linii într-un cîmp de azur.

Trăsura intră printr-o poartă monumentală a colegiului «Bons Enfants» al nobililor. Un servitor se grăbeşte să deschidă portiera. Într-o uniformă roşie, cu ochii înfricoşaţi, se coboară un băieţel de 9 ani. Îl ţine de mînă mama învăluită într-o splendidă haină toată cu dantelă şi floricele.

Directorul, aranjat în uniforma sa neagră, îi primeşte cu o uşoară înclinare. După câteva minute Jean Baptiste De la Salle este înregistrat printre nobilii interni. Îşi ia locul în severa aulă şcolastică, pune mâna pe cărţile cele voluminoase şi mari care îi vor ţine de tovărăşie vreme de cinci ani: două de gramatică, două de retorică şi două de filozofie.

Mai sunt şi alţi copii pe lângă dânsul, toţi cu uniforma roşie, toţi cu ochii înfricoşaţi. Colegiul «Bons Enfants» are faima de şcoala cea mai bună şi serioasă. Profesorii sunt severi. Până şi în recreaţiile cele rare acei copii de 9 ani vor fi îndemnaţi în mod stăruitor să vorbească latineşte.

Acum Jean Baptiste este aşezat în bancă pentru prima lecţie. Deschide cartea cea mare, ascultă glasul monoton al profesorului... şi revede casa sa, faţa blândă a bunicii. Frăţiorii şi surioarele la această oră vor fi alergat prin sălile palatului bogat cu atâta larmă şi bucurie. Apoi va veni seara, strălucind de mii de lumânări, cântăreţii care cu viole şi clavicimbalele lor vor broda dulcele melodii de Lulli şi Frescobaldi.

Când era mai mic, muzica îl plictisea îndată. Doamna bătrână cu o faţă blândă şi generoasă îl lua în braţe. Apoi spre a nu face deranj îl ducea de acolo în camera sa. Deschidea una din cărţile sale frumoase din raft şi-i citea vieţile sfinţilor.

Jean Baptiste asculta încântat istoria martirilor aruncaţi la fiare, a vechilor eremiţi din peşterile solitare, ale soldatului Ignaţiu rănit sub zidurile Pamplonei şi atins de harul lui Dumnezeu, ale misionarului Francisc Xaveriu care navigase până în India ca să ducă credinţa la păgâni. Acolo, pe genunchii bunicii, Jean Baptiste visase să ajungă un sfânt: în peşterile eremiţilor, sau pe corăbiile misionarilor ce pleacă pentru alte lumi, sau măcar aruncat la fiarele sălbatice din dragoste pentru Isus. În schimb a fost aruncat în acel colegiu sever. Cine ştie dacă se va putea ajunge sfânt şi acolo?

RĂZBOI, CIUMĂ, FOAMETE

În timp ce Jean Baptiste în 1660 îşi începea munca sa grea în colegiul «Bons Enfants», în jurul lui realitatea e mult mai dură.

Parisul, capitala Franţei, are numai 300 de mii de locuitori. Franţa întreagă este locuită de 17 milioane de persoane. După patruzeci de ani, la sfârşitul secolului locuitorii Franţei vor fi numai 14 milioane. Foametea, războiul, ciuma vor devasta nu numai pământul francez dar şi Europa întreagă.

De la 1618 la 1648, îngrozitorul război de treizeci de ani a pustiit Germania, Olanda, Franţa, Spania. Chiar după pace (1648), Franţa a continuat pe cont propriu războiul împotriva Spaniei încă pentru alţi 10 ani.

În 1658 (cu doi ani mai înainte ca Jean Baptiste să intre în colegiul «Bons Enfants») între plaja şi colinele de la Dunkerque, armata franceză condusă de Turenne a nimicit în mod sângeros armata spaniolă.

Din războiul de treizeci de ani, Germania a ieşit distrusă: populaţia a scăzut de la 20 milioane la şase-şapte milioane de persoane, viaţa se sălbăticeşte, tâlharii se fac stăpâni pe zone foarte întinse.

În Franţa vagabonzi cerşetori, mulţimi care se târăsc pe străzi: ţărani fără pământ, meseriaşi, şomeri, femei fără familie, copii ai nimănui care pleacă la oraşe, în special spre Paris. Se aşează întinzând mâna în faţa bisericilor şi a palatelor celor nobili. Se socoate că în acel an, 1660, vagabonzi cerşetori în Franţa să fi fost două milioane (peste 17% din populaţie), la Paris 40 de mii, La Rouen (din cei peste 26 de mii de locuitori), 12 mii.

În acelaşi an, 1660, în vreme ce Jean Baptiste se apleca cu râvnă asupra cărţilor la colegiul «Bons Enfants» din Reims, un om, un sfânt, îşi consuma ultimele luni de viaţă pentru a zăgăzui extinderea mizeriei din ţara Franţei. Se numeşte Vincenţiu de Paul. Nu e din familie nobilă, e fiul unui crescător de porci. Singur, fără armate şi fără bani, acest mic om cu o faţă palidă a organizat o reţea de caritate care ne lasă uimiţi. S-a apropiat şi a ajutat pe cei condamnaţi la galere, pe cei lipsiţi de cultură, pe orfani, pe săraci, pe bolnavi. A organizat spitale şi pe surorile de spital. Aristocratul Jean Baptiste De La Salle va auzi îndată vorbindu-se despre acest sfânt ţăran şi pe calea trasată de acesta el va face un drum lung.

UN SMOC DE PĂR PENTRU A TRASA O STRADĂ

1662. Jean Baptiste împlineşte 11 ani. A studiat cu intensitate în tot acest timp iar inteligenţa sa s-a arătat vioaie şi hotărâtă. Dar el nu numai a studiat. În capelă, unde în fiecare seară se asistă la Sf. Liturghie, a învăţat să vorbească cu Dumnezeu cu respect şi cu încredere. A înţeles că viaţa a primit-o de la Dânsul şi că nu poate fi folosită ca un lucru oarecare. Fixându-L îndelung pe Isus răstignit, mort din iubire faţă de noi, într-o zi I-a spus: «Tu ţi-ai dat viaţa pentru mine. Şi eu vreau să mi-o dau pentru tine».

Într-o întâlnire cu mama şi tata le cere permisiunea de a putea ajunge preot. Este o cerere ciudată pentru acea vreme. Primul născut al familiilor nobile trebuie să continuie profesiunea tatălui, să ia locul lui de cap de familie şi să moştenească titlurile atunci când el moare. Sunt fii mai mici care pot părăsi casa spre a intra în armată sau în seminar.

Dar familia De La Salle sunt oameni serioşi. Şi când îşi dau seama că cererea lui Jean Baptiste nu e un capriciu, ci o alegere serioasă şi gândită, consimt.

11 martie. Jean Baptiste primeşte tonsura. În această ceremonie episcopul tăia tânărului un mic smoc de păr. Era un semn: copilul începea să renunţe la modă, la o eleganţă excesivă, spre a-şi pregăti dăruirea sa lui Dumnezeu. Episcopul o considera ca o «promisiune» a comunităţii creştine de a urmări cu atenţie şi chiar de a veni în ajutor în momentele grele.

Unchiul lui Jean Baptiste, Pierre Dozet este cancelarul Universităţii şi canonic al catedralei din Reims. A urmărit studiile strălucite ale nepotului în timpul celor cinci ani de gramatică şi a celor doi de retorică. A asistat cu mândrie la una din întrecerile sale de cultură. Hotărăşte ca, îndată ce va fi posibil, să-i cedeze lui titlul de «canonic».

7 ianuarie 1667. Jean Baptiste De La Salle, îmbrăcat în pelerina violetă, intră în corul canonicilor şi îşi ia locul în strană. E trist să descrii ce era în acele vremuri un canonic. Pentru a se duce zilnic în cor ca să se roage pentru poporul lui Dumnezeu (aceasta este misiunea unui canonic) trebuia să fie din familie distinsă, primea o retribuţie strălucită, avea în slujba sa trăsuri şi cai.

Cristos spuse la cei dintâi care doreau să-L urmeze: «Băgaţi de seamă că eu nu am nici măcar o piatră pe care să-mi odihnesc capul noaptea». În schimb în acea vreme se zicea: «Dacă ajungi canonic vei avea trăsuri şi servitori şi o mare remuneraţie». Jean Baptiste acceptă să fie canonic, dar reuşeşte să rămână un bun creştin. Salariul nu-l interesează. Merge în fiecare zi să se roage spre a se pregăti mai bine ca să fie preot şi continuă să ducă o viaţă aspră de studiu, înscriindu-se la Universitatea din Reims.