Jean baptiste de la salle

“VREMEA VRĂJITOARELOR”

Războaiele şi foametea continuă să se producă pe pământul trist al Franţei. De la 1686 la 1697 se duce preasângerosul război împotriva Ligei Augusta care va duce Franţa, Germania şi Olanda pe marginea dezastrului total. În 1700 va începe «războiul de succesiune spaniol», care va dura 14 ani. Va fi pomenită ca o epocă halucinantă, un adevărat «timp al vrăjitoarelor». Domnia îndelungată a «regelui soare» se îndreaptă spre apus într-o mare de sânge şi ruine...

Armatele enorme care străbat Europa jefuiesc în mod sistematic sate şi oraşe, distrug şi incendiază. În urma lor lasă pustiire, foamete şi epidemii.

«Trecerea unei armate – scrie un istoric – era mai păgubitoare prin consecinţele de boli pe care le lăsa în urmă, decât prin distrugerile şi măcelul făcut, care erau totuşi adesea crude până la extrem». Spania, Germania, Elveţia, Ţările de Jos, Italia de Nord, Austria, Franţa de Nord sunt devastate de microbul ciumei şi al holerei.

Armatele sunt adunate dintre oameni din orice ţară şi din orice stare «care nu ştiu nici pentru ce vin, nici pentru ce luptă – scrie un alt istoric – Spre a păstra disciplina este nevoie de ciomag, pedeapsă, brutalitate. Dar în afară se serviciu se bucură de libertate absolută. Deoarece nu primesc salariu, este pe deplin acatualizat principiul că “războiul trăieşte din război”. Fiecare trebuie să se aranjeze spre a trăi din furt, jaf, devastare, socotite de către soldaţi ca obiceiuri normale şi logice. Excesele mercenarilor sunt cu atât mai grave pentru că fiecare duce cu sine femei şi copii, aşa încât o armată de 30–40 de mii de combatanţi este urmată adesea de o mulţime de sute de mii de non-combatanţi, femei, copii, oameni inactivi, vagabonzi, bandiţi. Este îngrozitoare soarta satelor, caselor şi persoanelor asupra cărora se abat trupele.»

SAPA ŞI PENIŢA
La Vaugirard părintele La Salle urmăreşte personal formarea novicilor, tineri care se pregătesc să devină Fraţi. Le aminteşte cuvintele lui Vincenţiu de Paul: «E nevoie să trăieşti ca şi săracii pentru a-i înţelege pe săraci». Vrea ca să simtă sărăcia pe pielea lor.

Cu o pălărie mare pe cap pentru a se feri de soare, cu o haină decolorată, sapă în grădină înconjurat de tineri, mătură, spală, curăţă.

Iernele sunt foarte aspre. În camerele reci, prin mii de găuri pătrunde vântul, ploaia, zăpada.

Hrana este aceea a săracilor cu adevărat: în fiecare dimineaţă un novice pleacă cu un coş mare în spate. Se întoarce cu economiile comunităţii din Rue Princese, Rue du Bac, de la seminar, de la vreo familie înstărită. Sosirea coşului este ora prânzului. Conţinutul său este foarte mic.

În acei ani de reflexie şi de sărăcie părintele La Salle începe să scrie cărţile care vor deveni «structurile de bază» ale congregaţiei sale.

«Regulile comune» fixează fizionomia spirituală a Fraţilor Şcolilor Creştine, la care s-a ajuns încet conturându-se prin încercări, suferinţă, meditare.

«Ghidul şcolilor» este rodul multor ani de experienţă şi a dragostei pe care Jean Baptiste a purtat-o copiilor săraci.

Fixează liniile fundamentale ale «metodei de educaţie» a Fraţilor. Această metodă va însemna o revoluţie totală în şcolile din Franţa şi din Europa. Pedepsele corporale şi sistemele învechite ale «maeştrilor scribălăi» sunt definitiv îngropate. Ia naştere figura maeştrilor educatori care îşi consacră viaţa pentru copilul-persoană, demn de respect şi de o atenţie plină de afecţiune.

Pentru Fraţi scrie şi cărţi gânditoare, mai ales spirituale. Meditaţii asupra misiunii educatorului creştin, o expunere generală asupra misiunii maestrului. El e acela care transmite Cuvântul lui Dumnezeu. Pentru a-l transmite, el trebuie să fie mai întâi de toate înrădăcinat adânc în sine însuşi: a-l iubi şi a-l realiza. Numai cine îl înţelege poate să-l facă înţeles, numai cine îl iubeşte îl poate face iubit, numai cine îl realizează poate să înveţe a-l realiza. Fraţii sunt religioşi care renunţă la preoţie spre a-şi închina viaţa transmiterii Cuvântului lui Dumnezeu tinerilor din şcoală. «Fraţii sunt educatori creştini». A educa în mod creştin pentru La Salle înseamnă a conduce tinerii la întâlnirea cu Dumnezeu în rugăciune, a-i face să trăiască în prezenţa Sa, a-i dirija ca să-şi pună în El temelia îndatoririi şi a bucuriei.
PRINTRE MICII BANDIŢI DIN CHARTRES
Anii care urmează după fondarea comunităţii din Vaugirard sunt o perioadă bună pentru Fraţi. Din mai multe părţi sunt cereri pentru noi opere.

Părintele La Salle totuşi nu se grăbeşte. Are nevoie de chemări alese şi bine pregătite. Numai când se vede înconjurat de vreo şaizeci de colaboratori bine pregătiţi se gândeşte să-şi lărgească câmpul de activitate.

După ce a deschis două şcoli pentru formarea maeştrilor, se gândeşte la un nou fel de lucrare: şcoli profesionale duminicale. Muncitorii şi tinerii de la 16 la 20 de ani, care nu au putut frecventa şcolile regulate, pot să-şi amelioreze cultura lor şi să pună baze tehnice meseriei lor. În prima şcoală profesională deschisă la Paris s-au adunat 200 de tineri muncitori.

Este prima încercare de «învăţământ profesional». Se va dezvolta în secolele următoare sub formă de «şcoli tehnice», «şcoli de arte şi meserii», «îndrumare profesională», «centre de formare profesională».

La Chartres copiii împărţiţi în bande sunt ciuma cartierelor populare: bătăi, furturi organizate, delincvenţă obişnuită. De cinci ani, Episcopul Mons. Godet, coleg de şcoală şi prieten cu Jean Baptiste, îl bombardează cu cereri pentru ca să-i trimită Fraţi. Părintele La Salle ştie că va fi o acţiune grea şi la 8 iulie 1699 îi trimite şapte Fraţi. În câteva luni munca bine coordonată dă primele roade: leneşii de pe stradă se transformă în copii normali, doritori de a se juca zgomotos şi de a studia cu râvnă pentru a se pregăti pentru viaţă.

Chiar şi Calais cheamă pe Fraţi şi patru dintre dânşii merg să deschidă şcoli pentru fiii marinarilor.

1701. Părintele La Salle împlineşte 50 de ani şi face un gest curajos: trimite doi Fraţi la Roma ca să deschidă o şcoală populară gratuită în oraşul papei. Este o dovadă clară de fidelitate faţă de Biserică şi un pas hotărât spre a duce opera Fraţilor dincolo de frontierele naţionale. Fraţilor Gabriel şi Gerard, care pleacă, le dă toţi banii comunităţii: două sute de franci. În călătoria cea lungă (1200 km.) pe care o vor face, în mare parte pe jos, vor trebui să cerşească din casă în casă pentru a supravieţui.

Deschiderea primei opere în Italia se va arăta providenţială: când Revoluţia Franceză de la sfârşitul secolului va împrăştia pe Fraţi, aşezămintele italiene vor fi acelea care vor salva Fraţii de la o reală distrugere.

ULTIMA PERIOADĂ A VIEŢII
Acum când micul mănunchi de Fraţi s-a înmulţit, părintele La Salle îşi dă seama că începuse pentru dânsul ultima perioadă a vieţii sale. Anii care vor urma vor fi ani de muncă intensivă, de probleme mereu mai grele, de opere care vor înfrunta timpul.

În puţinele pagini care ne rămân nu putem să-l urmărim pas cu pas în ultimii 17 ani ai vieţii. Vom schiţa numai realizările cele mai mari şi suferinţele cele mai arzătoare.

Toamna anului 1702. Împotriva Fraţilor din Paris izbucneşte un război foarte violent. Sub presiunea unui val puternic de calomnii, arhiepiscopul îl destituie pe părintele La Salle din funcţia de Superior. În locul său trimite în casa Fraţilor un preot tânăr şi necunoscut.

Se succed momente dramatice: Fraţii se hotărăsc în masă să părăsească Congregaţia. Părintele La Salle se pune în genunchi în faţa lor, îi roagă să nu scufunde opera pentru copiii săraci. Profitând de ceasul greu, «maeştrii jelbari» îşi reiau ofensiva lor. Poliţia e trimisă să rechiziţioneze şcolile Fraţilor.

Este februarie 1704. Părintele La Salle are 53 de ani. Fruntea îi este acoperită de riduri, părul îi este alb. Marea aventură de a duce cuvântul lui Dumnezeu copiilor străzii este distrusă definitiv. Dar speranţa de a supravieţui este închisă în sigiliul roşu al unei scrisori care ajunge de la Rouen. Este episcopul acelui oraş, Mons. Colbert care invită Fraţii să conducă patru şcoli din oraşul său.

Câţiva Fraţi pleacă, în vreme ce la Paris criza e mereu mai gravă. Primirea la Rouen nu este cea sperată: poporul de jos, pe stradă, râde şi-şi bate joc de acei parizieni care poartă pe spate o haină de ţăran. Dar episcopul îi îmbrăţişează pe fiecare şi îi încurajează: «Şi Cristos a fost dispreţuit, dar pentru aceasta n-a încetat să facă binele».

În câteva luni, şcolile conduse de Fraţi au devenit înfloritoare. Acum lumea nu mai râde la trecerea «hainelor ţărăneşti», ci îi salută cu respect.

Părintele La Salle vine la Rouen. Într-o perioadă de cîteva luni sunt transferate în acel oraş în castelul Saint-Yon, centrul directiv al Congregaţiei şi al noviciatului.

Maestrul primilor şase novici în casa Saint-Yon este fratele Barthelemy, un religios cu o sănătate slabă, dar cu o minte lucidă şi cu un suflet mare şi delicat.
CAVALERI MASCAŢI PENTRU A SECHESTRA UN TÂNĂR DELINCVENT
În închisorile din Rouen sunt băieţi. Poliţia când arestează o bandă de delincvenţi mici îi aruncă la închisoare în aceleaşi celule unde sunt închişi delincvenţii îndârjiţi. Acele celule devin adevărate şcoli de crime. Părintele La Salle află de acest lucru şi cere tribunalului să-i găzduiască pe acei băieţi la Saint-Yon. Îi sunt trimişi.

Aranjează pentru ei ateliere de tâmplărie, prelucrarea fierului, ebenisterie. Pregăteşte de asemenea şi o mare şcoală agricolă.

De la lenevia celulelor, la aer curat, la mesele atelierelor. Este un salt care face bine. Mulţi dintre acei copii ajung în scurt timp cei mai buni meseriaşi. «Cea mai mare parte, – relatează un martor din acea vreme – au reintrat în societate şi au făcut onoare casei din care proveneau dând exemplu de viaţă cinstită».

Părintele La Salle nu a putut să uite întâmplarea tristă şi lipsită de obiectivitate a unuia din acei care trebuiau «corectaţi». Era fiul unui principe, dar de la 17 ani era deja un delincvent. Noaptea fugea din casă şi făcea fapte nebuneşti. Arestat, a fost adus la Saint-Yon şi aici îl întâlneşte pe părintele La Salle. La început râdea de bunătatea sa, dar cerea mereu ca să-i vorbească. Şi într-o zi i-a cerut în mod serios să fie primit printre novici. «E nevoie de consimţământul părinţilor tăi, – i-a răspuns. – Dar între timp, dacă vrei, poţi încerca să trăieşti ca şi dânşii».

Tinerelul fost delincvent a demonstrat cu faptele cât de mult s-a schimbat «înăuntru.» Mătura coridoarele, lucra la bucătărie, făcea treburile cele mai grele şi se oprea mult timp ca să se roage în capelă.

Au plecat scrisori pentru casa sa, dar răspunsurile au fost la început evazive, apoi nu mai ajungeau deloc.

După câteva luni părintele La Salle a scris familiei că în lipsa unui răspuns negativ, ei îl va primi pe tânăr printre novici şi la timpul potrivit va permite să pronunţe voturile.

N-a venit nici o scrisoare. A sosit în schimb o trăsură închisă însoţită de cavaleri mascaţi. L-au înfăşcat pe neaşteptate pe tânăr, l-au împins în trăsură şi au plecat în galop. Familia prefera să aibă un principe delincvent decât să aibă un principe Frate.

După doi ani părintele La Salle a primit o scrisoare scurtă. I se comunicase că tânărul principe a fost atacat de o boală misterioasă şi murise.
IARNA CEA MAI GROZAVĂ PE CARE O AMINTEŞTE FRANŢA
Întreaga Europă este între timp răscolită de «războiul de succesiune la tronul Spaniei».

1704. Armata franceză este grav înfrântă la Hochstadt de către soldaţii Imperiului German, conduşi de Eugeniu de Savoia şi de către englezii Malborough. Francezii sunt siliţi să părăsească Germania.

Mai 1706. Nouă înfrângere înfricoşătoare la Ramillies. Francezii trebuie să părăsească Belgia.

Septembrie 1706. O altă gravă înfrângere sub zidurile oraşului Torino din cauza activităţii armatelor imperiale ale lui Eugenio de Savoia. Părăsind şi Piemontul, francezii trebuie să se apere în patrie.

Încă o înfrângere la Qudenarde în 1708 şi apoi iarna îngrozitoare, poate cea mai groaznică pe care Franţa şi-o aminteşte. Mizeria ajunge la culme. Se moare de foame, de frig, sunt marşuri de înfometaţi şi de şomeri spre palatul regal de la Versailles, izbucnesc revolte disperate, epidemii de sinucideri.

Şi în casa de la Saint-Yon în acea iarnă este o adevărată foamete, care înfrânge curajul şi aduce disperare cu privire la viitor. Părintele La Salle în acele ore de nelinişte şi de îngrijorare repetă: «Domnul să fie binecuvântat», dar se gândeşte serios să închidă şcolile. Fraţii săi nu mai au puterea să urce la catedră, copiii prăpădiţi cer pâine, le clănţănesc dinţii în gură de frig. Pneumonia îşi face drum printre cei mai slabi.

Dar şi acea iarnă îngrozitoare se termină. Primăvara, în ciuda războiului care continua, aduce speranţa.
CĂLĂTORIA LUNGĂ SPRE SUD
Februarie 1711. După ce a încredinţat fratelui Barthelemy direcţiunea Congregaţiei, părintele La Salle pleacă pe jos spre sudul Franţei: vrea să viziteze casele Fraţilor care s-au deschis acolo.

Face un popas lung la Marsilia unde e primit cu respect şi veneraţie. De aici se gândeşte să continue spre Roma. Este deja în port cu sărăcăciosul lui bagaj de mână, când îl ajunge pe chei episcopul mons. Belzunce. Îl roagă: «Rămâneţi aici. E atâta nevoie de dumneavoastră în Franţa».

Străbătând calea aspră a Alpilor, părintele La Salle ajunge la Grenoble. Fraţii lucrează acolo deja de şase ani şi sunt fericiţi să-l primească.

Părintele La Salle este obosit. Cere Fraţilor acordul de a face o reculegere spirituală. Merge să bată la poarta Certosa a Sf. Bruno. Nu-şi dezvăluie numele. Cere celula cea mai izolată şi pentru multe zile se închide în tăcere şi rugăciune.

S-a reîntors spre Nord în august 1714. Era mai îmbătrânit, mai obosit, dar ochii săi deveniseră mai senini, surâzători. Cu umilinţă şi-a reluat postul.
VINEREA SFÂNTĂ A LUI JEAN BAPTISTE DE LA SALLE
Aprilie 1716. Jean Baptiste De La Salle a împlinit 65 de ani. Fraţii îi fac o sărbătoare, unii domni vin de la Paris ca să-i mulţumească pentru binele pe care-l face Franţei. El răspunde prin cuvinte senine dar gânditoare: «Vă mărturisesc, domnilor, că dacă Dumnezeu, arătându-mi binele pe care ar fi putut să-l facă Institutul, mi-ar fi descoperit şi suferinţele şi crucile pe care trebuia să le înfrunt, mi-ar fi lipsit curajul şi nu aş fi îndrăznit să ating nici măcar cu un deget să-mi încep lucrarea». 

16 mai 1717. Părintele La Salle a convocat la Saint-Yon pe Fraţii care au cele mai mari răspunderi în Congregaţie şi îi convinge să aleagă un nou superior în vreme ce el este încă în viaţă.

«Noi suntem – spune el – prima Congregaţie în Biserică formată numai din laici. Se poate întâmpla ca la moartea mea autorităţile să impună ca superior un preot, străin de Institut. Acest lucru ar putea aduce mari daune operelor noastre, pentru că el nu ar putea cunoaşte spiritul nostru, nu ar putea să apere metoda noastră. De aceea vă rog: uitaţi-mă pe mine, alegeţi unul dintre voi, cel pe care l-aţi alege în clipa morţii mele».

La alegere, printr-un scrutin secret, a ieşit Fratele Barthelemy.

Din acel moment, Jean Baptiste De La Salle a fost pentru toţi un umil şi foarte demn exemplu de ascultare. Cerea permisiunea superiorului pentru orice lucru ca un Frate oarecare. Folosea timpul pentru redactarea ultimelor sale cărţi, învăţământul novicilor, rugăciunea pe care o prelungea mereu mai mult. Când sănătatea i-o permitea, cobora în curte printre copiii de şcoală. Îi plăcea să-i vadă în timp ce alergau şi se jucau nepăsători. Pentru ei, el îşi dedicase întreaga sa viaţă.

A murit în după-amiaza de 7 aprilie 1719. Era Vinerea Sfântă. În ultimele clipe Fratele Barthelemy l-a ajutat să murmure rugăciunea pe care Fraţii o învăţaseră de la dânsul s-o recite în fiecare seară: «Marie, Maica lui Dumnezeu, dulce Mamă a Celui care iartă, apără-mă de duşman şi primeşte-mă în ceasul morţii».