Jean Delumeau civilizaţia renaşterii



Yüklə 1,22 Mb.
səhifə13/32
tarix28.10.2017
ölçüsü1,22 Mb.
#18349
1   ...   9   10   11   12   13   14   15   16   ...   32

în timp ce învăţâmîntul se transforma şi colegiile căpă­tau o importanţă nouă, viaţa şi psihologia elevilor se modificau, în Evul Mediu nu existau clase şi reform universităţii din Paris din 1452 ignora încă şi cuvinvu



148

şi obiectul. Thomas Platter care, în cursul lungilor sale peregrinări, a urmat la un moment dat cursurile unei şcoli de gramatică la Breslau, afirmă că „nouă bacalau-rii aveau lecţii în aceeaşi vreme şi în aceeaşi cameră". , Nu există nici gradaţie în studii. Gramatica pe care o privim - după secolul al XV-lea - ca pe o materie de bază, dintre acelea care ar trebui să fie asimilate înain­tea oricărei alte materii, ţinea loc mai înainte şi de „abecedar şi de ştiinţă". Nu se obişnuise o ierarhizare între gramatică si logică, adică filosofic. Ce lucru de mirare să fie dacă de atunci profesorii predau toate „artele" deodată, cam în maniera actualilor noştri insti­tutori, şi dacă acordau cu nonşalanţă mai mult loc la curs materiei preferate de dînşii? „Şcolarii mai mari se deosebeau de şcolarii mai mici, nu prin subiectele pe care le studiau - erau aceleaşi - ci prin de cîte ori le repetaseră" (Ph. Aries). Căci în populaţia şcolară se în-tîlnea un ameţitor amestec de vîrste, care poate că nu şoca pe atunci, fiindcă lumea copiilor se alipea foarte devreme celei a adulţilor, în secolul al XH-lea, Robert de Salisbury a văzut la o şcoală din Paris „copii, ado­lescenţi, tineri şi bătrîni". în secolul al XV-lea, în Mărturisiri despre acum (1466) de Pierre Michault, dascălii se adresează „bunilor şcolari... atît... celor bă­trîni cît şi celor tineri, celor bătrîiori cît şi prichinde­ilor". Este adevărat că la începutul secolului al XVI-lea acest mozaic începea să trezească uimire, mai cu seamă în măsura în care se schiţa un ciclu de învăţămînt. în, 1518, Thomas Platter a sosit la şcoala Selestat, „prima şcoală în care am avut impresia că se merge drept". „Cînd mi-am făcut intrarea, mărturiseşte el, habar nu aveam de nimic, nici măcar să buchisesc Donatul (gra­matica latinească elementară, n.a.), şi aveam, dragă Doamne, optsprezece anişori. M-am aciuat printre copi­laşii aceia şi mă simţeam ca o cloşcă pe lîngă pui." Se yede că a vedea pe un Ignacio de Loyola înscriindu-se m 1527, la treizeci şi şase de ani ca student la univer­sitatea din Salamanca nu mai constituia un fapt neobişnuit.

Secolul al XV-lea a văzut cum îşi fac apariţia, în stare încă embrionară şi în localităţi privilegiate, gra­dele de învăţămînt şi împărţirea corelativă în clase care s-a numit dintru început lectionex. Un contract încheiat 149

în 1444 între municipalitatea din Treviso şi un învăţător de şcoală latinească permite să se observe în acest caz particular, o repartizare a elevilor în patru categorii, de la începători pînă la elevii capabili să se ocupe' de retorică şi de stilistică. Remuneraţia alocată lui gram-maticus de către elevi era cu atît mai consistentă cu cit categoria era mai elevată. In Ecole de Faulcete prezen­tată de Michault în 1466, predau doisprezece dascăli într-o sală mare, aşezaţi fiecare lîngă un stîlp înconju­rat cu băncuţe. Despărţirea în clase diferite era deja mai accentuată la şcoala Saint-Paul fondată la Londra în 1509 de John Colet. De la Erasmus ştim că era o sală rotundă cu planşeu şi bănci suprapuse împărţită prin cortină mobilă în patru părţi - o capelă şi trei clase. Această evoluţie s-a precizat în cursul secolului al XVI-lea. Baduel la Nîmes, Sturm la Strasburg, Gouvea .la Bordeaux, curînd iezuiţii în colegiile lor numeroase, şi-au repartizat elevii în patru, şase ori opt clase în funcţie de locuri şi au început să le afecteze fiecărora cîte un local separat şi cîte un profesor specializat, în acest mod, amestecul de vîrste a dispărut aşadar. Tim­pul de şcolarizare a fost modificat şi de multe ori -diminuat. A devenit firesc să intri în colegiu pe la şapte ani şi să ieşi de-acolo pe la cincisprezece sau şapte­sprezece. Instrucţia s-a petrecut mai iute şi mai bine pentru că, întîi, cartea tipărită a uşurat învăţarea, apoi, pentru că şcolarul noilor vremuri nu a mai umblat de colo pînă colo şi s-a concentat mai mult^ In acelaşi timp, s-a pierdut independenţa dascălilor, înainte vre­me, aceştia îşi organizau activitatea după capul lor şi unde voiau, începînd din Renaştere, au fost din ce în ce mai integraţi în viaţa unei instituţii şcolare şi subor­donaţi unui „rector". Iezuiţii au împins la limită această evoluţie, încredinţînd pe elevi profesorilor care datorau superiorilor lor o riguroasă ascultare, în epoca monar­hiei absolute, noţiunea de supunere a devenit astfel una din valorile fundamentale ale societăţii europene.

Capitolul XIII

EDUCAŢIA, FEMEIA Şl UMANISMUL

în Evul Mediu, profesorul nu mai ştia de elevul său după ce se termina ora. Rolul său se mărginea la a in­strui, a-i oferi elevului un anumit număr de mecanisme intelectuale, a-i dezvolta memoria - lucru extrem de trebuincios odată ce tiparul nu exista. Profesorul îl aducea în stare să citească în latineşte Psaltirea şi Bi­blia, sau, la un nivel superior, îl făcea să fie un cano­nic competent, un doctor cu ceva cunoştinţe, un teolog deprins cu practica disputelor. Dar nu căuta să facă dintrînsul un om. învăţămîntul era mai mult funcţional, mai mult tehnic decît moral: mai păstra acest -aspect şi la începutul secolului al XVI-lea. După ce ieşea din sala de curs, elevul - student ori simplu şcolar - făcea ce voia, devenea ce putea. Umbla din oraş în oraş, din şcoală în şcoală. Pantagruel, întovărăşit de Epistemon, a vizitat succesiv universităţile din Poitiers, Bordeaux, Toulouse, Montpellier, Valence, Angers, Bourges, Orleans şi Paris. Alt exemplu luat de această dată din afara oricărei ficţiuni romaneşti: Thomas Platter, un mic şcolar hămesit, dar care voia să se facă preot şi care trebuia deci să ştie un minimum de latinească, a umblat Elveţia şi Germania în compania unui văr, "aulus, care îi slujea de „majur", adică de protector -un protector care adesea îşi plesnea camaradul mai mic. Ocupaţia acestuia consta mai cu seamă în a cere de P°mană pentru dînsul şi pentru „majurul" său, care păs-a partea cea mai consistentă a sumei. După mulţi ani e Peregrinări comune, Thomas, crescînd, a sfirşit prin •strica prietenia cu Paulus. Dură adolescenţă! La 151

Breslau, scrie Platter, „şcolarii se culcau pe jos la la... Vara cînd era cald, ne culcam în cimitir; adunam iarbă, din cea rămasă pe timp de vară, în faţa caselo seniorilor, pe străzile lor, în zilele de sîmbătă; unii îndesau iarba asta într-un capăt de cimitir şi se culcau acolo ca porcii în paie. Dar cînd începea să plouă 0 luam la fugă către şcoală, şi, cînd erau furtuni, cîntam aproape cît era noaptea de lungă." Studenţii care nu erau bursieri interni - şi aceştia erau majoritatea - erau prin urmare lăsaţi în plata Domnului. Cînd a ajuns la Paris, Pantagruel s-a informat pe lîngă un „studinte" • despre ce fel de viaţă duc în mod obişnuit colegii lui A aflat că studenţii parizieni îşi petreceau vremea cu preumblări prin oraş, pentru a „ademeni bunăvoinţa" sexului feminin, pentru a cerceta bordeluri, pentru a ospăta în „vrednice crîşme". Cînd erau în „lipsă mare de marafeţi", trimiteau vorbă părinţilor sau băgau la amanet cărţile şi veşmintele. Exagerare rabelaisiană? Mărturia lui Etienne Pasquier pare să arate că nu. „Ca­merele, scrie el ă propos de Paris, erau într-o parte în­chiriate şcolarilor, iar în cealaltă fiicelor desfătării; sub acelaşi acoperămînt, stăteau de-a valma şi şcoala cu reputaţie şi stricăciunea."

în epoca Renaşterii, punerea la punct a studiilor şi grija nouă pentru protejarea tineretului au modificat de o factura radială viaţa şcolară şi au pus capăt treptat anarhiei medievale în acest domeniu. Studentul din Evul Mediu accepta o disciplină corporativă, era la curent cu iniţierea „pifanilor" - bobocii din anii iniţiali - de către „majuri" - cei din anii mari. Dar el nu se supunea şi nu datora ascultare maeştrilor săi, mai cu seamă cînd era vorba de învăţămîntul „artelor", în cali­tate de persoane mai vîrstnice, de primi inter părea. In­tre 1450 şi 1600, această situaţie s-a schimbat în tota­litate. S-a observat că adolescentul şi copilul erau fiinţe deosebite de adulţi, şi s-a dorit protejarea lor, oarecum în felul în care iezuiţii erau pe cale să procedeze cu-rînd, în străduinţa lor de a-i despărţi pe indienii dm Paraguay de colonii spanioli. Li s-a părut pedagogilor de şcoală nouă că disciplina era singurul mijloc de izola pe copii de o lume coruptă şi de a le oferi depr deri virtuoase. S-a avut în vedere în acelaşi timp ca s cina profesorilor nu era numai aceea de a instrui, c

aceea de a educa. Aveau în grijă nişte suflete şi deci erau responsabili de conduita morală a viitorilor adulţi. La începutul secolului al XV-lea, Gerson reprezintă, printre primii, aceste tendinţe noi. El studiază compor­tamentul sexual al copiilor, scrie un tratat despre Con­fesiunea sodomiei. El ştie că aceasta este des întîlnită în rîndul micilor penitenţi de zece sau doisprezece ani şi se întreabă cum s-ar putea lecui aşa ceva. Rolul con­fesorului va fi de bună seamă important. Dar rolul esenţial revine educaţiei. Dinaintea copiilor se cade să fie folosite numai vorbe neprihănite; aceştia să nu se îmbrăţişeze în joaca lor, sau să se atingă cu mîinile goale. Se va evita să fie puşi să se culce în pat cu per­soane mai în vîrstă. Cînd pune pe hîrtie un regulament pentru şcoala Notre-Dame-de-Paris, Gerson recomandă să nu fie învăţaţi elevii cu cîntece ruşinoase, să se ilu­mineze dormitorul comun cu o candelă, să nu se per­mită copiilor să-şi schimbe patul în timpul nopţii şi să i se păzească amestecarea cu servitorii a căror frecven­tare este adesea vătămătoare. Profesorii să-şi suprave­gheze în permanenţă şcolarii care, la rîndul lor, să fie obligaţi să-şi denunţe colegul care uită şi vorbeşte fran­ţuzeşte în loc de latineşte, care uită de ruşine, care dră-cuieşte şi care întîrzie la slujbă. Cardinalul d'Estou-teville, care la jumătatea secolului al XV-lea a fost reformatorul universităţii din Paris se numără de ase-' menea printre inovatorii în materie de educaţie. El cre­dea, ca şi Gerson, că libertatea este nefastă pentru copii, căci Mas infirma a acestora cere cu tărie „o dis­ciplină mai mare şi principii mai stricte". Misiunea dascălilor de şcoală, sublinia el, nu este doar de a trans­mite cunoştinţe, ci de a forma spirite şi de a preda vir­tutea. Aşa că ei trebuie să-şi aleagă colaboratorii dintre oamenii de bine, să nu şovăie în corectarea şi îndrep­tarea elevilor, de care răspund în faţa lui Dumnezeu. O asemenea disciplin? nu poate funcţiona decît în condi­ţiile unei folosinţe mpului definite cu claritate. Pu­nerea la punct a orarelor zilnice a fost şi aceasta o ino-Vatie. Standonck a redactat cu minuţiozitate, în 1501, regulamentul Familia pauperum studentium din Mon-laigu, a semnalizat o preocupare a vremii pe care peda-8°gii din Evul Mediu nu o băgaseră în seamă. Ca şi în °munităţile monastice, clopotul va ritma toată ziua: la 153

ceasul patru dimineaţa, scularea; o lecţie pînă la ceas l şase; apoi liturghia; marea lecţie de dimineaţă, de la or opt la ora zece; masa la unsprezece, marea lecţie d» după-amiază, de la trei la şase etc. La colegiul Sainte-Barbe, frecventat de Ignacio de Loyola, orarul era ase­mănător, în decursul secolului al XVI-lea, colegiile protestante şi colegiile catolice - în rîndurile cărora in­stituţiile iezuite au avut o decisivă influenţă - au adop­tat treptat ritmul cotidian şi disciplina preconizate de Gerson, d'Estouteville şi Standonck. S-au întins peste tot pedepsele corporale de care nu au fost scutiţi nici elevii mari de şaisprezece ori şaptesprezece ani, nici odraslele marii nobilimi. Gîrbaciul a devenit însemnul profesoral. Pretutindeni, în Anglia, la Geneva ca şi în Franţa s-a recurs la delaţiune pentru a supraveghea si ţine în mînă populaţia şcolară. Unii şcolarii recunoscuţi de colegii lor ca fiind mai serioşi şi botezaţi aici cus­tode*, dincolo pruepoxitorex, sau în altă parte excita-tores, au fost însărcinaţi să exercite asupra colegilor lor o continuă supraveghere şi să raporteze cu credinţă dascălilor poznele celor încăpăţînaţi. Este un exces fără îndoială, dar unul de înţeles. Evul Mediu aruncase copilul într-o lume de adulţi plină de impudoare. Re­naşterea a procedat la mişcarea inversă şi s-a străduit, în măsura posibilităţilor, să protejeze copilăria căreia i-a descoperit caracterul original şi fragilitatea. Fiindcă era vorba despre o reacţie contra harababurii şi lejeri-tăţii medievale, neîndoielnic că s-au depăşit limitele rezonabile: copilul a fost umilit cu biciul; copilăria a fost confundată cu adolescenţa iar băieţii de şaisprezece ani au fost trataţi ca şi cum ar fi avut şapte sau opt. Aceste excese au avut totuşi, o contradimensiune pozi­tivă. Disciplina din colegii a permis civilizaţiei occi­dentale să se poliseze, să se rafineze, să se moralizeze. Ar fi interesant de aflat dacă formaţia oferită în colegi­ile iezuite şi oratoriene sau în academiile protestante n-a contribuit mai mult la rărirea duelurilor decît edic­tele lui Richelieu.

Disciplina strictă din colegiile clasice şi sistemul dela-ţionist instaurat aici se explică şi prin numărul dint

154

dată crescut al elevilor - adesea cu sutele din fiecare instituţie de la sfîrşitul secolului al XVI-lea -, ca şi prin faptul că externatul a rămas regimul cel mai frecvent. Fiindcă bursierii de tipul celor din Evul Mediu deve­niseră o infimă minoritate. Copiii a căror familie nu locuia în oraşul unde funcţiona colegiul, luau de multe ori o cameră împreună cu alţii la o gazdă care le oferea cazarea şi numai o parte din mîncare. Aceşti „lăstuni" ori „galoşi", cum i se spunea atunci, erau pur şi sim­plu externi cărora ii se dădea liber în zilele de piaţă pentru a.-şi face provizii. Ei erau cei mai numeroşi; de aici şi controlul sporit pe care autorităţile şcolare au încercai să 11 aplice chiar asupra celor care închiriau. Copiii mai înstăriţi sau din familii mai grijulii, puteau totuşi, în măsura locurilor disponibile, să primească pensiune la directorul colegiului sau la un profesor care fie că locuia în oraş, fie că stătea în incintă, în schimb, internatul aşa cum îl cunoaştem astăzi, sub forma unui regim aplicat unei mase de elevi, nu s-a dezvoltat decît mult după secolul al XVI-lea.



Ce loc mai revenea, în acest sistem, preceptorului despre care ni s-a vorbit atît de mult în liceu la^capi-tolul despre umanism? Este adevărat că pedagogii ita­lieni din secolul al XV-lea, Vergerio, Bruni, Vittorind da Feltre şi Guarino erau de părere să se pună copilu­lui preceptor înainte de zece ani. Erasmus; care a con­sacrat mai multe tratate problemei educaţiei, Vives* care a fost „cel mai fidel interpret şi comentator al lui Erasmus", cardinalul Sadolet, autor al unui De liberis recte insMutfndh (1533), au recomandat, şi ei, precep­tor, căci îi dispreţuiau pe dascălii de şcoală ai vremii şi Ştiau că în general taţii de familie nu aveau timpul sau instrucţia necesară pentru a deveni profesorii copiilor lor. în familia lui Thomas Morus, cea mai cultivată în Anglia lui Henric al VUI-lea, se foloseau preceptori, în sfirşit, Monlaigne a avut, din cea mai fragedă pruncie un preceptor german „care apoi a murit acoperit de glo-ne în Franţa, ignorînd cu totul limba noastră dar foarte «un cunoscător de latină", în profida acestor indicaţii, 31 fi greşit să se subestimeze rolul preceptorilor în vre-mea Renaşterii. Vittorino da Feltre şi Quarino da Ve-roţia au condus şi unul şi celălalt şcoli remarcabile, Primul la Mantova, al doilea la Ferrara. Montaigne a 155

fost trimis de la şase ani la colegiul din Guyenne. Este adevărat că documentele secolului al XVI-lea fac destul de frecvent aluzie la preceptor. Dar trebuie la fel de bine să se observe că termenul desemna*atunci cel rnai adesea fie un profesor de colegiu căruia i se încredinţa un copil în grijă, fie un coleg mai mare căruia o fami­lie bogată îi oferea copilul său, ca să trăiască împreună să-1 supravegheze, să-1 ajute şi să-1 protejeze. In nici unul dintre aceste cazuri preceptorul nu se putea sub­stitui colegiului.

Ceea ce este de remarcat este că umaniştii, atunci cînd au tratat despre problemele de instrucţie şi de edu­caţie, nu au avut în vedere decît copiii de familie bună. învăţămîntul medieval, dimpotrivă, se adresa mai bucu­ros copiilor veniţi din toate mediile sociale, important fiind atunci să se livreze Bisericii clerici cît mai com­petenţi. Cu certitudine că epoca Renaşterii a coincis cu o aristocratizare a culturii şi a mediilor intelectuale. O bună parte din literaţii distinşi au preferat să trăiască pe la cîte o curte mai degrabă decît să profeseze. Cu drep­tate a fost opus profesorul din Evul Mediu înconjurat de elţvi şi asediat de aceştia, umanistului, „savant soli­tar, în cabinetul său liniştit la îndemînă în mijlocul încăperii eliberate şi alese unde gîndurile îi zboară în voie" (J. Le Goff)- Aşa 1-a reprezentat Carpaccio* pe sfîntul Augustin, patronul umaniştilor. Erudiţii au avut tendinţa să aşeze între ei şi societate ecranul cunoş­tinţelor mitologice complicate şi subtilităţile unui stil prea căutat, în fine, lăsînd, pe seama prinţilor condu­cerea vieţii civile, preferind viaţa de la ţară celei de la oraş, unii intelectuali făceau elogiul lui otiutn şi s-au retras de la negotium, adică de la o viaţă activă, pro­ducătoare de neplăceri. Montaigne a lăsat deoparte şi însărcinări şi onoruri pentru a redacta în tihnă Eseurile în turnul castelului, său. Totuşi ar fi eronat să se sche­matizeze portretul umanistului. La sfîrşitul secolului al XlV-lea şi în prima jumătate a secolului al XV-lea. pe cînd Florenţa îşi apăra cu gelozie independenţa contra lui Visconti sau a regelui Neapolelui, umaniştii Repu; blicii, Salutaţi, Bruni etc., au exaltat omul de acţiune şi educaţia care îl formează. Bruni scria în 1433: ,A-mai mare filosof să se simtă în stare a deveni cel mai mare căpitan." Vittorino da Feltre, citîndu-1 pe Cicero,

156


" afirma la rîndul său: „Toată gloria omului stă în ac­ţiune." încă din a doua jumătate a secolului al XV-lea, s-a produs cu siguranţă, în Italia şi la Florenţa în par­ticular, o anume repliere politică a umanismului. Gu­vernele tiranice şi curţile princiare ale Renaşterii expli­ca în mare parte această semiabdicare a intelectualilor care i-au flatat pe eroii zilei ori s-au izolat în turnul lor de fildeş. Neoplatonismul florentin s-a putut reprezen­ta în forma unei traduceri filosofice de atitudine poli­tică reculeasă, într-o împrejurare în care Medici confis-caseră guvernarea Republicii, însă mulţi dintre umanişti au fost nişte persoane angajate. Erasmus, după ce a avut ezitări, s-a distins finalmente în contra lui Luther. Thomas Morus şi-a acceptat stoic decapitarea. Ronsard nu a rămas indiferent în faţa războaielor religioase. - Ochino, Vermigli, Sozzini au fost nevoiţi să fugă din Italia pentru a scăpa de Inchiziţie.

Şi aceasta deoarece mesajul umanist nu a rămas cantonat în cercuri strîmte, ci a impregnat treptat toată civilizaţia europeană. Se cuvine de asemenea, recunos-cînd faptul subliniat mai sus despre aristocratizarea cul­turii, să se aducă sub acest aspect clarificările care se impun. Căci cu siguranţă s-a găsit mai multă lume cul­tivată în secolele al XVI-lea şi al XVII-lea decît între 1200 şi 1400. Dacă relativ puţini copii de extracţie modestă au avut acces la un nivel relativ superior de instruire, în schimb s-a produs o şcolarizare aproape masivă a claselor superioare din societate: nobilimea şi burghezia. Amănuntul are greutate şi nu a fost sublini­at îndestulător, încă din secolul al XV-lea, în Anglia ca Şi în Franţa, familiile bogate au acaparat bursele de constituire. Alteori de asemenea aceste burse au fost însuşite ca slujbe de către acei clerici nestudenţi care beneficiau pe vremea aceea de avantaje naturale oferite de colegii. In orice caz, astfel de burse, cărora un Stan-donck din Montaigu încerca să le păstreze caracterul °nginar, au fost din ce în ce mai mult deturnate de la destinaţia lor iniţială care era aceea de a-i ajuta pe tinerii săraci să-şi continue studiile. Se găsesc numeroa­se dovezi despre interesul nou pentKi instrucţie al cla­selor avute. La colegiul Navarra din Paris, începînd cu jumătatea secolului al XV-lea, s-au primit elevi cu plată Şi bineînţeles că fiii de nobili şi de burghezi au dat

157

buzna, în 1511, pe cînd Aleandro 1-a comentat pe Ausonius, la colegiile Cambrai şi Marches, a avut în faţă un public deosebit de elevat: „Eminenţe financia­re, consilieri, avocaţi regali, ceva rectori, teologi, juris­consulţi etc." Florimond de Raemond ne asigură că după exemplul lui Francisc I, „părinte şi restaurator aî literelor", „marii seniori se împodobesc cu oameni docţi: aşa că în puţină vreme secolul acesta necioplit şi sălbatic s-a şlefuit". La drept vorbind această dorinţă de culturalizare nu a fost mereu dezinteresată. Negustori îmbogăţiţi, medici, avocaţi şi jurişti doreau să-şi dea copiii la învăţătură „ca să facă din ei purtători de robă şi să îi facă apţi pentru demnităţi". Celui care voia să facă o carieră se pare că i-a fost necesară de aici înainte o dovadă de stăpînire a limbii latine. Blaise de Montluc a crezut util să dea avertismente nobilimii în această privinţă, iar acestea ne apar astăzi ca nişte semne ale vremii. „Vă sfătuiesc, scria el, seniori care aveţi cu ce şi care vreţi să vă împliniţi copiii în meseria armelor, să le daţi mai întîi literele. Multe daţi, dacă sînt chemaţi în slujbe au nevoie de ele şi tare le sînt de folos. Si se ştie că un om care are cap şi e la locul său reuşeşte mai bine în ce are de făcut decît altul." La mijlocul secolului al XVII-lea, un călător francez, Sorbiere, în-torcîndu-se de dincolo de Canalul Mînecii, a scris: „Nobilimea din Anglia este aproape toată savantă şi foarte luminată."



Astfel, într-o civilizaţie din ce în ce mai laică şi din ce în ce mai puţin militară, instrucţiunea şi cultura pro­fane au căpătat o importanţă crescîndă. Este ceea ce înţelegeau corpurile municipale atunci cînd favorizau, încă din prima jumătate a secolului al XVI-lea, crearea colegiilor de la Angouleme (1516), Lyon (1527), Dijon (1531), Bordeaux (1534). în ţările catolice, iezuiţii au fost marii agenţi ai difuzării învăţămîntului umanist. Ordinul număra 125 colegii în 1574 şi 521 în 1640. S-a calculat că la această ultimă dată, Prelaţii aveau cel puţin 150000 de elevi, în tot'cazul, Collegio romano aduna 2 000 în 1580 iar colegiul din Douai, cel mai prosper din Ţările de Jos, grupa, în 1600, 400 de elevi umanişti, 600 la filosofic şi 100 la teologie. Iezuit" aveau învăţămînt gratuit. Aşadar, clientela lor se recru­ta obligatoriu din rîndul păturilor cu dare de mînă, cu

158


deosebire din rîndul fiilor de „cavaleri". Cînd o fami­lie săracă abia dacă îşi permite să-şi plaseze băiatul la un patron, şi asta foarte devreme, cum putea să îi treacă prin cap că ar putea să îi închirieze o cameră ipentru a urma ca elev cursurile unui colegiu? De bună seamă că cifrele existente cu privire la universităţile din Oxford şi din Cambridge, ca şi cele despre innx ofcourt, pen­tru sfîrşitul secolului al XVI-lea şi prima jumătate a secolului al XVII-lea, demonstrează că tinerii intrau în aceste aşezăminte într-o proporţie aproape anormal de ridicată pentru epocă: ceea ce a făcut posibilă înmul­ţirea instituţiilor grammar schools. Pe la 1630, 2,5% dintre'tinerii de şaptesprezece ani intrau la universitate, tot atîţia cît în 1931. Anglia urma să devină sub Ca-rol I ţara cea mai cultivată a Europei. Din ce clase sociale proveneau aceşti studenţi? înmatriculările de la Oxford permit să se estimeze, la 50% tinerii nobili, 9% fiii de clerici şi la 41% copiii de „plebei". Se înţelege de la sine că în acest din urmă caz era vorba de „ple­bei" mai acătării: comercianţi, magistraţi, intendenţi de mari domenii etc. Dovada este furnizată de faptul că, din 737 de studenţi „plebei" înmatriculaţi, între 1622 şi 1641, la Brasenose, Oriei, Wadham College şi la Mag-dalen Hali, doar 172, adică 23%, locuiau în oraş. Cei­lalţi veneau de la ţară. Nu puteau fi, cu rare excepţii, decît copii de ţărani simpli.

Astfel că Renaşterea a provocat o revoluţie cantita­tivă în domeniul instruirii, căci răspîndirea unui învă-ţămînt, pe care astăzi 1-am numi secundar, a crescut atunci considerabil. Dar cele care au profitat îndeosebi de această distribuţie lărgită a cunoştinţelor au fost clasele înstărite - o nobilime care se primenea de jos şi o burghezie a cărei importanţă creştea fără încetare.


Yüklə 1,22 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   9   10   11   12   13   14   15   16   ...   32




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin