Jean Delumeau civilizaţia renaşterii

16

fiindcă aceasta a fost o emanare a oraşelor, căci în inte­riorul zidurilor acestora se nutreşte de aici înainte cul­tura, înfloresc operele de artă, omul învaţă să se depă­şească. Din această pricină, citadinul secolelor al XV-lea şi al XVI-lea dispreţuieşte ţărănoiul pe care îl ştie mai puţin instruit şi mai puţin privilegiat decît dînsul. într-o măsură oarecare, se simte protejat de zi­duri; beneficiază de spitaluri, de servicii de aprovizio­nare în caz de secetă, este mîndru de monumentele lui, de orologiul clopotniţei. El are dreptul la spectacole refuzate oamenilor de la ţară: ceremonii princiare, car­navaluri, reprezentaţii teatrale date de confrerii, trupe ambulante, colegii.

Cu toate acestea, oricît de trufaşe le-ar fi monumen­tele, oricît de trainice le-ar fi zidirile, oraşele sînt de cînd este lumea nişte fiinţe vulnerabile. Cu cît sînt mai civilizate, cu atît sînt mai dependente; cu cît sînt mai frumoase, cu atît sînt mai pizmuite. A demonstrat-o Roma, în 1527, printr-o experienţă tragică. Contempo­ranii au pomenit de 40 000 de morţi printre locuitori şi de 13 600 de case arse ori prădate; cifre, se înţelege, exagerate, dar care lasă a se întrezări un dezastru. O jumătate de veac mai tîrziu, Roma era din nou amenin­ţată de un alt pericol: banditismul. Timp de aproape 20 de ani - din 1578 pînă în 1595 -fuo.^citi, descinşi în grupuri compacte din zona rurală apropiată, au devas­tat împrejurimile oraşului şi au tăiat mai la fiecare săptămînă via Appia, legătură subţire dintre Neapole şi oraşul papilor, pe unde se încăpăţînau să treacă curierii poştali şi mesagerii încărcaţi cu borangic şi ţesături, în mai multe reprize, au trebuit să fie închise porţile Ro­mei pe timp de noapte, ca la vreme de război, curierii şi mărfurile să fie apărate cu trupe şi pînă la urmă să se pună pe picioare o adevărată armată pentru a lupta contra tîlharilor.

Dar pentru oraşele Renaşterii epidemiile de ciumă sînt mai redutabile decît oamenii cu arme. Ele revin mai des şi sînt mai ucigaşe. Ciuma a devenit, începînd cu veacul al XV-lea, un fenomen esenţialmente urban. In mare, a fost mai puţin periculoasă decît în veacul precedent, dat fiind că populaţia a rămas pe mai depar­te preponderent rurală. Dar orăşenii au continuat să suporte asalturile unui rău căruia nu i se ştiau, se pare, 17

agenţii transmiţători - „Ciuma este un fum veninos de aer vrăjmaş la inimă", se citeşte într-o carte de înţelep­ciune a secolului al XVI-lea - faţă de care nu există apărare decît izolînd case, cartiere şi oraşe contaminate, între 1407 şi 1479, Londra a fost atinsă de unsprezece epidemii, dar numai cinci dintre ele au atins scara na­ţională. Pe străzile înguste şi murdare de altădată, ciu­ma se răspîndea ca un incendiu. Despre numărul victi­melor maladiei, contemporanii au furnizat cifre compa­rabile cu cele care s-au putut certifica pentru Florenţa sau Albi pe timpul Ciumei Negre: 600 de morţi pe zi la Constantinopol în 1466, 230 000 de decese la Milano pe timpul lui Ludovic Maurul, 50 000 la Veneţia din 1575 pînă în 1577, 40000 la Messina din 1575 în 1578, 60000 la Roma în 1581. Cifrele acestea sînt cu siguranţă cu mult mai mari, „dar ele indică fără greşea­lă posibilă că un sfert, o treime dintr-un oraş putea dis­pare brusc într-o epocă în care cunoştinţele despre igienă şi medicină lăsau fără apărare împotriva molipsi-rii. Acestea se acordă cu toate povestirile citite de fie­care, cu descrierea străzilor aşternute cu cadavre, cu şa­reta cotidiană în care se îngrămădeau hoiturile atît de numeroase încît nu se mai pridideşte cu îngroparea lor" (F. Braudel). Dacă se parvine la evaluări precise graţie documentelor din arhive, frapează gravitatea epidemi­ilor, într-un orăşel precum Uelzen, de lîngă Hanovra, ciuma a răpit, în 1566, 279 de locuitori din l 180 (23,5%) şi, în 1597, 510 din l 540 (33%).

Oraşele sînt fragile, dar tenace. Pe vremea noastră, insurecţia Varşoviei a demonstrat-o cu prisosinţă. De­vastate de inamic sau pustiite de ciumă, oraşele din Renaştere erau, cu cîteva excepţii poate, precum Flo­renţa şi Barcelona, cu mult mai populate în 1600 decît în 1300. Creşterea urbană a fost importantă mai ales în secolul al XVI-lea, în timpul valului demografic ce a urma replierii din anii 1320 - 1450, în 1500, doar cinci oraşe din Europa atingeau sau depăşeau 100 000 de locuitori, faţă de 11 sau 12 în 1600. La începutul vea­cului al XVI-lea, ele se clasau astfel: Constantinopol (250 000), Paris (probabil 200 000), Neapole (150 000), Veneţia (în jur de 105 000), Milano (100 000?). în zorii veacului al XVII-lea, ierarhia între marile oraşe euro­pene devenite mai numeroase pare a fi fost următoarea:

18

Constantinopol (aproape 600000); Paris, care trebuie a fi numărat 300 000 de suflete înainte de războaiele T ;eii şi care, după o scădere de moment, a atins, nare-se, 415 000 în 1637; Neapole (280 000); Londra, 225 000, faţă de 60 000 la începutul secolului al XVI-lea; Veneţia (140000); Lisabona (125 000); Mila­no (120*000), Moscova, peste 100000, fiindcă oraşul atingea deja această cifră către 1530; Roma, Palermo şi Messina, vreo 100000 fiecare. An vers adăpostea în 1568 104981 locuitori, dintre care 15000 de străini, însă tulburările din Ţările de Jos i-au redus populaţia. Ştafeta a fost preluată de Amsterdam, un oraş mic de 35 000 de suflete la mijlocul secolului al XVI-lea şi deja mare în 1622, cu 104 930 de cetăţeni, în Franţa, Rouen şi Lyon s-au apropiat fără îndoială de 100000 înainte de războaiele religioase, dar populaţia lor a scăzut ca urmare a acestora, în 1583, Marsilia ar fi avut vreo 80 000. în Spania, cel mai mare oraş era Sevilla cu 90 000 de locuitori în 1594. Marile oraşe renascen­tiste erau deci situate în Occident, cu excepţia Costan-tinopolului şi Moscovei, iar urbanizarea era cea mai pronunţată în Italia. Fiindcă această ţară poseda în plus numeroase aglomeraţii de importanţă mijlocie precum Florenţa şi Bologna (puţin peste 60000 de locuitori fiecare pe la 1600) şi Verona (aproximativ 50000). Germania în schimb nu avea oraşe foarte mari. Augs-burg, la apogeu, nu a depăşit 60 000 de locuitori. Această cifră a scăzut după 1580, aşa că, pe la 1620, Hamburgul era primul oraş din Germania, devansînd Niirenbergul şi Kolnul (aproximativ 40JOOO fiecare). Lubeckul nu avea mai mult de 25 000 de suflete, iar un port atît de activ precum Dantzigul nu număra mai mult de 30 000 de oameni la 1580.

Mai important decît cifrele absolute este ritmul pro­gresiei. Desigur că multe oraşe cunoşteau în .secolul al XVI-lea o slăbire demografică. Bologna coboară de la 70 680 de locuitori în 1581 la 62 840 în 1600; Veneţia, de la 175000 în 1575 la 140000 în 1600. Anvers ^şi Augsburg intră în declin înspre secolul al XVII-lea. în Castilia de asemenea, 11 oraşe mici ori mijlocii îşi văd scăzînd populaţia din 1530 în 1594. Dar faţă de 11 care Pierd locuitori, 20 îi cîştigă în acest regat, de-a lungul aceleiaşi perioade. Bilanţul pentru aceste 31 de oraşe se

19

soldează în total cu un cîştig de 172 440 de locuitori Sevilla, spre exemplu, se măreşte cu 100%, trecînd între 1530 şi 1594, de la 45 000 la 90 000. Creşterea demografică de la Londra, Lisabona, Roma a fost spec­taculoasă, depăşind cu largheţe 100% într-un secol Deosebit de notabilă a mai fost şi urbanizarea Olandei "S-a calculat că, din 1514 în 1622, populaţia oraşelor din această provincie a crescut cu 185%, iar cea de la ţară cu 110%.

în concluzie, am avea de-a face cu un avînt orăşenesc, dar şi mai mult cu o promovare a oraşului. Acesta devine în Renaştere o fiinţă raţională. Nu mai este doar trăit, este şi gîndit. în pofida acestui lucru, în acest domeniu, ca şi în multe altele, nu se constată o tăietură radicală între perioada medievală şi cea care o urmează, Cînd abordează reflecţia asupra oraşului, arhitecţii re­nascentişti nu abandonează dintr-o dată formulele prin care riscurile, tatonările şi varietatea priveliştilor ghi­daseră pe predecesorii lor empirici. Alberti, cu care începe în veacul al XV-lea ştiinţa urbanismului, dorin-du-şi ca străzile principale ale unui oraş să fie riguros

/. FRANCESCO DE MARCHI: ORAŞ PE MALUL UNUI FLUVIU

(După M. Marini, Atlante di storia dell'urbanistica.)

20

2. FRANCESCO DI GIORGIO MARTINI: ORAŞE SITUA TE PE O COLINĂ

(După M. Morini, ibid.j

drepte, cu case de înălţime egală, „dupăTegulă şi sfoa­ră" şi bordate cu porticuri desenate identic, conservă totuşi străzi curbe, „înlăuntrul oraşului, cuviincios ar fi ca şi drumul să .nu fie numai drept, dar după moda nu­rilor să cetească încetişor, cînd într-o parte, cînd în-r-alta, cu mi' ocolişuri." Alberti nu pretinde impune-aceluiaşi p pentru toate aglomerările. Din contră: cade ca circ uil unui oraş şi distribuţia părţilor sa­le să se schimbe după diversitatea peisajelor." La sfîr-şitul secolului al XV-lea, Francesco di Giorgio nu jude­că pe alte coordonate. El acceptă că desenul străzii variază cu priveliştea; în cazul unei coline, acestea pot foarte bine să urce în spirale sau pe oblică, să urmeze un traseu rectiliniu sau să asculte de un plan radiar.

Evul Mediu însă depăşise uneori stadiul empirismu­lui urban. In veacul al XlII-lea, oraşele noi din Ger­mania de Nord şi de Est, unite prin defrişarea solului ori prin expansiunea comercială, s-au ordonat împreju­rul pieţei primăriei şi de-a lungul străzilor drepte tăiate m unghi drept. La celălalt capăt al Europei, oraşele întărite din Spania şi Acvitania, în acelaşi timp fortă­reţe, centre administrative, nuclee de populare şi oraşe-Pieţe, au regăsit tradiţiile elenistice şi romane; incinta străpunsă de patru porţi orientate, cu un plan în şah, în centru cu o piaţă principală cu o piaţă pătrată sau drept­unghiulară. Insă oraşele fortăreţe şi oraşele din Germa-ia au rămas excepţia din urbanismul medieval, care ei mai adesea a fost caracterizat prin diversitate, ab-enţa a compoziţiei, construcţii îngrămădite.

Francesco di Giorgio îi mai acceptau derogări, devine în secolul al XVI-lea mult mai generală. Chiar dacă Diirer şi alţi mulţi arhitecţi italieni rămîn în acel mo­ment fideli planului în formă de tablă de şah, ei nu mai concep oraş nou sau renovat care să nu asculte de raţiunea matematică şi care să nu fie plănuit în mod raţional. Cetatea ideală, descrisă de Diirer în Arta de a fortifica oraşele, este tipul prin excelenţă al acestor ela­borări riguroase care înţeleg să supună viaţa oamenilor disciplinei stricte a urbanismului. Patrulaterul cu centrul

3. DURER; ORAŞ IDEAL (După M. Morini, ibid.j

4. PLAN ALO R AŞV LV l LA VALETTA DIN MALTA

Construit între 1566 şi 1571, La Valetta este una din princi­palele realizări ale urbanismului militar italian din veacul al XVI-lea. -

22

rezervat pentru palatul suveranului este un pătrat, între castel şi incintă, spaţiul urban este' divizat în vreo patruzeci de blocuri dreptunghiulare, laturile lungi fiind paralele cu zidurile. Formula cu plan în şah a cunoscut în secolul al XVI-lea - şi după aceea - un succes din care au dăinuit pînă în ziua de azi semne destule, începînd cu Lima (ca şi Panama şi Manila în secolul al XVII-lea) şi continuînd cu Zamosc în Polonia, La Va-letta în Malta, Nancy, trecîhd prin Livorno, Gattinara (în Piemont), Vallauris, Brpuage şi Vitry-le-Franţois. O decizie simptomatică: Francisc I, găsind că primul arhi­tect din Havre, Guyon le Roy, alesese un plan medio­cru şi un decupaj neinspirat, i-a cerut italianului Bal-larmoto să remodeleze oraşul în proiect, ceea ce aces­ta a şi făcut, ordonînd construcţiile în jurul a două străzi mari în cruce. f

Evul Mediu rînduise adeseori breslele pe străzi spe­cializate. Renaşterea, departe de a abandona această formulă, a adoptat-o, regîndind-o însă cu ajutorul unei noţiuni noi, aceea a igienei. Alberti sfătuieşte: „Pe stră­zile întortocheate, pe unde nu prea se pune piciorul, vor trebui să se instaleze meseriile mai împuţite precum tăbăcari, piefari şi alţii asemenea." încă mai autoritar, Leonardo da Vinci propune lui Ludovic Maurul, dornic să înfrumuseţeze şi să reorganizeze Milano decimat de ciumă, să redistribuie populaţia prea îngrămădită: „Eu aş răzleţi atîta amar de lume care, trăind unii peste alţii ca o turmă de capre şi infectînd toată preajma, devin surse de molipsire şi de moarte." Cînd proiectează un oraş ideal, Leonardo nu se sfieşte să ia în considerare un oraş cu două etaje comunicînd prin scări, traficul carelor şi vitelor de povară nefiind autorizat - şi nefi-ind posibil - decît la etajul de jos. Durer nu se gîndeşte la nivele suprapuse, dar oraşul său ideal, conservînd practica medievală a specializării cartierelor, revelează spiritul de sistem şi exigenţa raţională ale unui arhitect modern. Cetatea sa, cu cele patru colţuri orientate după punctele cardinale, rezervă colţul dinspre răsărit bise-ncii în jurul căreia „se aşează lumea cu treburi care îndeamnă la un trai aşezat". El plasează dimpotrivă -topitoriile de bronz şi de cupru" pe colţul sudic, adică »pe partea în care vîntul antrenează afară fumul lor viciat", iar „de topit să nu se îngăduie în vreun alt loc." 23

în vecinătatea acestor uzine se vor stabili toţi lucrătorii în metal. Diirer, care prevede şi un cartier administra­tiv, face loc, în plus, spaţiilor verzi prin anumite zone libere de construcţii delimitate în perimetrul său. Ne aflăm întocmai în faţa unei eboşe de zoning.

Noţiunii de commoditas i se adaugă în Renaştere cea de voluptas. Oraşul nu caută să fie numai practic. El trebuie să fie şi frumos. Dacă Alberti menţine străzile sinuoase, este pentru raţuni estetice căci ele vor aduce „stimă oraşului mai mare şi mai falnic." Apoi plasează acest principiu: „Oraşul nu are a se face doar pentru confort şi pentru necesarul de locuit, ci şi pentru a fi orînduit de aşa natură încît să conţină şi tare desfă­tătoare şi cinstite locuri." După dînsul, idealul de fru­museţe pentru un oraş ar fi să înmănuncheze în planul său legea numerelor şi cosmosul pitagoreic. Intr-al său Tratat de arhitectură civilă fi militară, Franceso di Giorgio reia la rîndul său ideea că oraşul este locul unde se întrupează frumuseţea. Trebuie, scrie el, să se construiască „edificii proporţionale şi agreabile... Plă­cute la privit şi prielnice traiului." Oraşul şi fiecare clădire dintr-însul ar urma să oglindească înlănţuirea minunată a corpului omenesc, „fiind trupul omului mai bine cîrmuit decît orice altceva şi perfect... rămîne sta­bilit că se poate asemui cu oricare edificiu." Frumuseţe omenească, frumuseţe citadină, prestigiu pentru arhitec­tură; trei întrunite descoperiri - sau redescoperiri - din Renaştere. Căci a construi înseamnă a zămisli. „A con­strui, asigură Filaret, nu este altceva decît plăcere des­fătătoare, ca atunci cînd omul este îndrăgostit."

Sosise deja epoca „oraşelor strălucitoare"? De la teorie la realizare este cale lungă. Insă important era ca arhitecţii şi utopiştii - cîteodată ei se confundă - au conceput pe vremea aceea proiecte de oraşe „frumoase şi bune şi perfecte după curgerea firească a lucrurilor", precum „Sforzinda" lui Filaret, funcţională, geometrică şi fastuoasă. Mereu picură în realitate cîte ceva din utopie — o vom spune iarăşi mai încolo. O dată cu Renaşterea, prinţii au ţinut neapărat să-şi facă oraşele mai practice şi mai estetice în acelaşi timp. Cu deose-

24

5. FILAREf:

PLANUL

SFORZINDEl

bire este vizibilă preocuparea aceasta la papii sfîrşitu-lui secolului al XV-lea şi ai celui de-al XVI-lea. Texte care să exprime se găsesc din belşug, într-o brevă din 1473, Sixt al IV-lea scria: „Intre obietele nenumărate care ne solicită grija, nu ne este îngăduit să uităm curăţenia şi găteala rezidenţei noastre. Intr-adevăr, dacă este un oraş pe lume care se cade să strălucească prin curăţenie şi frumuseţe, înainte de toate, acela este care poartă numele de capitală a universului." Sixtus Quin-tul, marele renovator al Romei, a exprimat aceeaşi doc­trină într-un text legislativ din 1590 pe care îl putem privi ca pe testamentul său în materie de construcţie: „Neclintit lăcaş, tron venerabil al preafericitului Petru, prinţ al Apostolilor, adăpost al religiei creştine, mamă şi patrie comună a tuturor credincioşilor, golf asigură­tor pentru toate naţiunile care, din lumea toată, se adună întru dînsa, Roma nu simte nevoie doar de pro­tecţie dumnezeiască şi de forţă sfîntă şi spirituală, ei îi trebuie şi frumuseţea pe care o conferă bunăstarea şi podoabele materiale."

Planul în tablă de şah preluat de la Hippodamus din Milet şi de la tabăra romană avea pentru dînsul fru­museţea pe care o acordă limpezimea, disciplina liniilor Şi simetria. Numai că o figură geometrică poate fi mai frumoasă decît o alta. Principalii teoreticieni ai Renaş­terii au preferat schema radiară cadrilajului în tablă de Şah, fără a reuşi să o şi facă pe prima biruitoare pe 25

deplin asupra celui de-al doilea, înainte de veacul al XlII-lea şi înainte de oraşele întărite, Evul Mediu prac­ticase modelul în stea, cu începere dintr-un punct - cas­tel sau piaţă -, străzi legate prin artere concentrice. O astfel de pînză de păianjen mai este vizibilă la Agen, Avignon, Beaune, Chartres, Bram (în Aude) etc. Au avut oare arhitecţii italieni prilejul să se gîndească la aceste realizări? Este mai mult decît profitabil că au descoperit sistemul radiar plecînd de la o reflecţie ori­ginală. Mulţi dintre ei erau ingineri militari. Ei au înţe­les cu uşurinţă că, într-un oraş care desemnează o pînză de păianjen, „tunul poate trage din mijlocul pieţei mari înspre toate străzile" care pornesc din centru. In plus, au calculat că un traiect poligonal al incintei multiplică posibilităţile de tragere asupra asediatorului. Aşadar să nu fie spre mirare dacă realizările cele mai consistente ale schemei radiale, din timpul Renaşterii, au fost două oraşe fortăreaţă: Palmanova, în Veneţia, un poligon cu nouă laturi, şi Coeworden, în Olanda, heptagon încon­jurat de un sistem de bastioane în stea. Cele două cetăţi sînt practic contemporane, una fiind începută în 1593, cealaltă în 1597.

în pofida acestui lucru, raţiunile militare nu explică singure noul gest al arhitecţilor în favoarea schemei ra-diare. La această preferinţă a lor au mai contribuit pre­ocupări estetice şi filosofice, adică platoniciene. Oraşul circular sau poligonal - căci poligonul sugerează cercul în care se înscrie - le-a apărut, precum cetatea lui Pla-ton, aidoma imaginii însăşi a cosmosului, un rezumat al splendorii din ceruri, întruparea pe pămînt şi în piatră a perfecţiunii sferice din univers, într-o lucare de la finele veacului al XVI-lea (G. Lanteri, Due dia-loghi... del modo di disegnare le pianti delle fortezze..., Veneţia, 1577), corelaţia dintre punctul de vedere prac­tic - trebuinţele apărării - şi punctul de vedere filoso­fic este perfect subliniată de către unul dintre interlo­cutori în aceste dialoguri: „Precum în Dumnezeu, spune el, nu există nici început, nici sfîrşit, era firesc ca cerul să aibă tot aşa o formă fără început şi fără sfîrşit, cum este forma circulară. De aceea, eu zic că toate cetăţile şi fortăreţele care se apropie cel mai mult de această formă sînt mai puternice, într-un mod perfect, decît cele care se îndepărtează de la aceasta." Un secol mai

26

6. PLAN AL ORAŞULUI COEWORDEN (PROVINCIILE UNITE) ÎNAINTE DE DISTRUGERE, PE LA 1570, ŞI DUPĂ

RECONSTRUCŢIA SA (ÎNCEPÎND DIN 1597) (După G. L. Burke, The Making ol" Dutch townsj

devreme, Francesco di Giorgio nu gîndea diferit: accep­ta, se înţelege, străzi cu sinuozităţi într-o aşezare de coline; admitea sistemul în tablă de şah în cazul unui oraş de cîmpie traversat de un fluviu, însă dacă lipsa unui curs de apă şi relieful nu impuneau arhitectului nici o servitute, atunci opta pentru un plan radiar şi propunea un octogon cu piaţă centrală octogonală din care porneau opt străzi. Sforzinda lui Filaret era tot un poligon, dar cu şaisprezece laturi care formau o stea pe care autorul a avut grijă să o înscrie într-un cerc. O repetare revelatoare: majoritatea oraşelor ideale imagi-

7. FRANCESCO

DI GIORGIO

MARTINI:

PLAN DE ORAŞ

IDEAL

(După P.

Lavedan, Histoire

de l'urbanisme.)

27 \.

»-
nate de utopiştii Renaşterii, rel al Anonimului Destail-leurs, cel al lui Doni, „Eudemonia" lui Stiblin, „Cetatea Soarelui" a lui Campanella aveau forma circulară pre­conizată de PI aton.

în afara oraşelor-fortăreţe create ex nihilo, s-a tre­cut oare de la teorie la practică? Fuseseră oare înscrise pe teren razele unei stele urbane? în această chestiune, Roma veacului al XVI-lea furnizează un răspuns parţial, dar decisiv. Nu numai urbaniştii, remodelînd capitala papilor, au multiplicat străzile drepte, cazul via Giulia, dar au şi aplicat, ori de cîte ori le-a fost la îndemînă, schema radială: la gura podului Sant'Ange-

Porla

Porta di Popolo

Porta Por

Via Papalis din Evul Mediu ___

Străzi de la sfîrţitul

secolului XV —

Străzi din secolul XVI -------

Incinta lui Aurelian---------------

8. STRĂZI NOI ÎN ROMA ÎN VEACURILE AL XV-LEA ,

ŞIALXVI-LEA

(După J. Delumeau, Vie economique et sociale de Rome...j 1. Piazza Santa Măria Maggiore. - 2. Termele lui Dioclefian.

- 3. Santa Crace in Gerusaleme. - 4. Sân Giovanni in Laterano (S. Salvatore). - 5. Colosseitm. - 6. Palatul Quirinal - 7. Piazzn clelle Quattra Fontane. - 8. Trinită clei Monti. - 9. Piazza del Papala. - IO. Coloana lui Traian. - 11. Piazza Sân Marco.

- 12. Piazza Navona. - 13. Piazza Colonna. - 14. Castelul SanfAngelo. - 15. Sân Pieîro. - 16. Ponte Sista. - 17. Ponte Santa Măria (Ponte Rotto). -18. Gran Circa. -19. Santa Sabi­na. - 20. Termele lui Caracalla.

28

Io pe malul stîng al Tibrului; în zona Pieţii del Popolo, în' fine şi mai ales în noul oraş creat pentru Sixtus Ouintul pe coline. In asemenea circumstanţe, aplicarea unei scheme pe bază de raze nu a fost recomandată de vreo consideraţie de ordin militar. Au avut de jucat un ro doar o poziţie estetică şi o filosofie a oraşului. Ast­fel străzile noi sau refăcute au fost toate ordonate în vederea unui decor final, tinzînd către un monument care să ofere perspectivă: aici castelul Sant'Angelo, în altă parte (în Piazza del Popolo), o fîntînă şi un obelisc, mai încolo bazilica Santa Măria Maggiore, ivită în cen­trul unei pieţe şi precedată de un obelisc.

Schema radială şi variantele sale - cu trimitere aici la Freudenstadt (sfîrşitul veacului al XVI-lea) şi la Charleville (începutul celui de-al XVII-lea) formate din careuri care se îmbucă unele într-altele - au contribuit în mare măsură la valorizarea pieţii care a căpătat de aici înainte în contextul urban o importanţă nouă. Spon­tană şi funcţională, aceasta era, în cursul Evului Mediu, populată cu elemente mai mult sau mai puţin juxtapuse. Cu începere din Renaştere este gîndită, voită, compusă, desenată pe potriva oraşului în care se inserează. Al-berti îi calculează lărgimea în raport cu clădirile care o circumscriu şi sfătuieşte încadrarea acesteia cu porţiuni ce vor fi atît de largi pe cît de înalte vor fi coloanele. Palladio, la rîndul lui, elaborează teoria pieţei care nu mai este ca odinioară un iarmaroc pur şi simplu, sau piaţa din faţa primăriei, într-o cetate îngrijită, scrie el, „sînt amenajate mari spaţii pentru a îngădui lumii adunate să se plimbe, să discute... Este avantajos să existe mai multe pieţe dispersate în oraş şi încă şi mai trebuincios... să fie una principală care să se poată chema piaţă publică. Aceste pieţe principale cată să fie mari, pe măsura mulţimii cetăţenilor, în aşa fel încît să nu fie prea mici faţă de convenienţele şi folosinţele lor Şi, la fel, astfel încît, în caz că sînt puţini cetăţeni, să nu pară deşarte."

Renaşterea a conceput piaţa asemenea „unei curţi de palat mărite la scara oraşului" (P. Lavedan). Drept ur­mare, necesitatea de a o înfrumuseţa, în special prin statui, şi de a-i uniformiza decorul. Antonio de Sân Gallo, lucrînd şaptezeci şi cinci de ani după Brunel-leschi la piaţa Annunziata din Florenţa, a găsit necesar 29

să repete arcadele de la Ospedale degli Innocenti. La Florenţa apoi, se încearcă regularizarea pieţei care ser­veşte drept curte pentru Santa Croce, înconjurînd-o cu locuinţe simetrice. Michelangelo, însărcinat să refacă piaţa Capitoliului din Roma, imaginează o piaţă în for­mă de trapez, împrejurul căreia un al treilea palat va da replica celor două deja existente, a patra latură fiind gîndită ca balcon de unde se putea admira magnificul şi teatralul peisaj urban. Piaţa Sân Marco din Veneţia este „un exemplu perfect de curte a unui palat ridicat la scară urbană, sala de festivităţi a oraşului" (P. La-vedan). După ce Pietro Lombardo i-a furnizat modelul cu Procurat ie vece h ie (1481), Scamozzi, o sută de ani mai tîrziu, a reluat aceleaşi motive la Procuratle nuove care au primit, şi acestea, un parter cu portic continuu şi trei etaje. Dar realizarea cea mai remarcabilă a unei pieţe cu program, în epoca Renaşterii, rămîne cea din Vigevano, la care au lucrat inginerul Ambrogio de Curtis, Bramante şi poate Leonardo. „Despot luminat" avânt la lettre, Ludovic Maurul a poruncit în 1492 locuitorilor oraşului să-şi demoleze vechea piaţă de mărfuri. El a înlocuit-o cu un dreptunghi compus din case cu faţade uniforme, cu arcade la parter şi cu un decor pictat care se repeta cu regularitate. Rigiditatea oraşelor utopice se înscria astfel în real. Formula era propusă de aici înainte de aceste pieţe programate pe care le va adopta cu entuziasm întreaga Europă, la Livorno, ca şi la Charleville si la Freudenstadt. De forma unui dreptunghi - sau pătrat - cu unghiuri închise, în care se ajungea pe la mijlocul laturilor, cen­trată pe o statuie de monarh, a devenit piaţa regală franceză a epocii clasice.