Jean Delumeau

În vremea Reformei catolice, Bellarmino este convins că principala pedeapsă apreciabilă din purgatoriu este aceea a focului. Dar, ca mai mulţi specialişti, se întreabă dacă acest foc este real sau metaforic. Fără a se pronunţa categoric, constată că, după părerea comună a teologilor, e vorba despre un foc realH0. Este şi opinia Monseniorului de Fromentieres, potrivit căreia „sărmanele suflete [din purgatoriu] suferă violenţa unui foc material care, fiind aprins de justiţia lui Dumnezeu şi făcut prin miracol în stare să acţioneze asupra substanţelor spirituale, le face să simtă o durere de neconceput pentru nici o minte”141. Pentru părintele Symon de Rennes.

— Focul răzbunător„ al purgatoriului „înconjoară„ sufletele, „le pătrunde şi le devorează. Acest foc miraculos care, înălţat de o putere superioara, primeşte grade de activitate şi de violenţă pe care nu le-ar fi avut niciodată asupra substanţelor spirituale şi degajate de materie„ – cele ale purgatoriului încă nu sunt astfel – „le torturează într-un mod inexprimabil; deşi pentru un timp limitat, spun sfinţii Grigore şi Augustin, îi face să sufere dureri mai presus de orice suferinţă prezentă”142.

Mai mult, el este „inteligent” precum cel al infernului. Focul „judicios”, nvaţă Paolo Segneri cel Bătrân, „îşi va întinde cercetările până la păcatele deja mărturisite, deja iertate, pentru a îndepărta, a ispăşi. Y şterge cele mai neînsemnate urme, cele mai mărunte resturi, petele cele mai uşoare”1”*3.

Un foc „de neconceput”, dar real: este şi diagnosticul lui Hyacinthe de Montargon: „Voi spune şi eu împreună cu teologii că există în purgatoriu un foc ce torturează sufletele nefericite într-o manieră la fel de reală pe cât este de neconceput?” Răspunsul este: da: „Acolo, la fel ca şi în infern, un suflet va fi învăluit, înconjurat de foc; acelaşi element aprins de aceeaşi pucioasă se va face simţit, va pătrunde până la măduvă”144. De fapt, în majoritatea lor, predicatorii şi autorii de cântări – şi alături de ei, fireşte, credincioşii – nu-şi pun problema naturii focului care acţionează în purgatoriu sau în infern. Pentru ei, prizonierii provizorii sau definitivi ai celor două locuri sunt devoraţi de flăcări atroce. Decedaţii aduşi în scenă de Molinet îi avertizează pe cei vii pentru că sunt „condamnaţi la focul purgatoriului”: ei sunt „arşi şi prăjiţi în torturi”; ei ard în „jarul inuman”145. Plângerile sufletelor din purgatoriu compuse de Grignion de Montfort înşiră cuvintele şi expresiile „arşiţă”, „a arde în purgatoriu”, „foc usturător”, „jăratic în flăcări”, „focuri cu vâlvătăi”, „pat de foc”146. Alte cântări franceze din secolul XVIII vorbesc de „focuri înfricoşătoare”147 şi „devorante”, de „paturi de flăcări”, de „cărbuni arzători”, de suflete „prinse de flăcări”148 etc. Buchetul misiunii, lucrare reeditată de nenumărate ori, oferă în această privinţă doctrina oficială a epocii clasice, fondată în acelaşi timp pe sfântul Pavel şi sfântul Augustin. Autorul, Jean Leuduger, declară că pedeapsa simţurilor „nu este alta decât aceea a focului, conform părerii Părinţilor, dar un foc atât de arzător îneât ele [sufletele din purgatoriu] suferă dincolo de orice închipuire. Iată cum vorbeşte sfântul Augustin pe marginea Psalmului 37. Pentru că este scris că va fi salvat prin foc, omul dispreţuieşte focul purgatoriului. Da, sigur că va fi salvat prin foc (î Cor. 3, 15), dar printr-un foc mai arzător şi mai groaznic decât tot ce poate omul îndura în această viaţă”149.

Acest text este caracteristic pentru felul în care a fost citit sfântul Pavel prin intermediul sfântului Augustin.

Supliciile purgatoriului oferă ocazia celor care predică pe această temă pentru supralicitări şi acumulări susceptibile de a impresiona publicul. Predica asupra infernului serveşte aici de model şi suntem îndreptăţiţi în această demarcare prin inevitabila formulă a sfântului Augustin ce face plauzibile toate superlativele.

Girard îşi asigură oiţele: „Toate chinurile vieţii, crucile, bolile, afecţiunile, încercările cele mai grele, supliciile cele mai crude, chiar şi moartea nu sunt nimic în comparaţie cu violenţa focului din purgatoriu; şi nu trebuie să fiţi surprinşi, pentru că purgatoriul este o închisoare plină de foc aprins de mânia lui Dumnezeu…”150.

Iezuitul Philippe d'Outreman depăşeşte chiar evantaiul pedepselor, totuşi foarte larg, deschis de episcopul din Hipona, declarând: „Nu pot deoparte ceea ce sfântul Toma pare a mărturisi, că pedepsele pe care i'l „ndură sufletele separate sunt mai grave derât cele pe care însuşi Fiul

Domnului le-a suferit în viaţa aceasta” (tm). Suferinţele purgatoriului, ca şi le ale infernului, sunt de neimaginat. Totuşi pastorala se străduieşte să lea o idee a minima. Ceea ce face Msr de Fromentieres în faţa Curţii:

Imaginaţi-vă, spune el, toate torturile aplicate criminalilor de lezmajestate în primul rând, toate supliciile inventate de tirani împotriva creştinilor; imaginaţi-vă ce suferă un om care are în acelaşi timp o migrenă violentă, o piatră de o mărime extraordinară în vezică, o gută feroce la mâini şi la picioare, o febră acută care-i pârjoleşte măruntaiele: toate astea nu sunt nimic în comparaţie cu cel mai mic foc ce acţionează asupra sufletelor din purgatoriu„1”1-

O tânguire a sufletelor din purgatoriu, publicată în secolul XVIII, conţine următorul apel la cei vii: „Voi nu-i puteţi vedea pe cei vinovaţi

Suferind pe eşafod:

Aflaţi că noi suferim nenorociri

De o mie de ori mai îngrozitoare:

Inimi inumane, salvaţi-ne

Vai! Noi ardem, grăbiţi-vă!”1'3

Alte cântece de acelaşi tip conţin cuvinte şi formule cum ar fi „suplicii”, „exces al chinurilor noastre”, „chinuiri”, „triste suspine”, „gemete”, „durere de neimaginat” etc.1'4. Unii responsabili ai pastoralei s-au întrebat dacă asemenea expresii nu erau exagerate. De altfel, conciliul de la Trento, în cea de-a XXV-a sesiune a sa, le ordonase episcopilor să nu mai permită să fie abordate în „predicile populare” asupra purgatoriului „aspecte nesigure şi să fie afirmate aici lucruri aparent false. Să fie interzis ca scandalos şi ofensator pentru credincioşi tot ceea ce se referă la pura curiozitate, tot ceea ce urmăreşte un profit ruşinos”155.

Hyacinthe de Montargon, redactând modele de predici în secolul XVIII, nu putea ignora acest avertisment. El se moderează, deci, mai întâi pe sine şi declară: „Să nu exagerăm şi să nu spunem despre focul purgatoriului decât ceea ce ne învaţă sfântul Augustin”. Această limitare o dată enunţată, el continuă: „Cine v-ar putea reprezenta abisurile profunde, temniţele înfricoşătoare, cărbunii aprinşi, torentele de pucioasă şi de toc?” „>„> Ceva mai departe, autorul revine la prudenţă: „Dumnezeu mi-e martor, zice el, că nu vreau să vă zdruncin pietatea propunându-vă ca dogmă a credinţei expresii pe care le cred adevărate, dar asupra cărora iserica încă nu s-a pronunţat: ştiu, felul în care Dumnezeu purifică sufletele predestinate, timpul pe care-1 au de suferit sunt pentru noi tot atâtea probleme necunoscute”157. Oratorul va rămâne aici? Deloc. Dimpotrivă, ^hid stavilele unui discurs copleşitor: „Dar, deşi nu se poate hotărî clar până unde merg suferinţele [sufletelor din purgatoriu], aş spune fără frica de a mă hazarda prea tare, că suferinţele lor le depăşesc pe toate cele ce pot fi îndurate în viaţa aceasta. Aduceţi-vă aminte de supliciile cele mai ciunte pe care le-a putut inventa barbaria tiranilor din primele secole. Daţi-i imaginaţiei libertatea de a reuni într-o singură tortură chinurile şi durerile tuturor celorlalţi: simplă schiţă, palidă imagine a durerilor ascuţite îndurate de credincioşii din purgatoriu: Umbrcw sunt aci tua tornienta [sfântul Augustin, predica 41 De sancfis]. Nu, munţii plini de pucioasă care aruncă din sânul lor torente aprinse, care împrăştie peste tot teroarea şi consternarea, aceste diverse torturi pe care mânia ingenioasă a persecutorilor a ştiut să le scoată din rigoarea flăcărilor, aceste băi clocotinde, în care Roma şi-a văzut cândva înotând martirii, nu sunt decât uşoare schiţe ale durerilor vii şi ascuţite resimţite de defuncţi în purgatoriu: Umbraesunt…”m „Mânie ingenioasă”: expresia i-arputea conveni iezuitului Fulvio Fontana predicând asupra purgatoriului. Să-1 ascultăm pronunţând următorul fragment de antologie: „Să ştiţi deci că sufletele prietenilor voştri, ale părinţilor voştri, ale celor pe care îi iubiţi cu cea mai mare tandreţe, trăiesc în torturi atât de violente încât nu pot fi egalaţi de cele ivite din barbaria lui Nero la Roma sau din cruzimea lui Dionisie din Siracuza… Imaginaţi-vă… la picioarele voastre o închisoare adâncă… Veţi vedea aici noaptea dominată de ceţuri sumbre, aerul străbătut de fulgere funeste, pământul scuturat de cutremure oribile. Cavernele răsună fără încetare de gemetele sufletelor nemângâiate şi de şuierăturile monştrilor. Aici taurii lui Phalaris [tiranul acesta îşi ardea victimele într-un taur de bronz], cadavrele pline de viermi ale lui Maxenţiu, roţile cele mai crude ale lui Diocleţian ar fi o uşurare pentru sufletele aflate în ispăşire”159.

Oratorul relatează după aceea cazul „sfintei Cristina” (sic) care-a murit o primă dată şi a avut atunci privilegiul de a contempla „ororile” purgatoriului. De acolo, condusă în faţa lui Hristos, a avut de ales între un tron de aur, de perle şi de pietre preţioase în paradis şi întoarcerea pe pământ pentru a suferi aici în favoarea sufletelor din purgatoriu. Impresionată de supliciile de acolo, ea a optat pentru această soluţie eroică. S-a ridicat deci de pe targa pe care zăcea în timpul funeraliilor, a revenit la viaţă şi a căutat de atunci torturile cele mai josnice ştiind, vai! Că nu va muri în urma lor: „Fiţi cuprinşi de spaimă, domnilor: iat-o pe Cristina întinzându-se în sepulcre fetide pentru a fi devorată de viermi, aruncându-se în cazane clocotinde pentru ca apa s-o descompună – dar prin miracol iese intactă. Se cufundă în iazuri îngheţate pentru ca frigul s-o pietrifice, se aşază în apropierea unui foc pentru ca flăcările devorante s-o nimicească încet. Pătrunde în cele mai oribile păduri pentru a fi sfâşiată de fiare, se aruncă în cuptoare pentru a fi transformată în cenuşă, se aruncă pe stânci pentru ca pietrele ascuţite să-i împrăştie creierii, se strecoară sub pietrele de moară pentru ca acestea s-o transforme în făină. Într-un cuvânt, Cristina era un purgatoriu însufleţit, trăind în mod miraculos printre atâtea torturi… Şi aceasta timp de douăzeci şi cinci de ani. Trageţi concluzia, domnilor, ce abisuri de chinuri, ce spectacole îngrozitoare trebuie să fi văzut ea în purgatoriu, dacă i-au iscat în inimă o milă nesfârşită!”'0

Iar pedeapsa cu privarea de vederea lui Dumnezeu? O uită predicatorii?

T Dar, ca şi atunci când se ocupă de infern, insistă mai puţin asupra ei ' tiu că subiectul se pretează mai greu unor dezvoltări percutante.

I eori totuşi, aproximări concrete o fac sensibilă auditorilor. Girard evocă inci o femeie plină de tandreţe, al cărei soţ prea iubitor s-a angajat

— R-o lungă şi periculoasă călătorie pe mare”. Iată-1 că se apropie de port.

Dar fiind pe punctul de a atinge pământul, o furtună bruscă aruncă vasul colo unde era, în largul mării, cu evidentul pericol de a pieri fără scăpare…„161 Imagine teologic falsă, în treacăt fie spus, pentru că locuitorii purgatoriului nu sunt „în pericolul de a pieri fără scăpare„, dar care se integrează bine într-un discurs ecleziastic unde nu mai este vorba de „cele douăsprezece bucurii„ ale purgatoriului enumerate de sfântul Bernardin de Siena, nici de mulţumire”, de „satisfacţii lăuntrice” şi de „pacea foarte adâncă”162 de care Caterina de Genova, sfântul Francois de Sales şi Jean-Pierre Camus vedeau pătrunse sufletele ce ispăşeau şi, în acelaşi timp, erau salvate.

Predica despre purgatoriu s-a dezechilibrat în mod progresiv. Încărcătura negativă a prins în greutate. Suferinţa a fost subliniată în acest caz mai mult decât speranţa, chiar şi atunci când se amintea mărturia Caterinei de Genova. Autorul Buchetului misiunii scria: „Pedeapsa lor este atât de mare, spune sfânta Caterina de Genova, încât nu este limbă care s-o poată exprima, nici minte care să-i poată percepe vreo mică scânteiere. Pentru că ele au o dorinţă atât de mistuitoare de a-1 vedea pe Dumnezeu, încât cea mai mică întârziere li se pare un supliciu de neconceput”163. Părintele Marchais, evocând în faţa enoriaşilor săi din Angers „îngrozitoarele şi extraordinarele suplicii” ale purgatoriului, îl plasează pe primul loc pe acesta: „Să te vezi privat de vederea lui Dumnezeu şi de intrarea în acel loc de şedere fericit ale cărui preţ şi valoare le cunoşti atunci; să suspini fără încetare de dorul acestui obiect fără a-1 putea atinge şi, în ciuda întregului avânt al dragostei şi al zelului care îndeamnă la aceasta, să te vezi îndepărtat şi separat aşa cum este un prizonier de patria sa…”164 Dar nu se spune niciodată că sufletele din purgatoriu „canta”, după cum afirma oernardtn de Siena. Mai mult, Segneri ne asigură că pedeapsa privării v„eşnice de Dumnezeu suferită în purgatoriu este într-un fel mai rea decât aceea a celor respinşi. Raţionamentul lui este următorul: damnaţii „sunt Privaţi de vederea lui Dumnezeu, dar de a unui Dumnezeu pe care ei iubesc deloc şi asupra căruia n-au decât o cunoaştere imperfectă; câtă rerne sufletele alese [din purgatoriu] suferă de privarea de un Dumnezeu

Pe care-1 cunosc, îl iubesc, îl doresc cu pasiune. Prin urmare, dacă privarea

Dumnezeu este ca infernul infernului pentru cei ce urăsc profund e suveran, ce efect trebuie să producă această privare asupra celor an~-l lubesc cu mult mai mult decât se iubesc pe ei înşişi?”165 r. SCOPU1 de a stimula compasiunea celor vii şi de a le provoca s ciunile, cântecele şi predicile insistă asupra lungimii reale – sau cel q ° trăite – a pedepselor din infernul provizoriu. Într-o cântare de

*on de Montfort un suflet din purgatoriu îi imploră pe cei vii în termenii următori: „Eu ard în foc/De mai mult de un an. /De oameni sj de Dumnezeu/Sunt părăsit”166. Un an: poate că nu este mult. Să nu ne înşelăm. În al său Ghid al păcătoşilor, al cărui succes enorm şi durabil l-ani remarcat, Luis de Granada relatează cazul unui „om sfânt care, printr-o hotărâre a lui Dumnezeu, a ispăşit în legăturile corpului pedeapsa purgatoriului timp de o clipă”. Or, „el a crezut această clipă de o lungime exagerată, într-atât era de sfâşietoare durerea”16'. După două sute de ani părintele Girard afirmă la rândul său: „Acolo [în purgatoriu] orele vor părea să dureze ani întregi şi anii vor părea secole”168. Şi, la urma urinei, suntem noi siguri că nu vom rămâne acolo decât puţin timp? Dacă este adevărat, după cum ne asigură sfântul Augustin, că focul său „depăşeşte tot ce se poate suferi în lumea aceasta, cum ar fi să sălăşluieşti aici mai mulţi ani, poate chiar mai multe secole? Şi când, pentru a ispăşi un singur păcat venial, ar trebui să suporţi arşiţa acestui foc doar preţ de o zi, la ce interval de timp vor ajunge atâtea mii de păcate veniale comise în decursul vieţii noastre, fără a ne fi dat seama, şi pentru care n-am făcut penitenţă?”169, Pentru a face să se înţeleagă atât intensitatea, cât şi durata supliciilor purgatoriului, Laurent Chenart, doctor la Sorbona, care a fost mult timp misionar (în interior), apoi director de seminar, a recurs la o comparaţie frapantă:…„Dacă nu poţi vedea, fără a fi cuprins de milă, un criminal condamnat să fie ars de viu, deşi acest supliciu este de scurta durată, ce chin ar fi să-1 vezi suportând această pedeapsă o zi întreagă! Cum ar fi să-1 vezi pe omul acesta, aşa scelerat cum e, în mijlocul flăcărilor, nu numai pe parcursul unei zile, ci timp de o lună, un an, zece ani, o sută de ani, Dumnezeu permiţând aceasta prin menţinerea sufletului nefericitului în corpul său şi neîngăduind dispariţia sa în vâlvătaia flăcărilor, după cum o face prin puterea şi dreptatea sa faţă de sărmanele suflete care suferă în purgatoriu? Nu este adevărat că un astfel de spectacol ar arunca teroarea şi spaima în inima tuturor celor prezenţi acolo?”170

Aspectele cantitative ale purgatoriului sunt foarte bine marcate în predicile lui Fulvio Fontana. El vorbeşte mai întâi despre „milioanele de suflete [care sunt] înecate în torturi, cufundate în plin masacru, urlând cu cele mai lamentabile ţipete pe care le poate smulge o durere imensă”. Apoi dă exemplele deja citate ale personajelor sfinte care, pentru nişte fleacuri, au suferit pedepse „foarte lungi” pe lumea cealaltă. El concluzionează. – „N-aş putea spune cât timp de purgatoriu este rezervat morţilor voştri care şi-au insultat inferiorii prin glume sau vorbe înţepătoare, îşi băteau joc de egalii lor, cârteau împotriva superiorilor lor, îi luau în râs pe preoţi, îi luau peste picior pe cei mari, îi aplaudau pe cei destrăbălaţi. Vai, şi cât vor mai suferi!… Ce munte de greşeli! Când vor sfârşi ele de a fi plătite prin chinurile înspăimântătoare?”171 Exista pe atunci vreo mişcare de neîncredere în auditoriu? Iezuitul continua: „Credeţi că exagerez. Dal vă înşelaţi”. Iată dovada: Sixt al V-lea a acordat o indulgenţă de 11 000 de ani în favoarea căreia a rostit o rugăciune la Notre-Dame; Grigore XIII a v

L'cat una de 74 000 de ani în favoarea membrilor confreriei mătăniilor; cr ta Biserică admite principiul slujbelor pe vecie. De ce asta? Pentru ca cunosc lungimea purgatoriului, care pentru sufletele nesalvate va dufa până la sfârşitul lumii'1”2.

Pentru public, aspectul cel mai traumatizant al discursului ecleziastic îpra purgatoriului era cu siguranţă apelul la ajutor lansat celor în viaţă i către prizonierii infernului provizoriu, însoţit de culpabilizarea uneori f arte pronunţată pe care-o presupunea. Francois de Toulouse îi explică auditoriului său:„…Noi suntem cauza nenorocirii lor! Da, noi am aprins focul ce-i devorează; pentru că, în cea mai mare parte, ei nu sunt în purgatoriu decât pentru că au avut prea multă dragoste pentru copiii lor; le-au adunat bunuri, dar deseori cu o grabă care i-a făcut să uite de propria mântuire. Dar numărul celor aflaţi în purgatoriu pentru că au ascuns sau au corectat în mod laş greşelile copiilor lor este cu mult mai mare”173. Apelul la ajutor venit din partea sufletelor suferinde este cu atât mai presant cu cât în acest loc de aşteptare se varsă „lacrimi fără merit”174. Aici te poţi ruga sau binemerita pentru alţii, dar nu pentru tine. De unde recursul constant al pastoralei, de-a lungul secolelor pe care le studiem, la acest gen (literar) din ce în ce mai obosit, constând în lamentaţia sufletelor din purgatoriu, evident asemănător cântărilor despre caznele infernului. Să ne amintim versurile lui Molinet: „Opriţi-vă, cei ce treceţi prin faţa noastră, Şi gândiţi-vă la povestea jalnică

A trupurilor omeneşti plecate din veacul nostru…

Noi nu putem nici azi, nici mâine

Să întindem mâna fratelui sau vărului

Din cauza jarului inuman în care ne perpelim;

Noi aşteptăm iertare, milă şi îndurare

Şi prin darurile voastre să ajungem la adevărata odihnă:

La mare nevoie se văd prietenii adevăraţi.

Voi, care aveţi bunurile noastre şi avuţia noastră. Plătiţi pentru noi slujbe şi rugăciuni, Faceţi-le repede, fără a ne dezamăgi…:

Rugaţi-vă pentru noi, ziceţi De Profundis

Şapte psalmi, spuneţi şi slujbe pentru morţi:

Prin faptele voastre bune vom ajunge în paradis”n5.

Ne

Buchetul misiunii, citându-1 pe Iov 19, 12, afirmă: „Sufletele acestea strigă din mijlocul supliciilor „Aveţi milă de noi, voi ceilalţi care ne _ eţi Prieteni; aveţi milă de noi pentru că mâna Domnului ne loveşte„„176, gnion de Montfort a inserat în cântările lui pentru misiuni două lungi sufletelor din purgatoriu, care încep amândouă prin aceleaşi reProşuri:

Muritori, ascultaţi-ne Ascukaţi-ne, dragi fraţi, Suspinăm către voi

Din străfundul suferinţelor noastre.

Vai! Cât mai suferim!

Cine-ar putea înţelege?

Noi plângem, strigăm, ~*

Şi nimeni nu vrea să ne audă'17”.

Asemenea plângeri sunt cu atât mai impresionante pentru cei ce le aud sau le joacă – pentru că una din cele două lamentaţii ale lui Grignion de Montfort este o mică dramă cu 20 de personaje – cu cât e de presupus că vin de la un tată, de la o mamă, de la un frate etc. Această pastorală ne aduce aminte, deşi este mai puţin gravă, de cea folosită în America de Sud la adresa indienilor („Spuneţi-mi acum, fiilor, din toţi oamenii născuţi pe pământul ăsta înainte ca spaniolii să predice sfânta Evanghelie, câţi s-au mântuit? Niciunul!”178). Teribilă aculturaţie care, în ambele cazuri, profită de legăturile de rudenie şi le exploatează cu riscul de a tulbura psihismul auditoriului. Era greu să asculţi fără tulburare reproşul venit de dincolo de mormânt: „Voi vă distraţi,., Trăiţi în largul vostru

Şi ne lepădaţi în mijlocul acestui cuptor.

Voi vă folosiţi banii în cheltuieli nebuneşti, Putând cu mare uşurinţă Să ne domoliţi suferinţele”179.

În dramatizarea imaginată de Grignion de Montfort – şi jucată în cursul misiunilorcinci oameni vii (care tocmai au auzit strigătele „Domoliţi-ne acum/Suferinţele cumplite”) ne dezvăluie:

Primul „E vocea tatălui meu, Inima mi se înmoaie! Al doilea E vocea mamei mele, îi ştiu bine strigătul! Al treilea Sunt sora şi fratele meu! Al patrulea E răposatul meu soţ! Al cincilea Vai! E ruga

Vechiului meu prieten”180.

Ca de obicei, Fontana duce până la ultima limită exploatarea unei teme care nu putea lăsa pe nimeni din asistenţă indiferent. În predica sa, plouă din belşug cu reproşuri şi în curând defuncţii sunt cei ce vorbesc prin glasul său, atingând direct auditoriul: „Voi, părinţii, voi, fiii, voi, fiicele, voi ţineţi aprins focul ce-i torturează pe apropiaţii voştri, fără a aduce apă pentru a-1 stinge. Voi ţineţi fiarele încleştate fără a întinde mâna pentru a-i elibera. Voi le refuzaţi acestor morţi favorul de a-i scoate din cruda lor robie, neîmprumutându-le nici măcar o leţcaie…”

Rudele dovedindu-se slabe,. Voi, prieteni, ajutaţi-ne, pentru că în inima tatălui meu, în cea a fiului meu, nu mai este dragoste. Prieteni, ajutaţi-ne, pentru că mama şi fiica mea nu mai au inimă decât pentru a mă urî. Lăsându-mă să sufăr, aici, jos. Prieteni, ajutaţi-mă, pentru ca toţi fraţii şi rudele mele mă uită, iar eu mă perpelesc în flăcările astea'181.

Trebuie deci în mare grabă să se celebreze mese, să se viziteze biserici, să -e obţină indulgenţe, să se dea pomeni, să se comunieze în folosul sufletelor din purgatoriu, mai ales al sufletelor celor apropiaţi. Şi dacă aceştia au lăsat prin testament dispoziţii pentru ca Biserica să se roage pentru ei după moarte, moştenitorii lor au obligaţia presantă de a executa cât mai curând dispoziţiile prevăzute în acest sens de către defuncţi.

Dar adevărata caritate începe cu sine însuşi. Este bine să te rogi pentru odihna veşnică a rudelor şi prietenilor. Dar este înţelept să te uiţi pe tine şi să nu prevezi în testament slujbe pentru propria eliberare din flăcările purgatoriului? Philippe d'Outreman face aici să se audă glasul bunului simţ: „Printre dispoziţiile testamentare lăsate apropiaţilor voştri, nu vă uitaţi pe voi înşivă, adică aduceţi-vă aminte să lăsaţi ceva şi pentru sufletul vostru, pentru a se face slujbe în scopul odihnei sale. Pentru ca nu este raţional ca rudele, copiii şi prietenii voştri să aibă mângâiere şi uşurare din bunurile voastre, iar voi să fiţi [pentru că nu v-aţi făcut vreo asigurare] arşi zece, douăzeci, treizeci şi cincizeci de ani în focul nespus de activ al purgatoriului: Miserere animae tuae, spune înţeleptul (Eccl. 3, 24)”182.

E o nebunie să se creadă că moştenitorii, chiar şi după promisiuni formale, dar orale, făcute viitorului defunct, se vor lipsi de bani pentru a plăti slujbe în beneficiul acestuia din urmă. După evocările halucinante şi reproşurile vehemente cu care şi-a populat predica despre purgatoriu, Fontana, în concluzia sa, povesteşte o istorie în acelaşi timp amuzantă şi amară, menită să-i pună pe gânduri pe cei ce se bazează pe moştenitorii lor în grija de a se ruga pentru ei. Un ţăran, în preajma morţii, nu avea decât un miel şi un cal. îi lasă pe amândoi fiului său, dar cu obligaţia de a vinde calul şi de a pune să se facă slujbe pentru el cu produsul vânzării. Fiul era leneş, dar şiret. Se duce la târg cu cele două animale şi le pune în vmzare. Vine un fermier, amator să cumpere calul. Fiul îi răspunde că nu vinde unul fără celălalt. Fermierul întreabă: „Cât vrei pentru miel?