Jean Delumeau

VIII.

AGENŢII LUI SATAN:

A.

— Idolatri şi musulmani

1. Cultele americane.

În epoca Renaşterii, occidentalii constată eu surprindere că imperiul diavolului este mult mai vast decâtj îşi închipuiseră înainte de 1492. Misionarii şi elita catolică în majoritatea ei se raliază tezei exprimate de părintele Acosta*: de la venirea lui Cristos şi expansiunea adevăratei religii în Lumea Veche, Satan s-a refugiat în Indii din care şi-a făcut unul dintre bastioanele sale. Desigur – precum s-a văzut în capitolul precedent şi vom mai vedea în cele următoare – el continuă totuşi cu ferocitate să facă ravagii pe pământ creştin. Dar aici, Biserica veghează, şi cine ştie să se pună la adăpostul meterezelor ei spirituale poate respinge asalturile Necuratului. Dimpotrivă, în America, până la sosirea spaniolilor, el domnea ca stăpân absolut1.

Teologii îşi întemeiază această afirmaţie pe o imagine sumbră a idolatriei. Aceasta e calificată drept „diabolică”; ea nu este o formă eronată a religiei naturale ci „începutul şi sfâr-şitul tuturor relelor2”. Această teză antiuma-nistă, care contrazice optimismul religios al lui Pico della Mirandola şi Marsilio Ficino, a fost

Jose d'Acosta (1539-1600), superior al iezuiţilor din Peru (N.tr).

Respinsă, în secolul al XVI-lea, de o seamă de călugări şi de gânditori eminenţi. Pentru Vito-ria, idolatria indienilor este o calamitate, nu un păcat3. Las Casas consideră, şi el, că ea este mai mult o maladie decât un viciu şi, în a sa Apologetica historia („Istoria apologetică”), o goleşte de conţinutul ei imoral şi demoniac, arătând că idolatria este consubstanţială omului4. La sfârşitul secolului al XVI-lea, Mon-taigne ia cu hotărâre apărarea civilizaţiilor precolumbiene5. Dar tocmai acesta e momentul când în America triumfă politica de extirpare radicală a idolatriei, de „tabula rasa”, şi în asemenea măsură încât până şi scrierile misionarului franciscan Sahagun, care se străduise să înfăţişeze dacă nu să şi înţeleagă obiceiurile şi riturile mexicanilor, devin suspecte (în anii i570)6. Pe de altă parte, pentru a exprima dogma creştină, se va evita folosirea unor termeni împrumutaţi din idiomurile indigene sau traducerea textelor sacre în limbile vulgare ale Americii, care îi sunt prea înrobite lui Satan7. In Peru, Francisco de Toledo, vice-rege între 1569 şi 1581, îşi asumă în acest sector al Lumii Noi rolul de campion al luptei împotriva idolatriei. El, juriştii şi teologii din preajma lui regăsesc şi regrupează toate argumentele inventate o dată cu descoperirea Americii pentru justificarea aservirii necredincioşilor nesupuşi şi jefuirea comorilor acestora: incaşii au păcătuit împotriva adevăratului Dumnezeu silind populaţia să se închine la idoli, închi-zându-le astfel calea mântuirii; în plus, idolatria este un păcat împotriva naturii, căci ea se însoţeşte în mod necesar cu antropofagia, sacrificiile omeneşti, sodomia şi împreunarea cu animalele9. Asemenea rătăciri, afirmă Sar-miento de Gamboa, sunt suficente în sine pentru a îndreptăţi intervenţia şi legitimitatea puterii regilor Spaniei10. Cât priveşte bogăţiile oferite de indieni divinităţilor lor, acestea erau închinate de fapt demonilor; ele trebuie să 105 revină aşadar regelui Spaniei. Căci Dumnezeu cel adevărat n-a putut accepta „prinosul şi jertfa idolatriei”, argumentează un linguşitor de-al lui Toledo11.

Aceste justificări „pioase” aduceau o întărire decisivă a motivaţiilor furnizate pe vremuri de Aristotel pentru a-i reduce la sclavie „pe cei a căror condiţie naturală este să dea ascultare celorlalţi”. În 1545, un umanist şi cronicar regal, Sepulveda, în dialogul său De~ mocrates alter „despre dreptele motive de război împotriva indienilor” se folosise tocmai de Aristotel pentru a demonstra inferioritatea naturală a indienilor, în opoziţie cu superioritatea cuceritorilor.

„Compară acum, scrie Sepulveda, prevederea, inteligenţa, nobleţea sufletească, omenia, cumpătarea şi evlavia acestor oameni [spaniolii], cu aceşti sub-oameni [indienii] la care abia de găseşti unele urme de omenie şi care nu numai că sunt lipsiţi de orice ştiinţă, dar n-au nici deprinderea nici cunoaşterea scrierii, nu păstrează nici un fel de monument istoric, fără decât amin-{,< tirea ştearsă şi întunecată a lucrurilor con-” tţgemnate într-unele picturi, nici o lege scrisă, ci nişte legi şi cutume barbare12.”

Aceste „cutume barbare” erau mai ales sacrificiile umane, care i-au îngrozit pe europeni şi le-au furnizat un pretext comod pentru aservirea indigenilor. Excepţie în epoca lui, Las Casas, fără a exclude ideea perversiunilor sporadice, s-a străduit totuşi să arate că sacri-ficatorii de victime omeneşti erau, în Lumea Nouă, nişte minorităţi infime şi că, pe de altă parte, aceste sacrificii sângeroase aveau o semnificaţie religioasă.

„In Noua Spanie, citim în Apologetica his-toria, ei nu mâncau carne de oameni în mod sistematic, pe câte ştiu eu, ci numai carnea victimelor pe care le jertfeau ca ceva sacru, mai mult dintr-un crez religios, decât din altă cauză13.”

Pentru Las Casas, sacrificarea victimelor umane constituia o practică foarte răspândită din vremuri imemoriale, care exprimă nevoia de a oferi divinităţii tot ce-i mai de preţ. Astfel se afla demonstrată religiozitatea funciară a indienilor.

Evident, sacrificiile umane trebuiau interzise. Altminteri însă, afirmaseră atât Francisco de Vitoria cit şi Las Casas, necredincioşii şi idolatri au dreptul să-şi practice în voie riturile, nimeni neputând îi silit să creadă în Dumnezeul creştinilor. La sfârşitul secolului al XVI-lea, părintele Acosta menţine – teoretio – această teză, dar adăugându-i corective grave: ea nu mai este aplicabilă într-o ţară a cărei evanghelizare a început – adică tocmai cazul Americii. Căci idolatria pune stavilă graţiei evangheliilor şi-i incită pe neofiţi să se întoarcă la vechile rituri. Se impune aşadar în acest caz datoria extirpării şi izgonirii oricărei „superstiţii diabolice…, făcându-se uz, la nevoie, de forţă şi de autoritate1*”. Respingerea liberalismului lacasian a fost favorizată şi de răspândirea de care s-a bucurat mitul sfântului Toma. În Europa, pe baza Evangheliilor apocrife, se presupunea că acesta murise în India. Cucerirea Americii a permis specularea celor două sensuri geografice ale cuvântului „India”. Preoţii indienilor şi superiorii lor susţineau, mai ales în secolul al XVII-lea, că sfântul Toma venise să combată idolatria în Peru şi fusese martirizat acolo15. Motiv suplimentar pentru a nu se mai tolera superstiţia „criminală” a indigenilor.

Discursul teologic împotriva idolatriei americane constituia un ansamblu coerent, odată admis din capul locului faptul că religiile indigene – oracole, rituri, reprezentări ale divinităţii – sunt de origine demoniacă. Lopez de Gomara, care a fost secretarul lui Cortez, afirmă că diavolii le vorbeau „deseori şi familiar” preoţilor şi căpeteniilor, mfăţişându-li-se în fel şi chip, prevestindu-le viitorul şi porun-cindu-le să ofere sacrificii umane. Indienii, „nebănuind câtuşi de puţin că aceia sunt diavoli”, îi ascultau şi îi figurau în forma sub care li se arătaseră lor16. Era menirea misionarilor să-i convingă pe indigeni că demonul şi oricare dintre divinităţile lor erau totuna. În Peru, misionarii l-au valorificat pe Zupay, denumirea aborigenă (checiua) a unui spirit care nu era exclusiv răufăcător. Remodelat de colonizatori, Zupay a devenit echivalentul diavolului european17. Spaniolii erau convinşi că în America se izbesc pretutindeni de puterea multiformă a Necuratului, fără să-şi dea seama că de fapt l-au adus cu ei pe propriul lor Lucifer în calele corăbiilor cu care plecaseră din Lumea Veche. Or, diavolul biblic este prin excelenţă înşelător. În consecinţă, misionarii nu s-au lăsat impresionaţi de analogiile pe care le-au constatat între riturile şi credinţele indigene şi cele ale creştinismului: posturi şi abstinenţe, mânăstiri pentru femei, ceremonii asemănătoare botezului şi cuminecăturii, anumite forme de spovedanie, un fel de Trinitate în religia peruviană, etc. Au considerat toate acestea „parodii” şi „uzurpări” demoniace, fără să excludă ipoteza că Dumnezeu, vrând să pregătească populaţiile Americii pentru credinţa „cea adevărată”, îi îngăduise diavolului să închipuie asemenea analogii18.

Satan – sau Zupay – fiind demascat, în dienii ar fi urmat – şi erau constrânşi – să abandoneze divinităţile lor mincinoase. Căci

Dumnezeu îi pedepseşte pe idolatri. El i-a luat lui Inca imperiul – declară un predicator din secolul al XVII-lea, Avendano – pentru că era idolatru; din acelaşi motiv i 1-a luat şi lui

Moctezuma pe al său. Şi faptul că acum, le spune el auditorilor săi indieni, ţara este de populată, pricina nu se află nici în munca for ţată, nici în impozite: 108 „Dar părinţii voştri, deşi au primit sâântul botez, n-au renunţat la huacas* şi, pe ascuns, s-au închinat mai departe demonului. Păcatul idolatriei i-a ucis pe indieni şi nicidecum munca peste puteri, căci pe vremea lui Inca ei munceau şi mai mult19…” Idolatria indiană a fost aşadar un excelent ţap ispăşitor; ea a justificat colonizarea şi jafurile acesteia, explicând până şi prăbuşirea demografică a populaţiilor indigene. Supremă scamatorie a demonului occidental: i-a înşelat pe adversarii săi cei mai înverşunaţi, oferind la momentul potrivit o ideologie care îi spăla pe colonizatori de toate crimele.

O dată cu diavolul european, misionarii au adus cu ei în America infernul lor de flăcări în care i-au aruncat fără şovăială pe toţi indienii care trăiseră înainte de sosirea creştinismului. Primul conciliu de la Lima (1551) le-a recomandat preoţilor să le spună indigenilor„…cum toţi străbunii lor, toate căpeteniile lor se află acum în locul acela de cazne pentru că nu l-au cunoscut pe Dumnezeu şi nu i s-au închinat lui ci soarelui, pietrelor şi altor creaturi20”.

Iată în ce termeni îi interpela pe indieni chiar Predicatorul Avendano, cel pomenit mai înainte: „Ci spuneţi-mi acum, fiii mei, câţi dintre oamenii născuţi pe acest pământ s-au mân-tuit înainte ca spaniolii să predice aici sfânta Evanghelie? Câţi? Câţi s-au dus în cer?

— Niciunul.

— Câţi incaşi s-au dus în iad?

— Toţi.

— Câte regine?! Toate.

— Câte prinţese?

— Toate. Căci ei s-au închinat diavolului adorat în huacas2'1”.

Ca să fie mai convingători, misionarii, asemenea preoţilor Le Nobletz şi Maunoir în Bre-

* In idiom peruvian: temple, idoli (v. şi n. a).

(KT.tr.). -Biserica socotea necesară această ruptură întrucât era vorba de o luptă între Dumnezeu şi Satan, între care trebuia neapărat să alegi. Or, în această luptă crâncenă Dumnezeu intervenea prin miracole în favoarea creştinilor, însăşi onoarea lui era în joc şi el demonstra în multiple ocazii că e mai puternic decât adversarul său; aşa stând lucrurile, cum să nu: e converteşti?

„în clipa aceea diavolul a ţâşnit afară sco-ţând ţipete şi zbierete înfiorătoare şi cutre-murând munţii, de parcă ar fi vrut să răstoarne totul vraişte… Templul şi piatra au ars până-n temelii fără să mai rămână vreo urmă”. Astfel „tabăra creştinilor ieşi victorioasă şi triumfătoare, cea a idolatriei fu zdrobită şi încolţită fără scăpare25”. Demonul fiind atât inspiratorul cât şi obiectul religiilor indiene, distrugerea templelor, a o-biectelor sacre şi a arhivelor păgânismului era evident necesară. Aceste distrugeri au început foarte devreme, continuând şi în plin secol al XVII-lea. Din 1525, franciscanul Martin de la Coruna a nimicit toate templele şi toţi idolii din Tzintzuntzan, oraşul sfânt al statului Michoa-căn26. Alt franciscan, Pieter van Gent, declară în 1529 că ocupaţia de căpetenie a lui şi a discipolilor săi e să nimicească edificiile şi obiectele de cult ale indigenilor. In iulie 153i, primul episcop din Mexico, Zumarraga, calculează că, de la începutul cuceririi, în Noua-Spanie s-au distrus peste 500 de temple şi 20 000 de idoli. Soldatul Cieza de Leon, care a străbătut Peru între 1540 şi 1550, constată că pretutindeni marile sanctuare au căzut în paragină. „In mare mila lui, Dumnezeu a vrut, scrie el, ca aceşti oameni să audă sfânta Evanghelie, iar templele lor să fie distruse27.” El relatează în legătură cu Tamboblanco: „Toate vechile temple denumite îndeobşte himcas au fost dărâmate şi pângărite, idolii sfărâmaţi şi demonul izgonit de pe aceste meleaguri… Şi în locul lor a fost înălţată crucea”. In legătură cu Cajamarca: „Templele şi huacas din regiune sunt dărâmate, idolii sfărâmaţi”. In legătură cu Huamachu-co: „Toate aceste temple s-au năruit, iar idolii au fost distruşi; au fost înlocuiţi cu o cruce pentru izgonirea demonului”. In acelaşi spirit, primul conciliu de la Lima (1551) prevede procese de idolatrie intentate aşa-numiţilor hechicheros (caciques* şi preoţi indieni). Al doilea conciliu peruvian – tot la Lima, în 1567 – îi însărcinează pe preoţi să le acorde indienilor în mod public şi în faţa notarului un răgaz de trei zile pentru a destăinui unde se află huacas şi idolii lor. O dată reperate, înşişi închinătorii lor vor trebui să le distrugă „ştergând de pe faţa pământului până şi urmele lor28”.

Sosind în Peru în 1570, viceregele Toledo hotărăşte să stârpească definitiv sămânţa vechilor preoţi indigeni care „îi lipsesc pe tineri de lumina adevăratei religii29”. Politica de „ta-bula rasa” a fost aşadar de la bun început linia de conduită spaniolă în America. Cu toate a-cestea, în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, Biserica nu s-a alarmat peste măsură de sechelele păgânismului care mai subzistau,. Convinsă fiind că, odată botezaţi, indienii vor adopta progresiv stilul religios creştin. La începutul secolului al XVII-lea însă, în Peru mai ales, autorităţile religioase au descoperit supravieţuirea mai mult sau mai puţin clandestină a cultelor ancestrale. Atunci au început – în 1610 – campaniile de extirpare ale căror etape de vârf se situează în 1610-1621, 1626, 1649-1669. Au fost numiţi inspectori având misiunea de a stârpi idolatria, s-au alcătuit manuale consacrate acestei acţiuni. Aparatul represiv al inspecţiilor 1-a reprodus pe acela al Inchiziţiei care, în America, nu-şi exercita autoritatea asupra indienilor. Înregistrarea mărturiilor, confesiunile, instrucţia şi desfăşurarea proceselor urmau o procedură analoagă celei folosite de Inchiziţie, cu excepţia păstrării secretului. Ce-i drept, pedeapsa cu moartea era exclusă. În schimb, pentru paginii care nu se lăsau convertiţi, s-a construit la Lima o închisoare specială (Casa de Santa Cruz).

Realitatea religioasă a Americii Latine de astăzi demonstrează în mod evident caracterul superficial al creştinării autoritare întreprinse odinioară de puterea colonială. În Bra-

* în spaniolă: Căpetenii indiene (N.tr.).

Zilia mai ales, cultele clandestine au supravieţuit – acum au ieşit iar la suprafaţă – printre indieni şi mai ales printre negrii aduşi din Africa. Scriitorii şi călătorii din secolele XVI-XVIII n-au putut să nu le semnaleze. Citindu-i, îţi dai seama că ziua aparţinea albilor, iar noaptea sclavilor. O dată cu asfinţitul soarelui, drumurile Braziliei li se închideau albilor care se baricadau în vastele lor conace de frica sclavilor. Aceştia profitau de întuneric pentru a regăsi şi a exprima o sociabilitate care nu putea să se modeleze după tiparul sistemului colonial. Totuşi, pentru a practica aceste ritualuri păgâne în cea mai deplină libertate cu putinţă, sclavii au recurs l; simbolurile catolice care, aparent, semnificau integrarea lor în societatea sclavagistă, iar în fond ascundeau un refuz colectiv al acesteia. Şi, întrucât considerau limba portugheză vehi-colul unei dominaţii pe care o refuzau, foloseau puţine cuvinte în cultele lor, preferind o gestică bogată în semnificaţii. Dansul, muzica şi o intensă efervescenţă religioasă exprimau deopotrivă ataşamentul sclavilor faţă de riturile strămoşeşti şi voinţa de a împiedica distrugerea universului lor cultural. In Brazilia, stăpânitorii au fost nevoiţi în cele din urmă să renunţe la tentativele de suprimare a acestor manifestări religioase. Poposind într-o seară la conacul unui mare proprietar, un călător din secolul al XVIII-lea este întrebat a doua zi dimineaţa de gazda sa: „Cum v-aţi petrecut noaptea?

— Bine, cât priveşte locuinţa, i-a răspuns invitatul. Dar n-a fost chip să închid ochii„. Şi a explicat de ce: vacarmul de cân-tece, castaniete, tamburine şi alte instrumente, precum şi nişte „urlete atât de groaznice încât îi evocau vălmăşagul infernului” l-au ţinut treaz tot timpul. La care proprietarul i-a răspuns: Pentru mine, nimic nu-i mai liniştitor ca acest zgomot ca să dorm fără grijătt29bis. 115 Este recunoaşterea unui mare eşec.

Intre politica de stârpire a idolatriei prac-; ticată în America la sfârşitul secolului al XVI-lea şi în prima jumătate a secolului al XVII-lea şi agresivitatea în domeniul religios de care făceau dovadă în acelaşi moment autorităţile din Europa se impun unele apropieri. Există într-adevăr o coincidenţă cronologică între marea vânătoare de vrăjitoare care a însângerat Lumea Veche şi lupta necruţătoare împotriva păgânismului purtată peste Atlantic. De o parte şi de cealaltă, era urmărit acelaşi duşman: Satan, şi, fireşte, cu acelaşi limbaj şi aceleaşi condamnări. Demnitarii ecleziastici convocaţi de viceregele Toledo în 1570 au decis că vrăjitorii indieni botezaţi, şi în realitate nişte apostaţi, trebuie socotiţi eretici30, putând fi condamnaţi la moarte, întocmai ca şi cei care se împotrivesc evanghelizării. De asemenea, autorii sinistrului Malleus indicaseră chiar în prefaţă obiectul neobositei lor inchi-ziţii: „O perversitate eretică surprinzătoare… Erezia vrăjitoarelor”, adăugind că de la venirea pe pământ a „Noului Orient”, adică a lui Cristos, Satan, „Vechiul Orient”, spurcă Biserica fără contenire cu „ciuma diverselor erezii31”. Astfel, urmărirea „vrăjitorilor” de o parte şi de cealaltă a Atlanticului, întemniţarea, izgonirea şi arderea ereticilor constituiau una şi aceeaşi luptă împotriva trădătorilor Bisericii. Dar nouă coincidenţă: marea campanie de stârpire a idolatriei în Peru a început în 1610, câteva luni după edictul lui Filip a] III-lea care îi expulza pe mauri din Spania (4 aprilie 1609). Aceste două agresiuni au fost evident legate printr-o relaţie de cauză şi e-fect, cazul maurilor fiind foarte asemănător cu al indienilor, şi unii şi alţii continuând să practice culte străvechi pe care după botezul lor ar fi trebuit să le abandoneze. „Răul” era atât de adânc înrădăcinat la mauri încât remediile spirituale deveniseră inoperante. De unde şi expulzarea lor. Trebuie să evităm repetarea unui asemenea dezastru în Peru, scria în 1621 114 marele „extirpator” Arriaga, şi să combatem idolatria cât mai e timp. Totul va depinde de intensitatea şi puterea mijloacelor de vindecare folosite32. Şi-apoi – Arriaga n-o spune – cum să-i expulzezi pe indieni? Vrând-nevrând trebuiau aşadar convertiţi.

În sfârşit, pentru că totul se leagă în jocul demoniac, iar Satan dispune de oştiri fără de număr pentru împresurarea Bisericii militante, iată că ameninţarea protestanţilor din Europa se făcea simţită până şi în America: olandezi şi englezi navigau de-a lungul coastelor chiliene, ceea ce implica riscul unei alianţe cu araucanii idolatri împotriva spaniolilor. O astfel de cârdăşie diavolească nu constituia oare o primejdie pentru Biserică – şi pentru Spania – în Peru? Din anii 1580 până la mijlocul secolului al XVIII-lea, acest „şantaj cu pericolul eretic” a fost frecvent agitat în America catolică, exagerându-se fără îndoială gravitatea lui. Important pentru noi este că lumea crezuse în el.

2. Ameninţarea musulmana.

În America, creştinătatea de curând implantată marca prin agresivitatea ei sentimentul de insecuritate pe care îl încerca în faţa idolatriei. Dar ea se ştia primejduită chiar şi în Europa: o să vină oare ziua când valul turcesc va înceta să cotropească Apusul? Reuşitele „Renaşterii” şi extinderea peste Ocean a Occidentului creştin ocultează deseori o realitate care a coincis cu celelalte două: îngrijorarea provocată de succesele otomane. Comparaţie semnificativă: între 1480 şi 1609, s-au tipărit în limba franceză de două ori mai multe cărţi despre turci şi Turcia decât despre cele două Americi33.

În secolul al XVI-lea, lumea otomană începe la ţărmurile Adriaticii şi se revarsă pe 117 trei continente: de la Buda la Bagdad, de la

Nil până în Crimeea, întinzându-şi supremaţia chiar şi asupra unei părţi mari din Africa de Nord. Înfrângerile creştinătăţii la Kossovo (1389) şi la Nicopole (1396), cucerirea Constantino-polului (1453), sfârşitul micului imperiu grecesc al Trapezuntului (1461), supunerea Egiptului (1517), ocuparea Belgradului (1521), dezastrul suferit la Mohâcs (1526) de cavalerii unguri, când regele lor Ludovic al II-lea a căzut în bătălie, anexarea metodică a insulelor din. Marea Egee şi Mediterana Orientală – între 1462 (Lesbosj şi 1571 (Cipru) – au făcut din sultan un adevărat Augustus al musulmanilor. El este în acelaşi timp succesorul lui Mahomed, „Slujitorul oraşelor sfinte”. În Europa, stăpâneşte Balcanii şi două treimi din Ungaria. Transilvania, Moldova şi Ţara Românească îi plătesc haraci. În 1480, o forţă turcească debarcă la Otranto. Chiar şi după în-frângerea lor la Lepanto (1571), corsarii turci şi cei din Barbaria au continuat să bântuie coastele italiene. Citim în jurnalul de călătorie al lui Montaigne, care a vizitat peninsula în 1580-1581: „Papii, şi mai cu seamă acesta (Grigore al XlII-lea, 1572-1585) au pus de s-au înălţat pe coasta mării [Tireniene] nişte turnuri mari zise vedetta, cam din milă în milă, pentru a se apăra când vin turcii de răpesc vite şi oameni, ceea ce deseori se întâmplă, chiar pe vremea culesului viilor. Din turnurile acestea, printr-o lovitură de tun, ei se prevestesc unii pe alţii cu atâta iuţeală că larma a şi zburat numaidecât la Roma34.” în 1453, căderea Constantinopolului a provocat un şoc psihologic în Occident. Aeneas Sylvius Piccolomini, viitorul papă Pius al Il-lea, putea spune melancolic: „Pe vremuri, am fost răniţi în Asia şi în Africa, adică în ţări străine. Dar acum suntem loviţi în Europa, în patria noastră, tfS acasă la noi. Se va zice că şi odinioară turcii au trecut din Asia în Grecia, mongolii s-au statornicit în Europa, iar arabii au ocupat o parte din Spania după ce trecuseră strâmtoarea Gibraltarului. Dar niciodată n-am pierdut vreun oraş sau loc asemenea Constantinopolului35”.