Jean Delumeau

P.-M. GY, „La tHotme liturgique de Trenţe et celle de Vatican II”, în La Maison-Dieu, nr. 128,1936, p. 61-75.

Introducere de A. DANET la Le Marteau des sorcieres, p. 65-67.

H. STROHL, Luther, sa Die et sa pensie., Strasbourg,

1953, p. 154.

M. LUTHER, CEuvres, IV, p. 39 (De Vautoriti temporelle).

48. M. LUTHER, CEuvres, VI, p. 215 (Commenlairc sur le psaume CXVI1, 1530).

Pentru toată această dezvoltare, ci. J. LECLER, Hlstoire de la tolirance au siecle de la Riforme, 2 voi., Paris, 1955, Aici, I, p. 180.

Citat în ibid., p. 189.

Ibid., I, p. 195.

Ibid., I, p. 323. Largi extrase din această prefaţă in

Trăite des heritiques, Rouen, 1554.

Ibid., I, p. 325-326. Trailedes heretiques, ed. A. Olivet, Geneva, 1913, p. 24-25.

Ibid., I, p. 319. Declaration pour maintenir la vraiefoy…, p. 47-48. Polemica Împotriva lui Şervet reapare în l'ânstltution chrUienne (ed. Labor et Fides), I, p. 1L2-109^

Ibid., I, p. 332: Traiti de l'aulorile du magistrâCe'nlM.

Punition des hirUiques, Geneva, 1560, p. 311-312, ed. I în latină, Geneva, 1554.

R. BELLARMIN, Operaomnia; III De laicis, 20, p. 35.

Citat în J. de LA SERVIERE, La Thtologie de BtUarmin, p. 259.

J. LECLER, Histoire dt la tolirance, I, p. 333; Du droll de* magistrats sur leur sujets, s. 1., 1574, p. 42.

În legătură cu această temă istoriografică, trimit la „Lecţia inaugurală' pe care am ţinut-o la College de France republicată în Le Christianisme va-t-il mourir? Mai ales p. 192.

C. GINZBURG, 11 Formaggio e i vermi, Torino, 1976, p. 146.

D-na PIOZZA-DONATI lucrează la o teză de doctorat

(„d'Etat „) despre blasfemiile şi înjurăturile italieneşti.

De la ea împrumut în paragrafele ce urmează elementele referitoare la Italia. Îi exprim piolunda mea grrtitudine.

Cf. supra, p. 385.

H. BAQUERO-MORENO, Tensdes sociais em Portugal na Idade Media, Porto, 1976, p. 82. *

MONTIÂSQUIEU, (Euvres completes (La Pleiade), 1956, p. 1552. J. HUIZINGA, Le Diclin du Moyen Age, Paris, ed. Din 1967, p. 168. S. BONNET, A hue et ă dia, Paris,

1973, p. 43.

K. THOMAS, Religion…, p. 170. Cf. Acts and Ordinances of the Interregnum, 1642-1650, ed. C. H. FIRTH şi R. S.

RĂIT, 1911, I, p. 1133-1136.

H. BAQUERO-MORENO, Tensdes sociais…, p. 84-85.

Dictionnaire de Thtologie catholique, t. II, Paris, 1937, art. „Blaspheme”, col. 902-909. Edictul din iulie 1666 în

ISAMBERT, Recueil des anciennes lois francaises, t. XVIII, p. 86-87. R. MANDROU, Magistrats…, mai ales p. 496-

B. BENNASSAR, L'Homme espagnol, Paris, 1975, p. 77.

E. DOUMERGUE, Calvin. Aici, t. VII, p. 121-122.

Citat în J. JANSSEN, La Civilisation…, VIII, p. 453.

J. ANDREA, Christliche Erinnerung nach dem Lauf der irdischen Planeten gestelli în Predigten, Tubingen, 1568.

Citat în J. JANSSEN, La Civilisation…, VIII, p. 454.

J. G. SIGWART, Elf Predigten von der vornehmsten und zu

Jeder Zeii în der Welt gemeinsten Lastern, Tubingen, 1603.

Citat în J. JANSSEN, La Civtlisation…, VIII, p. 455.

A. MUSCULUS, Wtder den Flwhteufel, 1562.

J. CALVIN, Institution de la religion chretienne, ed.

Labor et Fides, cartea a IV-a, cap. XX, p. 450.

J.- B. THIERS, Trăită des jeux et divertissements, 1686, p. 440. La Mort des pays de cocagne (sub coord. Lui J. Dehimeau), Paris, 1976, p. 1$.

A. VAN GENNEP, Manuel de folklore…, t. I, IV, 2, p. 1818.

Text reprodus în J. DESLYONS, TraiUs singuliers et nouveaux contre le paganisme du Roy-Boit, Paris, 1670, p. 258-263.

J. CALVIN, Opera omnia, XXXXVI, p. 32 („Sermon sur l'harmonie des trois evangfelistes „), 1562; v. şi Ibid.

XXVII, p. 505 („Sermon sur le Deuteronome”), 1562. Cf.

J. DELUMEAU, „Les r6formateurs et la superstition „, In

Coligny et son temps, Paris, 1974, p. 448-449.

Cf. despre toate acestea, A. VAN GENNEP, Manuel de folklore…, t. 1, IV, p. 1818-1819, Y.- M. BERCfi, Fiţe et rivolte, p. 149-150 şi p. 203, R. MUCHEMBLED, 418

Culture popalaire et culture des elites dans la France moderne, Paris, 1978.

Comunicări făcute de A. Burguiere şi Fr. Lebrun la „colocviul despre charivari”, aprilie, 1977, Paris.

Gf. în această privinţă interdicţiile sinoadelor reformate, de ex. Cel din 1617: J. DELUMEAU (sub coord. Lui), La

Mort des pays de cocagne, p. 119.

Comunicare de A. BURGUIERE la „Colocviul despre charivari”.

Y.- M. BERCE, Fete et rtvolte, p. 145-146.

Ordonnances synodales du dtocese d'Annecy, t. XXIII, voi. II, p. 397-398. Mulţumesc părintelui Witters pentru a-mi li atras atenţia asupra acestui text (expus la seminarul meu).

A. D. du Vaucluse: 1. G. 306 f° 404. Informaţia comu nicată de D-na Olry.

Dom BESSIN, Concilia rotomagensls provinclae, Rouen,

1717, II, p. 301 (indicaţie a părintelui Witters).

Ibld., p. 119 (Indicaţie a părintelui Witters).

A. D. VAUCLUSE: 1. G. 305 f 341. Informaţie comu nicată de D-na Olry.

Citat de Y.- M. BERCE, FUe el revolte, p. 148. M. JOINLAMBERT, Annales de Normandie, 1953, p. 247-274.

L. DANEAU, Traitt des danses…, 1579, p. 16-33.

Dom BESSIN, Concilia rotomagensis provinciae, II, p.

393 (indicaţie a părintelui Witters).

CALVIN, Opera omnta, 10 a, citat de Fr. WENDEL, Calota, sources et ioolution de sa pensie religieuse, Paris,

1950, p. 51.

Memoriu de 1536 citat în J. LECLER, Histoire de la tolirance., I, p. 253.

M. FOUCAULT, Histoire de la folie…, p. 73, n. 1.

Ibld., p. 74.

E. LE ROY-LADURIE, Les Paysans du Languedoc, I, p. 322.

„2. Despre toate acestea, cf. J.- P. GUTTON, La Sortiţi et les pauvres…, p. 122-157.

03. M. FOUCAULT, Histoire de la folie…, p. 70.

J.- P. GUTTON, La Sociiti et les pauvres…, p. 104-

Ibid., p. 113-115. A. H. DODD, Life în Elizabeth' England, ed. A 3-a, London, 1964, p. 130-133.

86. J. DELUMEAU, Rome au XVI-a siecle, Paris, 1975, p. 98-99.

37. Aceste informaţii şi cele care urmează reunite de J.- P. GUTTON, La SocUle et les pauvres…, p. 126-130.

M. FOUCAULT, Histoire de la folie…, p. 60-61 şi 77.

Ibtd., p. 64-65 şi 79-80.

Citat în J.- P. GUTTON, La SocUU et les pauvres…, p. 104.

Citat în M. FOUCAULT, Histoire de la folie…, p. 72.

103. Citat în Ibid., p. 186.

103. Citat în Ibid., p. 83.

104. Citat în Ibid., p. 68.

195. Citat în J.- P. GUTTON, La Soclitt et Ies panvres…, p. 135.

Ibid., id.

Ibid., p. 133.

M. FOUCAULT, Histoire de la folie…, p. 88.

Ibid., p. 88-89, COLLET, Vie desatnt Vincent de Pani,

3 voi., Paris, 1818.

J.- P. GUTTON, La SoeiiU et Ies pausrts…, p. 126 şi

R. MANDROU, Magistrat*…, mai ales p. 158-179.

K. THOMAS, Religion…, mai ales p. 641-663.

— T: *

POSTFAŢĂ

Într-o sinteză care prezintă „faza eroică” a dezvoltării istoriografiei şi a metodelor sale în ultimii douăzeci şi şase de ani („The Past and the Present”, 1981), Lawrence Stone, profesor la Princeton University, remarcă: „Faptul că istoricii au tendinţa de a pune întrebări despre trecut, întrebări ce au o importanţă directă pentru societăţile în care trăiesc, constituie un truism. În secolul al XlX-lea, elementele centrale erau constituirea naţiunii şi legea constituţională, la începutul secolului al XX-lea, dezvoltarea economică şi relaţiile dintre clase; astăzi, elementul central este mentalite, acel cuvânt francez intraductibil, însemnând modul în care oamenii privesa cosmosul, pe ei înşişi, unul pe altul, precum şi valorile în funcţie de care îşi modelează comportamentul unul faţă de altul” (pag. 232).

Aeeastă orientare spre istoria mentalităţilor, oare a (c) unoscut o extraordinară dezvoltare în ultimele patru decenii, se leagă indisolubil de prinsdpiul istoriei globale – în opoziţie cu tradiţionala istorie istorizantă sau evenimen-ţială – afirmat de istoriografia franceză în-oeptad din al doilea deceniu al secolului şi, mai sistematic, în gutsuI deceniului al treilea, odată cu apEB-iţia revistei „Les Annales”.

Făcâad examenul critic al predecesorilor şi, în mod direct, al Şcolii metodice sau pozitiviste

— V. Langlois, Ch. Seignobos, S. Lavisse), Luden Febvre şi Maro Blooh formulează patru reproşuri principale. Astfel, istoria istorizantă nu se ocupă decât de documentele scrise, deci de mărturiile voluntare (decrete, scrisori, rapoarte, etc), neglijându-le pe cele involuntare (vestigii arheologice, serii statistice, etc). Ea pune accentul pe eveniment, pe faptul singular survenit într-un timp scurt, când mai interesantă estecuprinderea vieţii societăţilor ce se dezvăluie prin fapte obişnuite, repetate, desfăşurmdu-se în durată lungă. Această tendinţă privilegiază faptele politice, diplomatice şi militare şi neglijează faptele economice, sociale şi culturale. In consecinţă, istoria istori-zantă riscă rareori interpretări, renunţă la sinteze şi nu remarcă incompatibilitatea dintre neutralitatea ştiinţifică şi parţialitatea circumstanţială*.

„Noua şcoală”, promovată de Anale, impune o altă concepţie asupra istoriei, obiectivă, prin aceea că, între altele, evită presiunea „evenimentului” prin investigare pe durată lungă, vn sinteze ample, în oare evenimentul, redus la adevăratele sale proporţii şi debarasat de confiscările circumstanţiale, este considerat la importanţa lui contextuală. Reprezentant ilustru al Şcolii Analelor, Fernand Braudel defineşte cele trei paliere pe care se situează istoria: „La suprafaţă, o istorie evenimenţială care se înscrie în timpul scurt: este o micro-istorie. La jumătate-pantă, o istorie conjunc-turală urmează un ritm mai larg şi mai lent. (.) Dincolo de acest recitativ al conjuncturii, istoria structurală, sau de durată lungă, pune în cauză secole întregi;” (Ecrits sur î'his-toire”, pag. 112). Istoria mentalităţilor se înscrie la acest ultim palier.

Ca o paranteză justiţiară, e poate cazul să notăm că, sub varii aspecte, această ambiţie a istoriei globale cu care se identifică Şcoaia Ana-

* După Guy Bourde şi Herv6 Martin: „Les 6coles hrstoriques”, pp. 165-166 (Edition du Seuil, 1983). 422 lelor are totuşi predecesori, de n-ar fi să cităm decât exemplul notabil pe care ni-1 oferă chiar un reprezentant al Şcolii metodice, L. Bour-deau, când proclamă: „Aristocraţii gloriei trebuie să dispară tot mai mult în faţa importanţei mulţimilor… Să ne ocupăm de mase.” (cf. Guy Bourde, Herve Martin, op. Cit.). Mai înainte, Jules Michelet, pentru care, de altfel, mulţi dintre noii istorici (R. Mandrou, de pildă) au un adevărat cult, afirmă aceeaşi voinţă de captare totală a trecutului. În prefaţa la „Istoria Franţei”, pentru ediţia din 1869, el anticipează la mo*dul romantic principiul unei istorii globale: „Viaţa are o condiţie suverană şi foarte exigentă. Ea nu este cu adevărat viaţă decât în măsura în care este completă. Organele sale sunt toate solidare şi nu acţionează decât în ansamblu… Astfel, sau totul, sau nimic. Pentru a regăsi viaţa istorică, ar trebui s-o urmăm răbdător pe toate căile ei (sbl. Ns.), sub toate formele şi în toate elementele. Şi ar mai trebui, cu o pasiune şi mai mare, să refacem şi să restabilim jocul tuturor acestora, acţiunea reciprocă a acestor forţe diverse într-o mişcare puternică ce ar redeveni viaţa însăşi”. In concluzie Michelet preconizează „resurecţia vieţii integrale nu în suprafeţele ei, ci în organismele ei interioare şi profunde”.

Bste adevărat că abia Şcoala Analelor va împlini acest deziderat printr-o impresionantă cuprindere a tuturor căilor, graţie unei cercetări plurişi interdisciplinare în durată lungă, pe care o îngăduie numai dezvoltarea contemporană şi productivă a unui întreg complex de ştiinţe şi procedee de investigare pe care şi le anexează, alcătuindu^şi un utilaj mental fără precedent: geografie, etnografie, demografie, economie, religie, sociologie, psihologie colectivă, lingvistică, informatică, etc. Astfel, prin voinţa de integrare totală a unui om total în istorie – acest „inventar al lumii”, cum o numeşte Georges Duby – aceasta tinde, impliconstituie umană drou, rieş. A.

Lectori p (Uni-

163 63 73 în secolele XVI ţ ede

RelOrmeltae „Civilizaţia sale capxtfle' ' o percep op

— Lea „5 să răspundă ascensiune a Occidentului a elaborat o civilizaţie care s-a impus lumii întregi?”, Jean De-lumeau marchează prin această earte o dată în cercetarea fenomenului renascentist. „Catolicismul între Luther şi Voltaire” (1971), „Italia de la Botticelli la Bonaparte” (1974), „Roma în secolul al XVI-lea” (1975), „Moartea Ţării Co-cagne. Comportamente colective între Renaştere şi epoca clasică” (1976) sunt urmate, în 1978, de „Frica în Occident. Secolele XIVXVIII. O cetate asediată”, a cărei apariţie a stârnit un imens interes, devenind o lucrare de referinţă, cu o largă audienţă, publicată sau în pregătire în Italia, Iugoslavia, Spania, Japonia, Polonia, S. U. A., R. F. Germania şi România. Aceeaşi temă, în corelaţie cu motivul „păcatului”, este reluată în „Păcatul şi Frica. Culpabi-lizarea în Occident Secolele XIII-XVIII” (1983). Un comentariu care îi aparţine autorului însuşi ne edifică asupra spiritului profund umanist în care a fost concepută această monumentală contribuţie la istoria mentalităţilor: „Niciodată o civilizaţie nu acordase atâta pondere culpabilităţii şi ruşinii; ca secolele XIIIXVIII. Ne aflăm aici în faţa unui fapt major pentru explicarea căreia nici un efort nu-i de prisos. A încerca să dezvolţi, într-un spaţiu şi o secţiune cronologică date, istoria păcatului, înseamnă a te plasa în inima unui univers omenesc, înseamnă a degaja dintr-o lovitură un ansamblu de relaţii şi de atitudini constitutive ale unei mentalităţi colective. Înseamnă a regăsi meditaţia unei societăţi asupra libertăţii omeneşti, asupra vieţii, a morţii, a eşecului şi a răului”.

„Lecţia inaugurală” cu care îşi deschide Jean Delumeau cursul la College de France, la 13 februarie 1975, este un discurs program în care îşi expune situarea teoretică şi metodologia. Într-o privire panoramică, el evooă pe cei care, în cadrul aceleiaşi instituţii, au fost pionieri în domeniul cercetării mentalităţilor şi comportamentelor coleotive în Occidentul 420 modern – Jean Baruzi, Lucien Febvre, Marcel Bataillon şi îndeosebi Gabriel Le Bras. Meritul acestuia din urmă este acela de a fi primul, care, inspirându-se din sfaturile şi metodele unor Emile Durkheim, Henri Hubert şi Marcel Maus, răstoarnă perspectiva cercetării. Interogarea istoricului nu se mai limitează doar la „doctrine şi doctori” ci cuprinde, deopotrivă, mulţimile anonime, prin multiple an-ehete sociologiee oare deblochează istoriografia de religie. In aceeaşi privire panoramică, Jean Delumeau relevă importanţa, în această nouă direcţie, a cuantificărilor practicii religioase întreprinse de Pierre Goubert, care despoaie arhivele judiciare şi registrele parohiale, precum şi aceia a studiilor elaborate de Philippe Aries, Francois Lebrun şi Michel Vovelle privind comportamentele colective în civilizaţia preindustrială, aşa cum se desprind din texte medicale, cronici, testamente, relatări de epidemii, eto. El evocă de asemenea, cu gratitudine, ea factor esenţial de eficacitate, deschiderea perspectivei de cercetare pe durata lungă, datorată lui Fernand Braudel – maestrul celor mai mulţi istorici din generaţia sa.

În stadiul actual, cuprinderea globală a „trăitului” impune trei „solidarităţi” care se constituie în concepţia lui Jean Delumeau ca principii de bază ale investigaţiei.

Prima solidaritate înrădăcinează istoria în geografie, relaţie subliniată de multă vreme de Fernand Braudel şi Maurice Le Lannou. În domeniul propriilor sale preocupări Jean Delumeau o exemplifică prin modul de difuzare a celor două reforme (protestantă şi catolică), de-gajând, sub rezerva precaută faţă de un determinism simplist, noţiunea de temperamente regionale şi chiar naţionale, solidare cu ambianţa şi cu teritoriul.

A doua „solidaritate” apropie tot mai mult istoria de etnografie, convergenţă marcată de antropologia structurală a lui Levi-Strauss.

427 Istoricul nu mai poate neglija imensul depozit de „colecte” ale anchetatorilor de teren: texte „represive” (printre care procesele), descrieri de sărbători, poveşti şi legende, colinde şi cân-tece, ritualuri de procesiuni, imagini şi obiecte ce exprimă o cultură care, înainte vreme, nu avea dreptul la cuvânt, şi eonfigurează o etno-istorie. Astfel, subliniază Jean Delumeau,„…Cercetarea istorică nu se mai cantonează în studiul culturii dominante a trecutului – cea care ocupa avanscena şi se exprima amplu prin scrierea şi cărţile, prin arta şi religia oficiale. Ea se îndreaptă de asemenea, şi din ce în ce mai mult, spre o altă cultură europeană care era mai ales orală, care a fost multă vreme ocul-tată de elite şi dispreţuită de ştiinţă, ceea ce n-a împiedicat-o să-şi continue de-a lungul epocilor cariera anevoioasă şi secretă”. Rezultatul este scoaterea la lumină a unei „alterităţi eul- > turale” ce ne restituie, pe lângă modelul propus, trecutul „trăit”.

În sfârşit, cea de-a treia „solidaritate” o constituie relaţia dintre istorie şi studiul limbajelor – al cuvintelor ca şi al imaginilor şi riturilor – întrucât orice cultură se manifestă prin-tr-un vocabular şi o sintaxă, printr-o iconografie privilegiată, prin forma şi conţinutul liturghiilor sale, altfel spus, prin toate acele elemente oare ne fac să trecem de la cuvântul individual la limbajul colectiv.

Pe tot parcursul expunerii acestor principii – redate în bună parte chiar în formulările autorului – acesta nu omite să precizeze cu o precauţie scrupuloasă atât dificultăţile dt şi riscurile posibile pe oare le poate întâmpina cercetătorul.

În introducerea sa la „Civilizaţia Renaşterii”, Jean Delumeau sugerează o profesiune de credinţă atunci când afirmă că îndatorirea istoricului este aceea de a înţelege înainte de a judeca. Nu ne rămâne decât să adăugăm celor trei „solidarităţi” expuse pe aceea care, credem, le înglobează şi apare atât de evident în cartea de faţă: solidaritatea implicită a istoricului cu 428 victimele inocente ale unui destm istonnn orat – o solidaritate ee refuza descurajarea, K cum însuşi Jean Delumeau o declara n Introducere, şi care asociază jnţdegeru, m U rească clialeetâcă, încrederea în P^^^^ tăţli de a-şi depăşi, prin cunoaştere, şi erorile.

MODEST MORARIU

SFÂRŞIT