Jocul cu mărgele de sticlă



Yüklə 2,37 Mb.
səhifə28/37
tarix03.01.2019
ölçüsü2,37 Mb.
#88965
1   ...   24   25   26   27   28   29   30   31   ...   37

Instituţia Castaliei, Ordinul nostru, aşezămintele noastre ştiinţifice şi şcolare, împreună cu jocul cu mărgele de sticlă şi cu toate celelalte par celor mai mulţi dintre noi, fraţii din Ordin, lucruri de la sine înţelese, aşa cum sunt pentru fiecare om aerul pe care-l respiră şi pământul pe care stă. Mai nici unul nu se gândeşte vreodată că acest aer şi acest pământ pot să nu mai fie, că într-o zi aerul poate să ne lipsească şi că pământul poate să ne piară de sub picioare.

Avem fericirea să trăim bine apăraţi, într-o mică lume curată şi senină, iar majoritatea dintre noi, oricât ar putea să pară de ciudat, trăiesc în ficţiunea că această lume a existat dintotdeauna şi că noi ne-am născut în ea. Eu însumi am trăit în anii mei mai tineri în această amăgire extrem de plăcută, în timp ce reali­tatea îmi era totuşi cunoscută foarte bine, anume că nu m-am născut în Castalia, ci am fost trimis şi educat aici de autorităţi, şi că Ordinul, Castalia, autoritatea, locuinţele profesorilor, arhiva şi jocul cu mărgele de sticlă n-au existat nicidecum din totdeauna şi nu sunt o operă a naturii, ci o creaţie târzie, nobilă a voinţei omeneşti, trecătoare ca tot ceea ce făureşte omul. Toate acestea le-am ştiut, dar ele nu reprezentau pentru mine o realitate, pui Şi simplu nu mă gândeam la ele, le treceam cu vederea, şi ştiu că mai mult de trei pătrimi dintre noi vor trăi şi vor râvni în această iluzie bizară şi agreabilă.



Dar aşa cum au existat secole şi milenii fără Ordinul nos­tru şi Castalia, tot astfel vor veni din nou în viitor epoci fără ele. Iar dacă astăzi amintesc colegilor mei şi onoratei auto­rităţi acest fapt, acest adevăr banal şi le solicit să arunce o privire asupra pericolelor ce ne ameninţă, dacă aşadar îmi asum, pentru o clipă, rolul neagreat şi prea lesne de luat în râs al unui profet, al unuia care rosteşte avertismente şi cheamă la penitenţă, ei bine, sunt gata sa accept eventualele batjocuri, dar nădăjduiesc totuşi că cei mai mulţi dintre voi vor citi scrisoarea mea până la capăt şi că unii îmi vor da chiar dreptate în unele puncte. Măcar atât, şi tot ar fi mult.

O organizaţie cum e Castalia noastră, un mic stat al spi­ritului, este expus la pericole interne şi externe. Pericolele interne, sau măcar unele dintre ele, ne sunt cunoscute, le ţi­nem sub ochi şi le combatem. Retrimiteri tot mereu înapoi pe unii dintre elevii şcolilor de elită, deoarece descoperim la ei însuşiri şi impulsuri de nedezrădăcinat, care-i fac inapţi şi periculoşi pentru comunitatea noastră. Cei mai mulţi dintre ei, sperăm noi, nu sunt, din cauza aceasta, oameni de mai mică valoare, ci doar nepotriviţi pentru viaţa castaliană şi, odată întorşi în lume, îşi pot găsi condiţii de existenţă mai pe potriva lor, devenind bărbaţi vrednici. Practica noastră s-a confirmat în această direcţie, iar în mare se poate spune despre comunitatea noastră că îşi păstrează demnitatea şi autodisciplina şi-şi îndeplineşte misiunea de a reprezenta şi de a reîmprospăta mereu o pătură de sus, o aristocraţie a spiritului. Probabil că nu avem printre noi mai mulţi nedemni şi trândavi decât este firesc şi suportabil. Mai puţin ireproşabil stau însă lucrurile în ceea ce priveşte vanitatea Ordinului, orgoliul de castă care constituie o tentaţie pentru orice aristocraţie, pentru orice poziţie privilegiată ş i care e imputată în mod obişnuit oricărei aristocraţii, când cu, când fără dreptate, în istoria socială se vorbeşte mereu despre tentative ce au drept ţel constituirea unei aristocraţii, ca o culme şi încununare a societăţii, iar un anume soi de aristocraţie, de supremaţie a celor buni pare a fi scopul şi idealul propriu-zis, chiar dacă nu întotdeauna mărturisit, al tuturor încercărilor din evoluţia societăţii, întotdeauna puterea, fie ea una monarhică sau anonimă, s-a arătat gata să favorizeze prin protecţie şi privilegii o aristocraţie născândă, indiferent dacă era vorba de o aristocraţie politică sau de alt fel, din naştere sau rezultată prin selecţie ori educaţie, întotdeauna, nobilimea privilegiată s-a întărit sub acest soare, întotdeauna însă şederea în soare şi situaţia privilegiată au devenit de la o anumită treaptă a evoluţiei o tentaţie şi au dus la corupţie. Dacă vom considera acum Ordinul nostru drept o aristocraţie şi vom încerca să analizăm în ce măsură comportarea noastră faţă de obştea poporului şi a lumii justifică poziţia specială, în ce măsură ne-a şi molipsit şi ne domină boala caracteristică a aristocraţiei, vanitatea, îngâmfarea, orgoliul de castă, savantlâcul, pornirile de profitori lipsiţi de recu­noştinţă, atunci vom găsi unele motive de reflecţie. Se poate ca actualului castalian să nu-i lipsească supunerea faţa de legile Ordinului, sârguinţa, spiritualitatea cultivată; dar nu-i lipseşte oare destul de des prea mult din înţelegerea încadrării sale în structura poporului, în lume, în istoria universală? Are el conştiinţa fundamentului existenţei sale, ştie el că aparţine unui organism viu, ca o frunză, floare, ramură sau rădăcină, intuieşte el ceva din sacrificiile pe care poporul le face pentru dânsul hrănindu-l, îmbrăcându-l şi creându-i posibilitatea de a învăţa în şcoli şi de a întreprinde studii multilaterale? Se sinchiseşte el mult de sensul existenţei noastre şi al poziţiei noastre speciale, are el o imagine adevărată despre scopul Ordinului şi al vieţii noastre?

Lăsând deoparte excepţiile, excepţii numeroase şi cunoscute ― înclin să răspund la toate aceste întrebări cu nu. Castalianul de mijloc îl priveşte pe omul din lumea profană şi pe cel ne erudit probabil fără dispreţ, fără invidie, fără adversitate, dar |nu ca pe un frate, nu vede în el pe cel ce-i dă pâinea, nici nu se simte cât de cât răspunzător în mod solidar de ceea ce se întâmplă în lumea din afară. I se pare că scopul vieţii sale e cultivarea ştiinţelor de dragul lor, sau doar promenada plină de desfătare prin grădina unei culturi căreia-i place să-şi dea aerul că e universală, fără a fi chiar aşa. Pe scurt, aceasta cul­tură castaliană, o cultură înaltă şi nobilă, desigur, căreia-i sunt profund recunoscător, este pentru cei mai mulţi dintre cei ce-o posedă şi o reprezintă nu un organ şi un instrument, nu o cultură activă şi îndreptată spre un scop, nu una conştientă că trebuie să slujească un organ şi un instrument, nu o cultură activă şi îndreptată spre autosatisfacţie şi autoelogiere, spre desăvârşirea şi cultivarea extremă a specia­lităţilor spirituale. Ştiu că există un mare număr de castalieni integri şi foarte valoroşi, care nu doresc cu adevărat altceva decât a sluji, aceştia sârât profesorii educaţi la noi, îndeosebi cei ce lucrează afară, în ţară, departe de clima noastră plăcută şi de răsfăţul spiritual al Provinciei noastre, la şcolile profane, aducând servicii pline de abnegaţie, dar incalculabil de importante. Aceşti bravi profesori din afara Provinciei sunt propriu-zis, în sensul strict al cuvântului, singurii dintre noi care făptuiesc cu adevărat scopul Castaliei şi prin a căror muncă plătim ţării şi poporului multul bine pe care ni-l fac. Că misiunea noastră cea mai înaltă şi cea mai sfântă constă în a păstra fundamentul spiritual al ţării şi al lumii, care s-a adeverit a fi un element moral de cea mai mare eficacitate: anume simţul pentru adevăr, pe care se sprijină între altele şi dreptul ― aceasta o ştie foarte bine oricare dintre noi, fraţii din Ordin, dar la un examen de conştiinţă cei mai mulţi dintre noi ar trebui să admită că pentru ei prosperitatea lumii, conservarea onestităţii şi a purităţii spirituale şi în afara Provinciei noastre atât de curăţele nu e nicidecum lu­crul cel mai important, ba chiar n-are nici o importanţă şi că noi lăsăm cu dragă inimă pe seama bravilor profesori din afară să achite, prin munca lor plină de dăruire, datoria noastră faţă de lume şi să legitimeze în oarecare măsură privilegiile de care ne bucurăm cu toţii, jucători cu mărgele de sticlă, astronomi, muzicieni şi matematicieni. De orgoliul şi spiritul de castă, menţionate mai sus, se leagă şi insuficienta noastră grijă faţă de faptul dacă ne facem sau nu vrednici de privilegii şi prin realizări corespunzătoare, ca şi faptul că nu puţini dintre noi îşi închipuie că moderaţia pe care regu­lile Ordinului o impun vieţii noastre materiale ar fi o virtute respectată numai de dragul ei, când în realitate ea nu e decât un contraserviciu minim adus ţării ce face posibilă existenţa castaliană.

Mă limitez doar la indicarea acestor deficienţe şi peri­cole interne, ele nu sunt de neglijat, chiar dacă în epoci li­niştite nu ne-ar pune încă pentru multă vreme în primejdie existenţa. Dar noi, castalienii, nu suntem dependenţi numai de morala şi raţiunea noastră, ci, în mod esenţial, şi de starea ţării, ca şi de voinţa poporului. Ne mâncăm pâine a, ne folo­sim bibliotecile, ne desăvârşim şcolile şi arhiva ― dar dacă poporul nu ar mai avea chef să ne dea această posibilitate sau dacă ţara n-ar mai fi în stare s-o facă din cauza sărăcirii, a războiului etc., atunci, chiar în aceeaşi clipă, s-ar sfârşi cu viaţa şi studiile noastre. Că ţara noastră va considera într-o bună zi Castalia şi cultura noastră drept un lux pe care nu şi-l mai poate îngădui, că, în loc de a mai fi cu bunăvoinţă mândră de noi, ca până acum, ne va socoti într-o bună zi drept nişte paraziţi şi nişte dăunători, ba chiar nişte eretici şi inamici ― acestea sunt pericolele ce ne ameninţă din afară.

Dacă aş fi nevoit să înfăţişez aceste pericole unui castalian de mijloc, ar fi trebuit s-o fac desigur mai ales prin exemple din istorie şi, făcând-o, m-as fi lovit de o anumită re­zistenţă pasivă, de o anumită ignoranţă şi indiferenţă ce aproape că ar putea fi numită puerilă. Precum ştiţi, interesul pentru istoria universală e la noi, castalienii, extrem de slab, celor mai mulţi dintre noi le lipsesc nu numai interesul, ci, s-ar putea spune, chiar înţelegerea legitimităţii istoriei, ca şi orice consideraţie faţă de aceasta. Amestec de indiferenţă şi prezumţie, această aversiune faţă de orice studiere a istoriei universale m-a îndemnat adesea la reflecţii, în urma cărora am dedus că ea are două cauze, în primul rând, conţinutul is­toriei ― mă refer fireşte nu la istoria spiritului şi a culturii, pe care o cultivăm foarte mult ― ni se pare ceva de o va­loare inferioară; în măsura în care avem idee de ea, istoria universală constă din lupte brutale pentru putere, bunuri, ţări, materii prime, bani, pe scurt pentru obiective materiale şi cantitative, pentru lucruri pe care noi le considerăm în afara domeniului spiritual şi mai curând vrednice de dispreţ.

Pentru noi, secolul al şaptesprezecelea este epoca lui Descartes, Pascal, Froberger, Schutz, nu a lui Cromwell sau Lu­dovic al XIV-lea. A doua cauză a ororii noastre faţă de istoria universală constă în neîncrederea moştenită şi, după părerea mea, în mare parte justificată faţă de un anume mod de a interpreta şi de a scrie istoria, foarte îndrăgit în perioada de decadenţă de dinaintea întemeierii Ordinului nostru şi căruia dintru început nu-i acordăm nici cel mai mic credit: aşa-numita filozofie a istoriei, a cărei înflorire ingenioasă şi totodată influenţa cea mai periculoasă le aflăm la Hegel, care însă în secolul următor a dus până la cea mai res­pingătoare falsificare a istoriei şi demoralizare a simţului pentru adevăr. Pentru noi, predilecţia arătată filozofiei isto­riei face parte dintre caracteristicile principale ale epocii de decadenţă spirituală şi de exacerbate lupte politice pentru putere, pe care o numim uneori „secolul războinic", de cele mai multe ori însă „epoca foiletonistică". Pe ruinele acelei epoci, din combaterea şi înfrângerea spiritului ei ― sau a lip­sei ei de spirit ― a rezultat cultura noastră de azi, au luat naştere Ordinul şi Castalia. Acum, orgoliul nostru spiritual ne determină să avem faţă de istoria universală, îndeosebi faţă de aceea mai nouă, aproape aceeaşi atitudine pe care au avut-o faţă de scena lumii ascetul şi ermitul din vremea ve­chiului creştinism. Istoria ne apare ca o arenă a instinctelor, a modelelor, a concupiscenţei, a setei de câştig şi a setei de putere, a poftei de sânge, a forţei brutale, a distrugerilor şi războaielor, a miniştrilor ambiţioşi, şi generalilor vânduţi, a oraşelor bombardate, şi uităm mult prea uşor că acesta nu reprezintă decât unul dintre multiplele ei aspecte. De aseme­nea, uităm mai ales că noi înşine suntem un fragment de isto­rie, ceva ce s-a constituit prin devenire şi ceva ce e osândit să piară, în cazul că-şi va pierde capacitatea unei continue de­veniri şi transformări. Suntem de-a dreptul istorie, suntem copărtaşi la istoria universală şi la răspunderea faţă de po­ziţia noastră în cadrul ei. Conştiinţa acestei responsabilităţi ne lipseşte foarte mult.



Dacă aruncăm o privire asupra propriei noastre istorii, asupra epocii când s-au constituit provinciile pedagogice ac­tuale, în ţara noastră ca şi în câteva altele, asupra constituirii diverselor ordine şi ierarhii, dintre care una e Ordinul nos­tru, atunci constatăm de îndată că ierarhia şi patria noastră, draga noastră Castalie, n-au fost întemeiate de oameni care s-au comportat faţă de istoria universală cu atâta resemnare şi cu atât orgoliu ca noi. Predecesorii şi ctitorii noştri şi-au început opera la sfârşitul erei războinice într-o lume de­vastată. Ne-am deprins să explicăm unilateral stările de lu­cruri din lumea acelei epoci, ce-a început cam o dată cu primul aşa-numit război mondial, numai prin aceea că toc­mai atunci spiritul nu mai era la preţ şi că el devenise pentru puternicii conducători de state doar un mijloc de luptă utili­zat ocazional, subordonat, fapt în care noi vedem o conse­cinţă a corupţiei „foiletonistice". Ei da, este uşor să se constate lipsa de spiritualitate şi brutalitatea cu care s-au purtat acele lupte pentru putere . Dacă le numesc lipsite de spiritualitate, o fac nu pentru că aş ignora marile lor rea­lizări de ordin intelectual şi metodic, ci fiindcă noi suntem obişnuiţi şi ţinem să considerăm spiritul ca fiind în prima li­nie dorinţa de adevăr, iar spiritul utilizat în acele lupte pare ce-i drept a nu fi avut nimic comun cu dorinţa de adevăr. Ne­norocirea acelei epoci a stat în faptul că neliniştea şi dinami­ca rezultate din extrem de rapida creştere numerică a populaţiei n-a avut drept corolar o ordine morală cât de cât solidă; resturile totuşi existente ale unei asemenea ordini au fost suprimate prin sloganurile de actualitate, astfel că în cursul acelor lupte nu mai dăm decât de fapte stranii şi ori­bile, întocmai ca la scindarea bisericii provocată de Luther, cu patru sute de ani înainte, lumea întreagă a fost copleşită dintr-o dată de o nelinişte uriaşă, pretutindeni s-au format fronturi de luptă, pretutindeni a apărut brusc o crudă duşmănie de moarte între tineri şi bătrâni, între patrie şi umanitate, între roşii şi albi, iar noi, cei de azi, nu mai putem reconstitui forţa şi dinamica interioară a acelor „roşii" şi „albi", nu mai putem reconstitui conţinutul propriu-zis şi semnificaţiile tuturor acelor devize şi chemări la luptă, ca să nu mai spunem că nu le mai putem înţelege şi împărtăşi; în întreaga Europă, ba chiar pe jumătate din globul terestru, vedem, ca în vremea lui Luther, credincioşi şi eretici, tineri şi bătrâni, militanţi ai lui ieri şi militanţi ai lui mâine lovindu-se unii de alţii cu entuziasm sau cu deznădejde, adesea frontu­rile se-ntindeau de-a curmezişul hărţii unei ţări, tăiau în două popoare şi familii, şi nu trebuie să ne îndoim că majori­tatea combatanţilor înşişi, sau cel puţin a conducătorilor, considerau toate acestea drept extrem d e pline de sens, după cum nu putem nega că mulţi dintre conducătorii şi purtătorii de cuvânt aduceau în acele lupte o anume bunăcredinţă ro­bustă, un anume idealism, cum i se spunea pe atunci.

Pretu­tindeni, oamenii s-au luptat între ei, au ucis şi au devastat, şi pretutindeni şi de ambele părţi cu credinţa că lupta se dă în numele lui Dumnezeu împotriva diavolului.

În Castalia noastră, acea epocă sălbatică de mari entuziasme, de ură sălbatică şi de suferinţe nespuse s-a scufundat într-un fel de uitare aproape de neînţeles deoarece respectiva epocă e totuşi atât de strâns legată de apariţia aşezămintelor noastre, a căror premisă şi sorginte este. Un satiric ar putea asemui această uitare cu aceea arătată faţă de naşterea şi părinţii lor de aventurierii înnobilaţi şi ajunşi. Să mai stăruim puţin asupra epocii războinice. Am citit unele dintre documentele ei şi m-am interesat, făcând aceasta, mai puţin de popoarele subjugate şi de oraşele distruse, cât mai ales de comportamentul persoanelor cu preocupări intelectuale. Le-a fost greu acestora, iar cei mai mulţi nici n-au rezistat. Au existat martiri, atât printre savanţi, cât şi printre clerici, iar martirajul şi exemplul lor n-au rămas fără folos nici chiar în acele vremuri deprinse cu atrocităţile. Totuşi majoritatea reprezentanţilor intelectualităţii n-au putut suporta presiunea acelei epoci de forţă brutală. Unii au capitulat şi şi-au pus la dispoziţia conducătorilor de state talentele, cunoştinţele şi metodele; este cunoscută expresia unui profesor universitar de-atunci din Republica Massagheţilor: „Cât fac doi şi cu doi, nu facultatea noastră trebuie să hotărască, ci al nostru domn gheneral". Alţii au făcut opoziţie, câtă vreme au putut-o face pe un teren doar pe jumătate periclitat, şi au dat publi­cităţii proteste. Un autor de celebritate mondială ― aflăm din lucrarea lui Ziegenhalβ ― a semnat în decursul unui sin­gur an peste două sute de asemenea proteste, avertismente, apeluri la raţiune etc., probabil mai multe decât a putut să citească în realitate.

Cei mai mulţi însă au învăţat să tacă, au învăţat să sufere de foame şi frig, să cerşească şi să se as­cundă de poliţie, au murit prematur, iar cel ce murea era invidiat de supravieţuitori. Nenumăraţi dintre dânşii şi-au pus laţul de gât. Cu adevărat, nu mai era o satisfacţie şi o cinste să fii erudit sau literat: cine se punea în serviciul celui ce deţinea puterea şi al sloganurilor oficiale, acela obţinea, ce-i drept, slujbă şi pâine, dar şi dispreţul celor mai buni dintre colegii săi şi, desigur, în cele mai multe cazuri, se adăuga şi chinul mustrărilor de conştiinţă; cine refuza să colaboreze trebuia să flămânzească, trebuia să trăiască la voia întâmplării, ca păsările cerului, şi să moară în mizerie sau în exil. S-a produs astfel o selecţie îngrozitoare, nemaiauzit de aspră. A decăzut rapid nu numai cercetarea ştiinţifică, în măsura în care nu servea scopurilor politice şi războinice, ci şi învăţământul. înainte de toate, istoria universală, adusă mereu la diapazonul naţiunii cu rol de conducător în acel moment, a fost simplificată şi neprelucrată, filozofia istoriei şi foiletonul domneau până şi în scoli.

Destul cu amănuntele. Au fost vremuri aspre şi sălbatice, vremuri haotice şi babilonice, în care popoarele şi partidele, bătrânii şi tinerii, roşiii şi albii nu se mai înţelegeau unii cu alţii. Sfârşitul acestora, după o suficientă sângerare şi mizerie, a fost o năzuinţă mereu mai puternică a tuturor de revenire la raţiune, de regăsire a unui limbaj comun, de ordine, de bună-cuviinţă, de măsuri valabile, de un alfabet şi de o tablă a înmulţirii care să nu mai fie dictate de interesele puterii şi să fie modificate în fiecare clipă. A luat naştere o uriaşă nevoie de adevăr şi dreptate, de raţiune, de ieşire din haos. Acest vacuum de la sfârşitul unei epoci violente şi orientate numai spre exterior, această năzuinţă nespus de stăruitoare şi fierbinte a tuturor spre un nou început şi spre o ordine sunt fenomenele cărora le datorăm Castalia şi existenţa noastră. Ceata minusculă, vitează, pe jumătate înfometată, dar neîncovoiată a intelectualilor adevăraţi a început să de­vină conştientă de posibilităţile ei, a început să-şi dea, printr-o autodisciplină ascetică şi eroică, o ordine şi o constituţie, a început să lucreze din nou, pretutindeni, în grupe mici şi foarte mici, să pună capăt sloganurilor şi să edifice din nou, pornind de la temelie, o spiritualitate, un învăţământ, o cercetare ştiinţifică, o cultură.

Construcţia a reuşit; de la începuturile ei sărmane şi eroice a crescut trep­tat până la dimensiunile unei clădiri magnifice, a creat de-a lungul generaţiilor Ordinul, autoritatea educativă, şcolile de elită, arhiva şi colecţiile, şcolile speciale şi seminarele, jocul cu mărgele de sticlă, iar noi suntem cei ce locuim, ca moşte­nitori şi uzufructuari, în clădirea aceasta aproape prea luxoasă! Şi, fie zis încă o dată, locuim în ea ca nişte musafiri cam ignoranţi în ceea ce priveşte situaţia noastră şi cam comozi, nu vrem să ştim nimic despre uriaşele jertfe omeneşti pe care sunt clădite temeliile noastre, nimic despre experienţele pline de suferinţă, ai căror moştenitori suntem, nimic despre istoria universală, care ne-a înălţat sau tolerat construcţia, care ne poartă şi ne tolerează pe noi cei de astăzi şi poate încă pe alţi castalieni şi magiştri de după noi, dar care va doborî cândva din nou construcţia noastră şi o va înghiţi, aşa cum doboară şi înghite tot ceea ce a îngăduit să crească.

Mă întorc din istorie, iar consecinţa, aplicarea la ziua de azi şi la noi este aceasta: sistemul şi Ordinul nostru au şi depăşit punctul culminant al înfloririi şi al fericirii, pe care jocul enigmatic al evenimentelor internaţionale le îngăduie când şi când frumosului şi altor valori vrednice de a fi râvnite. Suntem în declin, o situaţie care se va prelungi încă multă vreme, dar în orice caz nu ne va mai reveni nimic mai măreţ, mai frumos şi mai demn de dorit decât ceea ce avem în pre­zent, drumul merge la vale; istoriceşte, cred eu, suntem copţi pentru lichidare, iar aceasta nu se va produce astăzi sau mâine, însă poimâine sigur. Trag această concluzie nu numai dintr-o apreciere prea morală a realizărilor şi a capacităţilor noastre, ci mai cu seamă din mişcările pe care le văd pregătindu-se în lumea din afară. Se apropie vremuri critice, pretutindeni se simt semne prevestitoare că lumea vrea să-şi deplaseze din nou centrul de greutate. Se pregătesc noi dis­locări ale puterii, acestea nu se vor realiza fără război şi acte de violenţă, o ameninţare nu numai a păcii, ci şi a vieţii şi a libertăţii vine dinspre Orientul îndepărtat. Chiar dacă ţara noastră şi politica ei se vor menţine neutre, chiar dacă între­gul nostru popor va persevera (ceea ce totuşi n-o face) în menţinerea stărilor de lucruri de până acum şi va voi să rămână devotat idealurilor castaliene, totul va fi zadarnic.

Încă de pe acum unii dintre parlamentarii noştri vorbesc, ocazional, destul de clar despre faptul că sistemul castalian s-a transformat într-un lux cam costisitor pentru ţară. Îndată ce vor deveni necesare în mod serios înarmări de război, înarmări destinate exclusiv apărării, iar aceasta se poate întâmpla curând, se va ajunge la mari măsuri de economie şi, în ciuda bunelor intenţii ale guvernului faţă de Castalia o mare parte dintre aceste măsuri ne va afecta şi pe noi. Suntem mândri de faptul că ordinul nostru şi permanenţa culturii spirituale, pe care el o garantează, pretind din partea ţării sacrificii relativ modeste. De fapt, în comparaţie cu alte epoci, îndeosebi cu perioada foiletonistică, cu universităţile ei dotate generos, cu nenumăratele ei consilii şi institute luxurioase, aceste sacrificii nu sunt mari, iar în comparaţie cu acelea înghiţite de război şi înarmare în secolul războinic apar infinit de mici. Dar tocmai această înarmare va re­deveni poate în curând porunca supremă, în parlament vor domina din nou generalii şi, dacă poporul va fi pus să aleagă între a jertfi Castalia sau î se expune pericolului războiului şi pieirii, e limpede pentru noi la ce hotărâre se va ajunge. Fără îndoială, atunci va lua numaidecât avânt şi o ideologie războinică însuşită îndeosebi de tineret, o concepţie lozin­cardă asupra lumii, conform căreia savanţii şi ştiinţa, latina, matematica, cultura, preocupările spirituale vor fi conside­rate vrednice de a exista numai în măsura în care vor putea sluji scopurile războinice.

Valul se şi rostogoleşte spre noi, odată ne va mătura cu totul. Poate că asta va fi bine şi necesar. Mai înainte însă, prea stimaţi colegi, în măsura în care ne vom trezi şi vom avea curaj, ne stă la îndemână acea libertate limitată de a de­cide şi de a acţiona, care e îngăduită omului şi care face din istoria universală o istorie a oamenilor. Putem, dacă vrem, să închidem ochii, deoarece pericolul e încă oarecum îndepărtat; probabil că noi, cei ce suntem astăzi magiştri, vom funcţiona în linişte până la capăt şi ne vom sfârşi zilele în bună pace, mai înainte ca pericolul să se apropie şi să de­vină vizibil pentru toţi. Pentru mine totuşi, şi desigur nu nu­mai pentru mine singur, această pace nu va fi aceea a conştiinţei curate. N-aş putea să-mi îndeplinesc mai departe funcţia şi să practic jocul cu mărgele de sticlă în linişte şi pace satisfăcut de faptul că cele ce vor urma nu mă vor mai găsi în viaţă.


Yüklə 2,37 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   24   25   26   27   28   29   30   31   ...   37




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin