Jocul cu mărgele de sticlă

N-a fost atunci nici pentru mine. Şi-a cum povesteşte mai departe ce s-a mai întâmplat. Vorbeşte fără reţineri!

― Am să încerc, zise Plinio. Reproşuri, oricum, nu ţin să-ţi fac. Trebuie să-ţi şi mărturisesc că atunci te-ai purtai faţă de mine extrem de corect, şi încă mai mult decât atât când am dat urmare actualei tale invitaţii de a veni în acest Waldzell, pe care nu l-am mai revăzut niciodată după acel al doilea curs de vacanţă, şi chiar când am acceptat alegerea ca membru în comisia pentru Castalia, intenţia mea a fost să mă confrunt cu tine şi cu trăirea de atunci, indiferent dacă asta ar fi fost sau nu plăcut pentru noi doi. Şi-acum am să continuu. Am venit la cursul de vacanţă şi am fost încartiruit în casa de oaspeţi. Participanţii la curs erau aproape toţi cam de vârsta mea, câţiva chiar cu mult mai în vârstă; eram cel mult douăzeci de oameni, în cea mai mare parte foşti elevi ai Castaliei, dar fie jucători cu mărgele de sticlă slabi, indife­renţi, neglijenţi, fie începători, cărora le venise atât de târzii ideea să cunoască şi ei niţeluş jocul; a fost o uşurare pentru mine că nu cunoşteam pe nici unul dintre ei. Deşi conducătorul cursului, unul dintre funcţionarii auxiliari de la arhivă, şi-a dat toată osteneala şi s-a arătat foarte priete­nos cu noi, lucrurile au luat aproape de la început oarecum caracterul unei şcoli de mâna a doua şi inutile, al unui fel de scoală de corecţie, ai cărei participanţi îngrămădiţi ocazional laolaltă credeau tot atât de puţin ca şi profesorul lor în sensul şi succesul ei real, chiar "dacă nici unul nu voia să recunoască asta. Puteai să te întrebi uimit pentru ce se adunase acolo această mână de oameni, ca să facă din proprie voinţă un lucru pentru care forţele lor nu erai îndestulătoare, iar interesul lor insuficient de mare, ca să-i facă apţi de perseverenţă şi sacrificiu, şi de ce un specialist erudit consimţea să le p redea un curs şi să le dea explicaţii de la care nici el însuşi nu putea aştepta cine ştie ce succes N-am ştiut atunci, am aflat abia mai târziu de la oameni cu mai multă experienţă, că am avut mare ghinion cu acest curs, că o altă grupare a participanţilor l-ar fi putut face interesant, stârnind emulaţia, ba chiar entuziasmul. Ar fi fost suficienţi ― mi s-a spus mai târziu, doi părtaşi care să se stimuleze unu pe altul sau care să se cunoască s i să fie legaţi sufleteşte mai dinainte pentru ca să dea avânt mai mare unui asemenea curs, precum şi tuturor participanţilor la el, inclusiv profesorul lor. Eşti maestru al jocului cu mărgele de sticlă, trebuie să ştii asta.

Ei, am avut aşadar ghinion, din colectivitatea noastră întâmplătoare a lipsit mica celulă care să-i dea viaţă, n-am ajuns să ne încălzim, să luăm avânt, cursul a fost şi a rămas unul lânced, ca o suită de lecţii recapitulative la o scoală pentru adulţi. Zilele treceau, cu fiecare dezamăgirea sporea. Dar în afară de jocul cu mărgele de sticlă mai era acolo Waldzellul, pentru mine un loc de care mă legau amintiri sfinte şi vii, iar dacă respectivul curs eşuase, îmi rămâneau totuşi sărbătoarea unei întoarceri acasă , contactul cu foştii colegi, poate şi o revedere cu acel camarad de la care păstram cele mai multe şi mai puternice amintiri şi care reprezenta pentru mine, mai mult decât oricare altul, chipul Castaliei noastre: cu tine, Josef. Dacă aveam să revăd câţiva dintre tovarăşii mei din adolescenţă şi de la scoală, dacă în plimbările mele prin locurile frumoase şi atât de dragi aveam să mă reîntâlnesc cu duhurile bune din anii tinereţii mele, dacă şi tu aveai să mi te apropii iară şi să ne angajăm în convorbiri aidoma disputei de odinioară, mai puţin între tine şi mine, cât între problema mea castaliană şi eu însumi, atunci n-ar mai fi fost păcat de această vacanţă, atunci n-avea decât să se ducă-ncolo cursul şi toate celelalte.

Cei doi camarazi din vremea scolii, care mi-au ieşit în drum mai întâi, au fost nişte nevinovaţi, m-au bătut bucuroşi pe umăr şi mi-au pus întrebări puerile despre legendara mea viaţă din lumea mare. Ceilalţi câţiva însă n-au mai fost atât de naivi, făceau parte din Satul jucătorilor şi din elita mai tânără, nu mi-au mai pus întrebări copilăreşti, mă salutau, când mă întâlneau în vreuna din încăperile sanctuarului tău şi nu mă puteau ocoli, cu o politeţe rece şi cam exagerată, mâi mult complezenţă. Şi nu puteau accentua îndeajuns că sunt ocupaţi până peste cap cu lucruri importante, pentru mine inaccesibile, că le lipsesc timpul, curiozitatea, interesul, dorinţa de a reînnoi vechea cunoştinţă. Ei, nu m-am vârât în sufletul lor, i-am lăsat în pace, în pacea lor olimpiană, senină, sfidătoare, castaliană. Priveam la ei şi la ziua lor de muncă voioasă întocmai ca un deţinut printre gratii, sau cum se uită sacii, flămânzii şi oprimaţii la aristocraţi şi la bogătaşi, oameni veseli, frumoşi, cultivaţi, bine crescuţi, odihniţi, cu feţe şi mâini îngrijite.

Şi-apoi ai apărut tu, Josef, şi bucuria şi o nouă speranţă mi s-au trezit în suflet când te-am văzut. Treceai prin curte, te-am recunoscut din spate după mers şi te-am strigat îndată pe nume. În sfârşit, un om! m-am gândit, în sfârşit, un prieten, poate şi un adversar, dar unul cu care se poate sta de vorbă; e adevărat, un castalian tipic, însă nu unul pentru care calita­tea de castalian este o mască şi o platoşă rigidă, nu, ci un om, un om capabil să înţeleagă!

Nu se putea să nu bagi de seama cât eram de bucuros şi cât de multe aşteptam de la tine, şi de fapt m-ai şi întâmpinat cu cea mai mare amabilitate. Mă mai cunoşteai, mai însemnam ceva pentru tine, îţi făcea plăcere să-mi revezi chipul. Şi aşa, întâlnirea noastră nu s-a limitat la bucuroasa strângere de mână din curte, m-ai invitat şi mi-ai dedicat, mi-ai jertfit o seară întreagă! Dar, dragă Knecht, ce seară a fost asta! Ne-am chinuit, amândoi, să apărem cât mai puşi la punct, să ne purtăm cât mai politicos şi aproape camaradereşte unul cu altul, şi cât ne-a fost de greu să târâm convorbirea oloagă de la o temă la alta! Dacă ceilalţi fuse­seră faţă de mine indiferenţi, ceea ce mi se întâmpla cu tine era şi mai rău, această sforţare încordată şi fără folos de dra­gul unei foste prietenii era mult mai dureroasă. Seara aceea a pus capăt definitiv iluziilor mele, mi-a arătat necruţător de clar că nu mai sunt un camarad, un tovarăş de idei, un casta­lian, un om de rang, ci un nătâng inoportun, gata să se bată pe burtă cu alţii, un străin necioplit; iar faptul că toate aces­tea s-au petrecut într-o formă atât de corectă şi frumoasă, că dezamăgirea şi nerăbdarea au rămas atât de ireproşabil mas­cate mi s-a părut a fi lucrul cel mai rău. Dacă m-ai fi ocărit, mi-ai fi făcut reproşuri, dacă m-ai fi acuzat: „Ce-ai făcut din tine, prietene, cum ai putut să decazi în halul ăsta?", aş fi fost fericit şi gheaţa s-ar fi spart. Dar nimic din toate acestea. Mi-am dat seama că se terminase cu apartenenţa mea la Castalia, cu dragostea mea faţă de voi şi studiile mele în arta jocului cu mărgele de sticlă, că s-a terminat cu camaraderia noastră. Repetitorul Knecht acceptase vizita mea inoportună la Waldzell, se chinuise şi se plictisise o seară împreună cu mine, iar acum îmi dădea din nou răvaş de drum, în forma cea mai ireproşabilă.

Luptând cu emoţia, Designori se întrerupse şi privi cu faţa crispată de chin spre magistru. Acesta stătea înaintea lui, un ascultător foarte atent, dar nu mai puţin emoţionat, şi se uita la prietenul său cu un surâs de totală participare cor­dială, întrucât celălalt continua să tacă, Knecht îşi lăsă privi­rea să se odihnească asupra lui, o privire plină de bunăvoinţă şi cu o expresie de mulţumire, chiar de plăcere, pe care prie­tenul o suportă cu un aer întunecat un minut sau mai mult.

― Râzi? strigă Plinio cu putere, însă nu supărat. Râzi? Găseşti că totul e în ordine?

― Trebuie să convin, zâmbi Knecht, că ai înfăţişat exce­lent împrejurarea, excelent, a fost întocmai cum ai descris-o, şi probabil că restul de jignire şi tonul acuzator din vocea ta au fost necesare ca să obţii acest rezultat şi să-mi reactuali­zezi atât de desăvârşit scena. Deşi, din păcate, priveşti lucru­rile încă vădit cam cu ochii de-atunci şi m-ai jignit puţin, totuşi ţi-ai narat destul de obiectiv povestirea despre doi ti­neri aflaţi într-o situaţie cam penibilă, care au trebuit, amândoi, să fie cam prefăcuţi şi dintre care unul, anume tu, a făcut greşeala să-şi tăinuiască suferinţa reală şi serioasă sub impasul situaţiei, ca şi sub apariţia lui cilibie, în loc să pună capăt jocului cu măşti. S-ar părea oarecum că şi astăzi încă pui eşecul acelei întâlniri mai mult pe socoteala mea decât pe a ta, deşi tu ai avut în primul rând rolul de a schimba situaţia. Cu adevărat nu ţi-ai dat seama de asta? Dar descrierea a fost foarte bună, asta trebuie s-o spun. Am simţit într-adevăr din nou toată apăsarea şi jena din acel ciudat ceas de seară, am avut din nou pentru câteva clipe impresia că trebuie să lupt ca să-mi impun o anumită atitudine şi că mă ruşinez puţin pentru amândoi. Da, povestirea ta este exactă. E o plăcere să auzi pe cineva povestind astfel.

― Ei, începu Plinio, niţel cam mirat, iar în vocea lui încă mai răsuna un rest de jignire şi de neîncredere, e îmbu­curător că măcar unul dintre noi a fost amuzat de povestirea mea. Pentru mine, trebuie să ştii, n-a fost nici un fel de amu­zament.

― Dar acum vezi, zise Knecht, acum vezi totuşi cu câtă seninătate putem privi această poveste care n-a fost chiar faimoasă pentru nici unul dintre noi doi? Putem să facem haz de ea.

― Să facem haz? De ce?

― Deoarece povestea asta despre excastalianul Plinio, care-şi dă osteneala cu jocul cu mărgele de sticlă şi se luptă să fie recunoscut de camarazii de odinioară, a trecut şi s-a terminat definitiv, ca şi aceea despre politicosul repetitor Knecht care, în ciuda tuturor formelor castaliene în care şi-a învelit strâmtorarea, a reuşit atât de puţin să se ascundă în faţa acestui Plinio picat din nori, încât şi azi după aşa de mulţi ani se poate revedea reflectat ca într-o oglindă.

Încă o dată, Plinio, ai o memorie bună, ai povestit bine, eu n-aş fi putut s-o fac aşa. E o fericire pentru noi că această poveste s-a terminat cu totul şi putem face haz de ea.

Designori era încurcat. Fireşte, resimţea buna dispoziţie a magistrului ca ceva agreabil şi cordial, departe de orice gând batjocoritor, şi mai simţea că dincolo de această voioşie se află o mare seriozitate; totuşi în timpul povestirii retrăi se prea dureros amărăciunea acelei împrejurări, iar povestirea lui avusese prea mult caracterul unei spovedanii, pentru ca să poată schimba cu una cu două tonul.

― Poate că tu uiţi, zise el şovăind, deşi pe jumătate con­vertit la alte sentimente, că ceea ce ţi-am povestit a însemnat pentru mine altceva decât pentru tine. Pentru tine a fost, cel mult, ceva plictisitor, pentru mine însă o înfrângere şi o prăbuşire, ca şi, de altfel, începutul unor mari schimbări în viaţa mea. Când, îndată după terminarea cursului, am părăsit atunci Waldzellul, m-am hotărât să nu mă mai întorc aici niciodată şi eram aproape gata să urăsc Castalia şi să vă urăsc pe voi toţi. îmi pierdusem iluziile şi înţelesesem că nu mai fac parte dintre voi, că poate nici înainte nu vă aparţinu­sem cu totul, aşa cum îmi închipuisem, şi n-a lipsit mult să devin un renegat şi un duşman declarat al vostru.

Prietenul îl privea cu seninătate şi în acelaşi timp scrutător.

― Desigur, spuse el, toate astea, nădăjduiesc, ai să mi le povesteşti de asemenea în curând. Dar astăzi situaţia noastră, mi se pare, e totuşi aceasta: prieteni în prima tinereţe, ne-am despărţit şi am mers pe căi foarte diferite; apoi ne-am întâlnit din nou; asta a fost atunci, la acel nefericit curs de vacanţă; tu deveniseşi pe jumătate sau pe de-a-ntregul un om de lume, eu un waldzellian cam înfumurat şi împlătoşat în formele castaliene, iar această revedere dezamăgitoare şi jenantă ne-am amintit-o astăzi. Ne-am revăzut pe noi înşine şi perplexitatea noastră de-atunci, şi am putut suporta ima­ginea şi putem face haz de ea, deoarece lucrurile stau azi cu totul altfel. Nu vreau să ascund că impresia pe care mi-al făcut-o atunci m-a pus realmente în mare încurcătură, a fost o impresie extrem de neplăcută, negativă, nu ştiam cum s mă port cu tine, îmi apăreai ca un om neîndemânatic, necioplit, frivol, şi asta într-un mod neaşteptat, consternant şi iri­tant.

Eu eram un tânăr castalian care nu cunoştea lumea şi la drept vorbind nici nu voia s-o cunoască, iar tu erai un tânăr străin, despre care nu înţelegeam prea bine de ce ne caută şi de ce urmează un curs de joc, deoarece păreai a nu mai avea aproape nimic din însuşirile unui elev de elită. M-ai călcat pe nervi, cum te-am călcat şi eu. în ochii tăi, fireşte, trebuia să apar ca un waldzellian fudul şi fără nici un merit, care căuta să păstreze cu grijă distanţa între el şi un necastalian, diletant în ale jocului. Iar tu erai pentru mine un soi de bar­bar sau de semidoct, care părea să-mi solicite interesul şi prietenia cu pretenţii inoportune, nefondate şi sentimentale. Ne-am pus în gardă unul faţă de celălalt, am fost aproape să ne urâm unul pe altul. Nu puteam face altceva decât să ne despărţim, deoarece nici unul nu avea nimic de dat celuilalt şi nici unul nu era în stare să fie echitabil cu celălalt.

Azi însă, Plinio, am putut reactualiza amintirea îngro­pată cu jenă şi putem face haz de acea scenă, deoarece astăzi am venit unul în întâmpinarea celuilalt ca nişte oameni schimbaţi, având cu totul alte intenţii şi posibilităţi, fără sentimentalisme, fără simţăminte tăinuite de gelozie şi ură, fără înfumurare, da, amândoi am devenit de mult alţi oameni.

Designori zâmbi eliberat. Totuşi, mai întrebă:

― Putem fi oare siguri de asta? în definitiv, bunăvoinţă am avut şi atunci.

― Asta aşa e, râse Knecht. Dar cu această bunăvoinţă ne-am chinuit şi ne-am străduit până la un grad insuportabil. Nu ne-am putut suferi, atunci, instinctiv, fiecare dintre noi îi apărea celuilalt nevrednic de încredere, iritant, străin, res­pingător, şi numai prejudecata unei obligaţii, a unei legături ne-a constrâns să jucăm o seară întreagă comedia aceea isto­vitoare. Lucrul acesta a devenit pentru mine limpede îndată după vizita ta. Fosta noastră prietenie, ca şi fosta noastră adversitate mai dăinuiau totuşi pentru amândoi. în loc de a te lăsa să moară, am crezut că trebuie să le deshumăm şi să le continuăm într-un fel oarecare. Ne simţeam culpabili faţă de ele şi nu ştiam cu ce poate fi plătită vina. Nu-i aşa?

― Cred, zise Plinio gânditor, că tu eşti şi astăzi încă niţel prea politicos. Zici „noi doi", dar nu amândoi ne-am căutat unul pe altul fără să ne putem găsi.

Căutarea, dragostea se aflau cu totul de partea mea, la fel şi dezamăgirea şi suferinţa. Ce s-a schimbat, te întreb, în viaţa ta după întâlnirea noastră? Nimic! Pentru mine, dimpotrivă, întâlnirea aceasta a însemnat o cotitură profundă şi dureroasă, şi din pricina aceasta nu pot împărtăşi hazul cu care tu te lepezi de ea.

― Iartă-mă, îl îmbuna Knecht prieteneşte, am fost prea pripit. Nădăjduiesc însă că te voi determina cu timpul să râzi împreună cu mine. Ai dreptate, ai fost rănit atunci, e adevărat nu de mine, cum ai crezut şi cum s-ar părea că persişti să crezi, ci de prăpastia şi înstrăinarea dintre voi şi Castalia, pe care s-ar fi părut că noi doi reuşisem să le înfrângem în timpul prieteniei noastre din scoală şi care acum se căsca deodată în faţa noastră atât de îngrozitor de adâncă şi largă, în măsura în care mă faci vinovat personal de asta, te rog să-ţi rosteşti fără reţinere acuzaţia.

― Ah, despre o acuzaţia n-a fost vorba niciodată. Dar despre o tânguire, da. N-ai auzit-o atunci şi, cum se pare, nu vrei s-o auzi nici azi. Ai răspuns atunci la ea cu zâmbete şi cu o ţinută corectă, astăzi faci acelaşi lucru.

Nu putea să înceteze a accentua asta, deşi citea în privi­rea maestrului prietenie şi o profundă bunăvoinţă; trebuia să se elibereze odată de povara aceasta dureroasă purtată atâta vreme.

Knecht nu-şi schimbă expresia feţei. Reflectă puţin, apoi în cele din urmă zise cu băgare de seamă:

― Abia acum încep să te înţeleg, amice. Poate că ai dreptate, şi va trebui să vorbim şi despre asta. Dar mai înainte aş vrea să-ţi reamintesc doar că ai fi avut totuşi drep­tul să te aştepţi la o înţelegere din partea mea faţă de ceea ce tu numeşti tânguire, numai dacă ai fi rostit într-adevăr această tânguire. S-a întâmplat însă că în timpul convorbirii din acea seară petrecută în casa de oaspeţi n-ai formulat nici o tânguire, ci te-ai arătat, întocmai ca şi mine, cât se poate de solid înfipt pe picioare şi viteaz, ai jucat faţă de mine rolul celui ce n-are nimic reproşabil şi nici n-are despre ce se tângui. în sufletul tău însă, cum aflu azi, te aşteptai totuşi să iau act de tânguirea ta nerostită şi să-ţi descopăr, dincolo de mască, chipul adevărat. Ei, din asta am putut observa eu şi atunci câte ceva, chiar dacă nici pe departe totul. Dar cum aş fi putut, fără să-ţi rănesc mândria, să-ţi dau a înţelege că-mi fac griji în privinţa ta, că te compătimesc?

Şi cu ce folos, ţi-aş fi întins mâna, când mâna mea era goală şi nu aveam să-ţi dea nimic, nici un sfat, nici o mângâiere, nici o prietenie, când drumurile noastre erau total despărţite? Da, tăinuita stare de nemulţumire şi de nefericire, pe care o ascundeai înapoia înfăţişării tale elegante şi voioase, mă importuna şi mă deranja atunci, mi se părea, vorbind deschis, respingătoare, ea implica solicitarea unei participări şi compătimiri, cu care înfăţişarea ta nu se potrivea, avea ceva copilăros şi de stăruinţă indiscretă, aşa mi se părea mie, şi n-a avut altă urmare decât să-mi îngheţe simţirea. Ridicai pretenţii la camaraderia mea, voiai să fii un castalian, un jucător cu mărgele de sticlă, şi păreai totodată atât de nestăpânit, atât de bizar, atât de căzut pradă unor sentimente egoiste! Cam asta a fost sentinţa mea de atunci; căci eu vedeam bine că nu mai păstrai aproape nimic din însuşirile unui castalian, uitaseşi evident chiar şi regulile de bază. Bine, asta nu era treaba mea. Dar de ce veniseşi atunci la Waldzell şi de ce voiai să ne întâmpini ca pe nişte camarazi? Cum ţi-am spus-o, lucrul acesta era pentru mine supărător şi respingător, iar tu ai avut perfectă dreptate, interpretând politeţea mea zeloasă drept o respingere. Da, instinctiv, te-am respins, şi nu pentru că erai un fiu al lumii, ci fiindcă aveai pretenţia să treci drept castalian. Când ai reapărut apoi după atât de mulţi ani, nu se mai simţea la tine nimic din toate acestea, arăta i ca un om din lumea profană şi vorbeai ca unul din afară, iar expresia de tristeţe, durere sau nefericire de pe chipul tău m-a mişcat într-un mod neobişnuit; însă totul, ţinuta, cuvintele tale, chiar şi tristeţea ta mi-au plăcut, erau frumoase, ţi se potriveau, erau demne de tine, nu mă stingherea nimic la ele, puteam. să te accept şi să te confirm, fără rezistenţa interioară de altădată, acum nu mai era nevoie de vreun exces de politeţe Şi ţinută, şi astfel te-am întâmpinat numaidecât ca un prieten şi m-am străduit să-ţi arăt dragostea şi compasiunea mea. De astă dată s-a întâmplat mai curând invers decât odinioară, de astă dată mai curând eu am fost acela care am făcut eforturi Şi m-am luptat ca să te câştig, în vreme ce tu te menţineai foarte rezervat; acum, fireşte, păstrând tăcerea, am considerat apariţia ta în Provincie şi interesul tău pentru destinul ei ca Pe un fel de mărturisire a dependenţei şi a devotamentului tău faţă de ea. Şi uite, în cele din urmă ai răspuns strădaniilor mele, iar acum am ajuns atât de departe, încât să ne deschidem unul altuia sufletul şi, sper, putem să ne reînnoim vechea prietenie.

Spuneai adineauri că întâlnirea noastră din tinereţe a fost pentru tine ceva dureros, în timp ce pentru mine n-a avut nici o însemnătate. N-o să ne ciondănim din cauza asta, fie cum zici tu. Dar întâlnirea noastră de astăzi, amice, nu e deloc lipsită de importanţă, pentru mine însemnează mult mai mult decât îţi pot spune acum şi decât ai putea presupune. Ca să mă exprim pe scurt, ea însemnează pentru mine nu numai reîntoarcerea unui prieten pierdut multă vreme şi, prin aceasta, reînvierea unei perioade din trecut, învestită cu puteri şi sensuri noi. înainte de toate, ea reprezintă pentru mine un apel, o ieşire în întimpinare, îmi deschide o cale spre lumea voastră, îmi pune din nou în faţă vechea problemă a unei sinteze dintre voi şi noi, iar asta se întâmplă, ţi-o spun, în momentul cel mai potrivit. Chemarea nu mă găseşte de astă dată surd, mă aflu mai treaz decât niciodată, nu mă surprinde, îmi apare nu ca ceva străin şi venit din afară, în faţa căruia te poţi deschide sau şi închide, ci vine ca din mine însumi, este un răspuns la o cerinţă care a devenit foarte puternică şi presantă, la o nevoie şi la o nostalgie născute în mine însumi. Dar despre asta, altă dată, e târziu, ne trebuie odihnă amândurora.

Vorbeai mai înainte de voioşia mea şi de tristeţea ta şi erai de părere, mi se pare, că nici astăzi n-as fi gata să-ţi înţeleg „tânguirea", fiindcă răspund la această tânguire cu un surâs. Aici e ceva ce nu pot înţelege bine. De ce nu poate fi ascultata cu voioşie o tânguire, de ce trebuie să i se răspundă, nu cu un zâmbet/ci tot cu tristeţe? Din faptul că ai venit din nou în Castalia şi la mine, cu necazul tău şi cu povara ta sufletească, mi se pare că pot trage concluzia că probabil te bizui întrucâtva pe seninătatea noastră. Că nu mă alătur te tristeţea şi apăsarea ta sufletească şi nu mă las copleşit de ele, asta nu însemnează că nu pun preţ pe ele şi că nu le ia în serios. Expresia feţei tale, pe care viaţa şi soarta ta în lume şi-a pus pecetea, e pentru mine deplin grăitoare, ţi se potriveşte şi-ţi aparţine, mi-e dragă şi mi se pare vrednică de respect, deşi sper încă s-o mai văd schimbându-se. De unde provine, pot numai bănui, mai târziu îmi vei spune atât, şi îmi vei tăinui, cât ţi se va părea ţie just. Pot vedea doar pari a fi dus o viaţă grea. De ce crezi însă că nu vreau sau nu pot aprecia cum se cuvine greutatea ce te apasă?

Chipul lui Designori redevenise mohorât.

― Uneori, spuse el resemnat, am impresia nu numai că utilizăm două moduri de exprimare şi limbi diferite, din care flecare poate tălmăci în cealaltă numai cu aproximaţie, nu, ci că suntem două fiinţe în genere fundamental diferite, care nu Se vor putea înţelege niciodată. Şi iarăşi am îndoieli care dintre noi e omul adevărat şi pe deplin valabil, mă întreb dacă se găseşte printre voi sau printre noi, dacă în genere se află în rândurile noastre. Au fost perioade când mă uitam la membrii Ordinului vostru şi la jucătorii cu mărgele de sticlă cu veneraţie, cu un simţământ de micime şi cu gelozie, ca la nişte zei sau supraoameni veşnic senini, ducându-şi viaţa ca într-o eternă joacă, savurându-şi propria existenţă, la adăpost de orice suferinţă, în alte perioade, mi-aţi apărut când demni de invidie, când vrednici de compătimire, când de dispreţ, nişte castraţi menţinuţi artificial în eterna voastră copilărie, puerili şi naivi în lumea voastră de jocuri, în grădiniţa voastră de copii lipsită de pasiuni, îngrădită frumuşel, bine dereticată, unde fiecare năsuc e bine curăţat şi fiecare impuls al simţirii şi al gândirii e redus la tăcere şi sugrumat, unde se joacă o viaţă întreagă jocuri cuminţi, nepericuloase şi nesângeroase şi fiecare pornire de viaţă ce-ar putea produce tulburare, fiecare sentiment mare, fiecare pasiune autentică, fiecare clocot al inimii e numaidecât controlat, modificat, neutralizat cu ajutorul terapiei meditative. Lumea în care vegetaţi ca nişte laşi nu e oare o lume artificială, sterili­zată, croită didactic, doar o jumătate de lume, o lume fanto­matică, o lume fără vicii, fără pasiuni, fără forme, fără sare şi piper, o lume fără familie, fără mame, fără copii, aproape fără femei! Viaţa instinctuală e încătuşată prin meditaţii, treburile periculoase, temerare şi de mare răspundere, ca economia, justiţia, politica, au fost de mai multe generaţii lăsate pe seama altora, castalienii îşi duc viaţa ca nişte pol­troni puşi la adăpost, fără grija hranei şi fără multe obligaţii împovărătoare, o viaţă de trântori şi, ca să nu se plictisească, Se ocupă sârguincios cu toate aceste specialităţi savante, numără silabe şi litere, fac muzică şi practică jocul cu mărgele de sticlă, în vreme ce afară, în murdăria lumii, bieţii oameni hăituiţi trăiesc viaţa adevărată şi îndeplinesc munca adevărată.