Jocul cu mărgele de sticlă

În timp ce află treptat, treptat toate acestea de la prietenul său, în cursul câtorva vizite şi întâlniri, Knecht îi împărtăşi şi el în schimb multe din experienţele şi problemele sale, nu-l lăsă niciodată pe prietenul său să ajungă în situaţia aceluia care s-a spovedit şi, după trecerea ceasului de confesiune şi a stării sufleteşti ce-a prilejuit-o, regretă că a făcut-o şi doreşte să-şi retragă spusele, ci a obţinut şi a sporit încrederea lui Plinio prin propria-i sinceritate şi dăruire. Treptat, viaţa lui s-a dezvăluit în faţa prietenului, o viaţă aparent simplă, trasată pe o cale dreaptă, exemplară, conformă cu regulile, înăuntrul unei orânduieli ierarhice de o construcţie clară, o carieră încununată de succes şi de recunoaşteri, cu toate acestea o viaţă aspră, plină de sacrificii şi singuratică, iar dacă multe aspecte ale ei nu erau pe de-a-ntregul pe înţelesul bărbatului din afară, acesta sesiză totuşi tendinţele principale şi stările sufleteşti esenţiale, şi nimic nu putea înţelege şi împărtăşi el mai bine decât dorul lui Knecht după tinereţe, bucuria lui de a se ocupa de elevi mici, cu sufletul încă nedeformat, năzuinţa lui după o activitate modestă, fără strălucire şi fără eterna constrângere de a se comporta ca un reprezentant, după o activitate constând de pildă în predarea latinei sau a muzicii la o scoală elementară.

Corespundea întru totul stilului şi metodei tămăduitoare de suflete şi educative ale lui Knecht faptul că nu numai că l-a cucerit pe acest pacient prin marea lui sinceritate, ci i-a dat şi sugestia că-l poate ajuta şi sluji la rându-i, stimulându-l astfel s-o facă într-adevăr. în fapt, Designori îi putea fi de oarecare folos magistrului, mai puţin în ceea ce priveşte problema principală, cu atât mai mult însă în satisfacerea curiozităţii şi a setei de a şti sute de amănunte despre viaţa lumii din afară.

Nu ştim de ce şi-a luat Knecht asupră-şi sarcina nu uşoară de a-l învăţa din nou pe melancolicul sau prieten din tinereţe să zâmbească şi să râdă, şi dacă în definitiv gândul că acela i-ar putea deveni util prin contraservicii n-a jucat vreun rol în aceasta. Designori, aşadar cel ce-ar fi trebuit s-o ştie mai bine decât oricine, nu a crezut în aşa ceva. El a po­vestit mai târziu: „Când încerc să-mi lămuresc cum a început prietenul meu Knecht să acţioneze asupra unui om atât de resemnat şi de închis cum eram eu, înţeleg din ce în ce mai clar că acţiunea aceasta s-a bizuit în cea mai mare parte pe vrăjitorie şi, trebuie s-o spun, pe şiretenie. El a fost un vi­clean mult mai mare decât bănuiau oamenii din jurul lui, un om care ştia să tragă sforile, plin de umor, plin de rafina­ment, bucuros să-şi exercite farmecul, capabil să se prefacă, să apară şi să se arate din nou într-un mod surprinzător. Cred că din prima clipă a reapariţiei mele la autoritatea castaliană el s-a hotărât să mă prindă în plasă şi să mă in­fluenţeze în felul său, adică să mă recheme la viaţă şi să mă aducă într-o formă mai bună. în orice caz, încă din primul ceas şi-a dat osteneala să mă câştige. De ce a făcut-o, de ce s-a împovărat cu mine, asta n-o pot spune. Cred că oamenii de felul lui fac aceasta de cele mai multe ori inconştient, că răsfrângând un apel din afară, ei se simt puşi în faţa unei sar­cini, se aud chemaţi de un suflet aflat în suferinţă şi răspund, fără a sta pe gânduri. M-a găsit suspicios şi timid, nicidecum pregătit să-i cad în braţe sau chiar să-i cer ajutor; pe mine, prietenul atât de deschis şi comunicativ de altădată m-a găsit dezamăgit şi ferecat, şi tocmai această piedică, această difi­cultate nu mică a părut a fi ceea ce l-a stimulat.

N-a cedat, oricât de rece m-a găsit, şi a şi obţinut ceea ce a vrut. În aceasta s-a slujit, între altele, de dibăcia de a lăsa să se pară că relaţiile dintre noi ar fi reciproce, ca şi când forţei lui i-ar fi corespuns propria mea forţă, valorii lui, valoarea mea, ca şi când nevoii mele de ajutor i-ar fi corespuns şi o nevoie a lui. încă de la prima noastră convorbire mai lungă, mi-a declarat că aştepta ceva de felul apariţiei mele, că ducea dorul după aşa ceva, apoi treptat, treptat m-a iniţiat în planul său de a se retrage din funcţie şi de a părăsi Provincia, lăsând mereu să se înţeleagă cât de mult se bizuie pe sfatul meu, pe asistenţa mea, pe discreţia mea, deoarece nu are în afară de mine nici un alt prieten şi nici un fel de experienţă în lumea exterioară. Recunosc că am ascultat toate acestea cu plăcere, ceea ce n-a contribuit puţin la câştigarea de către dânsul a întregii mele încrederi şi la faptul că m-am şi predat într-o anumită măsură în mâinile lui; i-am acordat cel mai deplin credit. Mai târziu însă, în cursul timpului, am început totuşi să am foarte mari îndoieli, iar toate acestea să mi se pară improbabile şi n-as mai fi putut spune deloc dacă şi în ce măsură aştepta el într-adevăr ceva de la mine, nici dacă felul său de a fi m-a captivat într-un chip inocent sau dimpo­trivă diplomatic, naiv sau cu gânduri ascunse, sincer sau prefăcut şi teatral, îmi era cu mult superior şi mi-a făcut prea mult bine, pentru ca eu să fi cutezat în genere o asemenea analiză a atitudinii lui. în orice caz, eu consider astăzi povestea că situaţia lui ar fi fost similară celei în care mă aflam eu şi că el ar fi avut nevoie de simpatia şi ajutorul meu la fel cum aveam eu nevoie de ale lui drept nimic altceva decât o dibăcie, o sugestie captivantă şi agreabilă cu care m-a prins în plasă; n-as şti totuşi să spun în ce măsură jocul lui cu mine a fost conştient, gândit şi voit şi în ce măsură a fost, în ciuda tuturor, ceva naiv, rezultat din firea lui. Căci magistrul Josef a fost un mare artist; pe de o parte, în aşa măsură nu putea să reziste la impulsul de a educa, de a-şi exercita influenţa, de a vindeca, de a ajuta, de a dezvolta, încât mijloacele îi erau aproape indiferente, pe de altă parte îi era de-a dreptul imposibil să întreprindă şi cea mai mică acţiune fără o totală dăruire.

Un lucru însă e sigur, anume că el m-a tratat atunci ca un prieten şi ca un mare doctor şi îndrumător, că nu mi-a dat drumul şi că în cele din urmă m-a trezit şi m-a vindecat, atât cât era cu putinţă. A mai fost un lucru remarcabil ce i se potrivea întru totul; în timp ce proceda în aşa fel, de parcă ar fi luat în considerare ajutorul meu pentru retragerea lui din funcţie, în timp ce asculta calm şi adesea chiar aprobator criticile mele brutale şi naive, contestările şi injuriile mele la adresa Castaliei, în timp ce el însuşi se lupta să se elibereze, m-a ademenit şi m-a condus de fapt din nou spre Castalia, m-a recâştigat pentru exerciţiile de meditaţie, m-a reeducat şi transformat cu ajutorul muzicii şi al meditaţiei castaliene, al seninătăţii castaliene, al eroismului castalian, m-a făcut din nou la fel ca voi, oricât aş fi fost eu de ne-şi anticastalian în dorul meu după voi, a făcut din dragostea mea nefericită pentru voi una fericită."

Aşa s-a exprimat Designori, şi el a avut desigur bune te­meiuri pentru a-i purta lui Knecht o recunoştinţă plină de admiraţie. Poate că nu-i prea greu să-i educăm pe băieţi şi pe tineri, inculcându-le cu ajutorul metodelor noastre îndelung verificate stilul de viaţă al Ordinului, dar a reuşi asta cu un bărbat de aproape cincizeci de ani a fost desigur o sarcină grea, chiar dacă acest bărbat a avut multă bunăvoinţă. Fireşte, Designori nu a devenit un castalian desăvârşit şi exemplar. Dar ceea ce Knecht şi-a propus i-a reuşit pe de­plin: l-a eliberat de obstinaţie şi de povara amară a tristeţii lui, a redat sufletului devenit hipersensibil şi închis în sine armonia şi seninătatea, a înlocuit un număr din relele sale deprinderi cu altele bune. Fireşte, magistrul jocului cu mărgele de sticlă n-a putut îndeplini singur toate muncile mărunte de care a fost nevoie pentru acestea; el s-a folosit în favoarea oaspetelui de onoare şi de aparatul şi forţele Waldzellului şi ale Ordinului, pentru o anumită vreme i-a detaşat chiar, acasă, un maestru în arta meditaţiei de la Hirsland, reşedinţa conducerii Ordinului, ca să-i controleze per­manent exerciţiile. Planul şi îndrumarea însă au rămas în mâinile sale.

Era în al optulea an al magistraturii, când a dat pentru prima dată urmare invitaţiilor mereu repetate ale prietenu­lui său şi i-a făcut o vizită în casa lui din capitală. Obţinând permisiunea conducerii Ordinului, cu al cărui prezident Alexander se afla în relaţii cordiale, a folosit o sărbătoare pentru această vizită, de la care se aştepta la multe şi pe care ezitase totuşi un an întreg s-o facă, în parte fiindcă voise mai întâi să fie sigur de prietenul său, în parte poate şi dintr-o teamă firească, era primul său pas în lumea din care camara­dul său Plinio adusese această stăruitoare tristeţe şi care as­cundea pentru el atâtea taine importante.

A găsit casa modernă, pe care prietenul său o luase în schimbul vechii lo­cuinţe din oraş a familiei Designori, gospodărită de o doamnă arătoasă, foarte inteligentă, rezervată, o doamnă autoritară, însă robită de băieţelul ei drăguţ, îndrăzneţ şi cam neascultător, în jurul persoanei căruia păreau că se des­făşoară aici toate şi care părea că deprinsese de la mama lui comportarea insolentă, voluntară, cam umilitoare pentru tatăl său. În rest, cei ai casei aveau o atitudine rece şi suspi­cioasă faţă de tot ceea ce era castalian, totuşi mama şi fiul n-au rezistat mult personalităţii magistrului, a cărui funcţie avea pentru ei şi ceva misterios, sacru şi legendar. Cu toate acestea, la prima vizită, întâlnirea a avut ceva extrem de rigid şi silnic. Knecht s-a menţinut într-o atitudine rezervată, de observaţie şi expectativă, a rămas tăcut, doamna l-a întâmpinat cu o politeţe formală rece şi cu o repulsie interioară, cam cum e primit în cartiruire un ofiţer superior inamic, fiul Tito s-a arătat cel mai puţin stingherit, probabil pentru că mai fu­sese destul de des martorul şi spectatorul amuzat al unor si­tuaţii similare. Tatăl său părea că mai mult joacă rolul de şef al familiei decât îl are în realitate, între el şi soţia lui domnea un ton de amabilitate blândă, prudentă, ceva cam anxioasă, ca mergând în vârful picioarelor, mult mai uşor şi mai firesc respectată de soţie decât de soţ. Faţă de fiu, acesta din urmă vădea efortul unei camaraderii pe care băiatul părea obişnuit când să o accepte ca să tragă foloase din ea, când să o respingă cu aroganţă. Pe scurt, a fost o întâlnire trudnică, lipsită de naturaleţe, înfierbântată sufocant de impulsuri reţinute, plină de temerea unor tulburări şi răbufniri, plină de tensiune, iar stilul de comportare şi vorbire, ca stilul întregii case, a fost unul prea îngrijit şi căutat, ca şi când cei de faţă ar fi fost îngrijoraţi că nu pot ridica un zid de apărare destul de solid, de gros şi de sigur împotriva unor posibile breşe şi atacuri neaşteptate. Şi încă o observaţie care l-a fra­pat pe Knecht: o mare parte din seninătatea recâştigată de Plinio pierise din nou de pe chipul acestuia;

Designori, care la Waldzell sau la reşedinţa din Hirsland a conducerii Ordi­nului părea să se fi eliberat complet de apăsare sufletească şi tristeţe, şedea din nou aici, în propria lui casă, cu totul în umbră şi solicita critică şi compasiune. Casa era frumoasă şi vădea bogăţie şi răsfăţ, fiecare încăpere era mobilată cores­punzător dimensiunilor ei, fiecare era zugrăvită în două sau trei tonuri plăcute la culoare, ici şi colo privirea lui Knecht fu atrasă cu plăcere de câte o operă de artă valoroasă; totuşi, aceste desfătări ale ochiului trebuie să-i fi apărut în cele din urmă cu un grad prea frumoase, prea desăvârşite şi prea bine chibzuite, fără aparenţa unei deveniri, a vreunei mişcări şi reînnoiri, el a simţit că şi această frumuseţe a încăperilor şi a i obiectelor are sensul unui exorcism, al unui gest de apărare şi că aceste camere, tablouri, vaze şi flori circumscriu şi însoţesc o viaţă ce năzuie spre armonie şi frumuseţe, fără a o putea atinge altfel decât tocmai prin cultivarea unui mediu înconjurător atât de pus la punct.

În perioada de după această vizită, cu impresiile ei în parte neplăcute, Knecht îi trimise prietenului său acasă un profesor de meditaţie. Petrecând o zi în atmosfera atât de ciu­dat de apăsătoare şi încărcată a acestei case, el aflase unele lucruri cu totul nedorite, dar şi unele de care dusese lipsă şi pe care le căutase de dragul prietenului său. Nu se limită nu­mai la această primă vizită, o repetă de mai multe ori, ajungând şi la convorbiri despre educaţie şi despre micul Tito, convorbiri la care a luat parte cu însufleţire şi mama băiatului. Magistrul câştigă treptat încrederea şi simpatia acestei femei inteligente şi suspicioase. Când spuse odată, pe jumătate în glumă, că e păcat că Tito n-a fost trimis la timp în Castalia, pentru a i se face educaţia, doamna Designori luă remarca în serios, ca pe un reproş, şi se apără: este foarte îndoielnic că Tito ar fi fost primit acolo, băiatul e, într-adevăr, destul de talentat, dar greu tratabil, iar ea n-ar fi acceptat niciodată să intervină astfel în viaţa lui fără ca el să consimtă, şi-apoi tocmai această tentativă a eşuat o dată complet în ceea ce-l priveşte pe tatăl său. Ea şi soţul ei nu s-ar fi gândit să facă uz pentru fiul lor de privilegiul vechii fa­milii Designori, întrucât ei o rupseseră cu tatăl lui Plinio şi cu întreaga tradiţie a vechii case. Afară de asta, adăugase ea în cele din urmă, zâmbind dureros, nu s-ar fi putut despărţi de fiul ei nici chiar în cu totul alte circumstanţe, deoarece în afară de el nu mai avea nimic altceva care să-i facă viaţa vrednică de trăit. Knecht se simţi nevoit să reflecteze mult la această observaţie mai curând involuntară decât intenţionată.

Aşadar, frumoasa ei casă, în care totul era atât de distins, magnific şi armonios, soţul ei, politica şi partidul ei, moşte­nirea tatălui ei pe care-l adorase, toate acestea nu erau pen­tru ea îndestulătoare ca să-i dea sens şi valoare vieţii, fapt izbutit numai de copil. Şi ea îngăduia mai curând ca acest co­pil să crească în condiţii atât de rele şi prejudiciabile ca ace­lea din casa şi căsnicia ei, decât să se lase despărţită de el spre binele lui. Pentru o femeie atât de inteligentă, aparent aşa de rece, cu o asemenea formaţie intelectuală, era o mărturisire surprinzătoare. Knecht nu putea s-o ajute la mo­dul direct cum făcuse cu soţul ei, şi nici nu-i trecu prin minte să încerce. Dar datorită vizitelor sale, altminteri rare, şi da­torită faptului că Plinio se afla sub influenţa lui, în circum­stanţele obscure şi confuze ale familiei interveniră totuşi un anume echilibru şi un fel de punere în gardă. Pentru magis­tru însă, în vreme ce de la o dată la alta câştiga influenţă şi autoritate în casa Designori, viaţa acestor oameni de lume devenea mereu mai bogată în enigme, pe măsură ce o cu­noştea mai bine. Noi ştim totuşi destul de puţine lucruri despre vizitele sale în capitală şi despre ceea ce a văzut şi a trăit acolo şi ne mulţumim cu ceea ce am spus până aici.

De prezidentul conducerii Ordinului din Hirsland Knecht nu se apropiase până acum mai mult decât o cereau funcţiunile oficiale, îl vedea desigur la şedinţele plenare ale autorităţii educative care aveau loc la Hirsland, şi chiar şi acolo prezidentul îndeplinea de cele mai multe or numai îndatoririle mai mult formale şi decorative ale funcţiei, salu­tul adresat colegilor la sosire şi la plecare, în timp ce munca principală de conducere a şedinţei revenea preşedintelui adunării. Fostul prezident, uri bărbat aflat la o vârstă venera­bilă în momentul numirii lui Knecht, fusese, ce-i drept, foarte stimat de către magister ludi, însă acesta nu-i dăduse niciodată prilejul de a micşora distanţa, bătrânul aproape că nu mai era pentru dânsul un om, o persoană, ci plutea undeva sus, ca un mare preot, un simbol al demnităţii şi al reculegerii, o culme tăcută şi o încununare a edificiului autorităţii şi a întregii ierarhii. Venerabilul bărbat murise, iar în locul său.

Ordinul îl alesese pe noul său prezident, Alexander. Alexan­der era chiar maestrul în arta meditaţiei, pe care conducerea Ordinului îl delegase cu ani în urmă pe lângă Josef Knecht, la începuturile funcţiei sale, iar de atunci magistrul îi purta acestui membru exemplar al Ordinului o dragoste plină de admiraţie şi recunoştinţă, dar şi acesta, în vremea în care maestrul jocului cu mărgele de sticlă fusese obiectul grijii zilnice şi într-o anumită măsură un om ce i se spovedise, pu­tuse la rându-i să-l observe şi să-i cunoască felul de a fi şi comportamentul îndestul, ca să-l îndrăgească. Prietenia rămasă până atunci latentă deveni pentru amândoi sensibilă şi-şi găsi chipul concret din momentul în care Alexander ajunse colegul lui Knecht şi prezidentul autorităţii, deoarece începând de atunci se vedeau mai des şi aveau d in nou acti­vităţi comune. Fireşte, acestei prietenii îi lipseau contactul zilnic, ca şi trăirile comune din tinereţe, era o simpatie cole­gială între mari demnitari, iar manifestările ei exterioare se limitau la un mic spor de căldură cu prilejul venirilor şi plecărilor, o înţelegere reciprocă lipsită de lacune şi rapidă, pe deasupra câteva minute de taifas în pauzele şedinţelor.

Chiar dacă, după regulament, prezidentul conducerii Or­dinului, numit şi maestru al Ordinului, nu era superior ierar­hic colegilor săi, magiştrii, totuşi, ca urmare a tradiţiei conform căreia maestrul Ordinului prezida şedinţele auto­rităţii supreme şi pe măsură ce Ordinul devenise în ultimele decenii mai meditativ şi mai monahal, autoritatea lui spo­rise, fireşte, numai în cadrul ierarhiei şi al Provinciei, nu şi în afară, în interiorul autorităţii educative, prezidentul Ordinu­lui şi maestrul jocului cu mărgele de sticlă deveniseră tot mai mult exponenţii şi reprezentanţii propriu-zişi ai spiritu­lui castalian; faţă de gramatică, astronomie, matematică sau muzică, discipline străvechi preluate din epoca precastaliană, educarea spiritului prin meditaţii şi jocul cu mărgele de sticlă se impuseră ca bunuri cu adevărat caracteristice pentru Castalia. Aşa stând lucrurile, nu era lipsit de impor­tanţă faptul că amândoi reprezentanţii şi conducătorii lor ac­tuali se găseau în relaţii reciproce amicale, era pentru amândoi o confirmare şi o înălţare a demnităţii, un adaos de căldură şi de satisfacţie în viaţă, un imbold mai mult pentru îndeplinirea sarcinii ce le revenea: a reprezenta şi a întru­chipa exemplar în persoana lor cele două bunuri şi forţe intime, sacre, ale lumii castaliene.

Pentru Knecht, aceasta însemna o legătură în plus, o contragreutate în plus împotriva tendinţei ce ajunsese pentru el imperioasă de a renunţa la toate şi de a răzbate într-o altă sferă, nouă de viaţă. Tendinţa aceasta se dezvolta totuşi într-un chip de neofit. De când devenise el însuşi pe deplin conştient de ea, să fi fost cam în al şaselea sau al şaptelea an al magistraturii sale, ea se întărise, iar dânsul, bărbatul ce-şi trăia „trezirea", o preluase fără sfială în viaţa şi în gândirea sa conştientă. Cam din acea vreme, credem că o putem spune, i se impusese gândul viitoarei despărţiri de funcţie şi de Provincie ― câteodată cam în felul în care un deţinut speră în punerea sa în libertate, câteodată însă aşa cum unui om grav bolnav îi apare certitudinea morţii. Pentru prima dată, Knecht a dat expresie în cuvinte amintitei tendinţe în cea dintâi convorbire cu camaradul său din tinereţe, Plinio, reîntors la dânsul, poate numai din dorinţa de a-şi câştiga prietenul şi de a-i desfereca sufletul tăcut şi închis în sine, poate şi cu gândul ca, împărtăşind-o pentru prima dată altuia, să obţină pentru noua lui trezire, pentru noua lui stare sufletească un confident, o primă orientare în afară, un prim impuls spre realizare, în convorbirile ulterioare cu Designori, dorinţa lui Knecht de a renunţa odată la actuala lui formă de viaţă şi de a cuteza un salt în una nouă căpătă caracterul unei hotărâri. între timp, îşi consolida cu grijă prietenia cu Plinio, care acum era legat de el nu numai prin admiraţie, ci, în egală măsură, şi prin recunoştinţa celui restabilit şi vindecat, astfel că, datorită acestei prietenii, el, Knecht, avea o punte către lumea din afară şi către viaţa plină de enigme a acesteia.

Nu trebuie să ne mire că prietenului său Tegularius i-a îngăduit abia foarte târziu să ia cunoştinţă de secretul său şi de planul unei evadări. Cu oricâtă bunăvoinţă şi încurajare şi-a cultivat toate prieteniile, Knecht a ştiut totuşi să le trateze şi să le îndrume cu independenţă şi tact diplomatic. O dată cu reintrarea lui Plinio în via ţa lui, pentru Fritz apăruse un concurent, un nou vechi prieten ce solicita interesul şi inima magistrului, iar acesta mai că nu putuse fu surprins de faptul că Tegularius reacţionase la început cu o violentă gelozie; pentru un răstimp , anume până când îl câştigase complet pe Designori şi statornicise cu el relaţiile dorite, e posibil ca reţinerea îmbufnată a celuilalt să fi fost pentru el mai curând binevenită.

Cu timpul, fireşte, reconsiderarea acestui lucru căpătă importanţă. Cum să prezinte acceptabil şi uşor de mistuit pentru o fire ca a lui Tegularius dorinţa sa de a se retrage cu încetul de la Waldzell şi din demnitatea lui de magistru? Părăsind Waldzellul, Knecht urma să fie definitiv pierdut pentru acest prieten; ca să-l ia cu dânsul pe drumul îngust şi primejdios ce i se deschidea în faţă era ceva de neconceput, chiar dacă acela, în ciuda oricărei aşteptări, ar fi vădit dorinţa şi cutezanţa pentru aşa ceva. Knecht aşteptă, reflectă şi ezită foarte mult, mai înainte de a-l face pe Tegularius confident al intenţiilor sale. în cele din urmă o făcu totuşi, în momentul în care decizia de a pleca devenise pentru el de mult definitivă. Ar fi fost prea de tot împotriva firii lui să-şi lase prietenul orb până la sfârşit şi, într-o măsură, să-şi urzească în spatele lui planurile şi să-şi pregătească paşii, ale căror consecinţe avea să le suporte şi acela. Pe cât posibil, dorea să facă din Fritz, ca şi din Plinio, nu numai un confident, ci şi un ajutor şi colaborator real sau numai imaginar, pornind de la ideea că activitatea face mai uşor suportabilă orice situaţie.

Părerile lui Knecht asupra iminentei prăbuşiri a exis­tenţei castaliene erau fireşte de mult cunoscute prietenului său, în măsura în care el dorise să i le împărtăşească şi celălalt fusese apt să le priceapă. Din aceste păreri şi-a făcut magistrul punctul de plecare, atunci când s-a hotărât să se destăinuiască celuilalt, în ciuda aşteptărilor şi spre marea sa uşurare, Fritz n-a luat destăinuirea în tragic, mai mult chiar: ideea că un magistru s-ar lepăda de funcţie, depunând-o din nou în mâinile autorităţii, că şi-ar scutura praful Castaliei de pe tălpi şi şi-ar alege o viaţă după gustul său a părut să-i fie pe plac, ba chiar să-l înveselească. Ca individualist şi vrăjmaş al oricărei normări, Tegularius fusese întotdeauna de partea insului independent şi împotriva autorităţii; întotdeauna se arătase gata să combată, să tachineze, să păcălească într-un mod spiritual puterea oficială. Faptul acesta îi indicase lui Knecht calea de urmat şi, respirând uşurat, cu un râs interior, magistrul acceptă pe loc reacţia prietenului său. El îl lăsă să creadă că e vorba de un fel de lovitură împotriva autorităţii şi a pedantismului funcţionăresc şi îi încredinţa în acest atac rolul unui confident, al unui colaborator şi conjurat.

Trebuia să fie pregătită o cerere a magistrului adresată autorităţii, o expunere lămuritoare a tuturor motivelor ce-l determinau să se retragă din funcţie, iar pregătirea şi elaborarea acestei cereri avea să fie în principal o sarcină a lui Tegularius. înainte de toate, Fritz trebuia să-şi însuşească concepţia istorică a lui Knecht asupra constituirii, dezvoltării şi stadiului actual al Castaliei, apoi să adune materialul istoric şi să justifice cu ajutorul acestuia dorinţele şi propunerile lui Knecht. Faptul că, acceptând însărcinarea, trebuia să pătrundă într-un domeniu până atunci respins şi dispreţuit de el, că trebuia să se ocupe de istorie, nu păru să-l tulbure, iar Knecht se grăbi să-i dea indicaţiile necesare. Şi astfel, Tegularius se adânci în noua sa misiune cu tot zelul şi tenaci­tatea de care era capabil să facă uz când era vorba de lucrări întreprinse de unul singur, în afara colectivului. Pentru un individualist îndârjit ca el, aceste studii, ce trebuiau să-l pună în situaţia de a dovedi defectele şi caracterul dubios al bonzilor şi al ierahiei, ba chiar să-i irite pe cei dintâi, îi insuflară o satisfacţie ciudat de înverşunată.