Jocul cu mărgele de sticlă

Knecht împărtăşi această satisfacţie tot atât de puţin pe cât şi credea în succesul strădaniilor prietenului său. Era hotărât să se elibereze din cătuşele situaţiei sale actuale şi să se facă disponibil pentru sarcinile care simţea că-l aşteaptă, dar îi era limpede că nici nu va înfrânge autoritatea prin argumente raţionale, nici nu va putea trece o parte din cele ce avea de făcut pe seama lui Tegularius. Era foarte bucuros totuşi să-l ştie pe acesta ocupat şi îndrumat pe o cale convenabilă pentru răstimpul în care mai avea încă de trăit în apropierea lui. După ce-i povesti despre acestea lui Plinio, la întâlnirea lor imediat următoare, magistrul adăugă:

― Prietenul meu Tegularius este acum ocupat şi des­păgubit pentru ceea ce crede că a pierdut prin reîntoarcerea ta. Aproape că s-a vindecat de gelozie, iar munca pe care o depune în acţiunea întreprinsă în folosul meu şi împotriva colegilor mei şi face bine, e aproape fericit. Dar să nu crezi, Plinio, că aştept altceva de la acţiunea lui decât tocmai binele ce decurge pentru el însuşi. Că autoritatea noastră supremă va da urmare cererii plănuite este absolut improbabil, de-a dreptul imposibil, în cel mai bun caz îmi va răspunde cu un avertisment de blândă mustrare. Ceea ce stă între intenţiile mele şi realizarea lor este principiul ierarhiei noastre însăşi, iar o autoritate care să-şi elibereze maestrul jocului cu mărgele de sticlă pe baza unei cereri, fie ea încă şi mai convingător argumentată, şi să-i încredinţeze o activitate în afara Castaliei n-ar fi deloc nici pe placul meu.

Afară de asta, mai există şi maestrul Alexander din conducerea Ordinului, un bărbat care nu poate fi încovoiat prin nimic. Nu, această bătălie va trebui s-o port singur. Dar să-l lăsăm aşadar mai întâi pe Tegularius să-şi pună la lucru agerimea! Cu asta nu pierdem altceva decât niţel timp, iar de timpul acesta oricum tot am nevoie, ca să las în urmă totul pus in bună rânduială, astfel ca plecarea mea să poată avea loc fără prejudicii pentru Waldzell. Tu însă trebuie să-mi faci rost între timp, a-colo, la voi, de un adăpost şi de o posibilitate de a munci, fie cât de modeste, la nevoie mă mulţumesc şi cu un post, să zi­cem, de profesor de muzică, un post care n-ar fi decât un început, o trambulină.

Designori fu de părere că aşa ceva se va putea găsi şi că, atunci când va fi bătut ceasul, casa lui va sta deschisă priete­nului pentru oricât timp va voi s-o folosească. Dar cu asta Knecht nu fu mulţumit.

― Nu, spuse el, nu pot rămâne un oaspete, trebuie să am de lucru. Şederea mea în casă la tine, oricât de frumoasă este, ar spori, dacă ar dura mai mult de câteva zile, tensiunile şi di­ficultăţile de acolo. Am multă încredere în tine, şi chiar soţia ta s-a deprins să-mi întâmpine cu sentimente amicale vizi­tele, dar toate acestea ar căpăta altă faţă, dacă n-as mai fi un musafir şi un magister ludi, ci un fugar şi un oaspete de du­rată.

― Prea eşti tipicar în chestia asta, opina Plinio. Că, îndată ce te vei elibera de aici şi-ţi vei avea locuinţa în capi­tală, ai să obţii un post demn de tine, cel puţin ca profesor la o universitate ― e ceva pe care poţi conta cu certitudine. Totuşi pentru asemenea lucruri e nevoie de timp, asta o ştii şi tu, iar eu, fireşte, pot întreprinde ceva pentru tine numai când se va fi produs plecarea ta de aici.

― Evident, spuse magistrul, până atunci hotărârea mea trebuie să rămână un secret. Nu mă pot pune la dispoziţia autorităţilor voastre, mai înainte ca propriile mele autorităţi să fi fost informate şi ca ele să fi luat vreo decizie; lucrul acesta e de la sine înţeles. Dar eu nici nu caut mai dinainte un post oficial. Pretenţiile mele sunt mici, mai mici decât ai putea, probabil, să ţi le închipui.

Am nevoie de o odăiţă şi de plinea zilnică, însă mai înainte de toate de o muncă şi de un post de profesor şi educator, îmi trebuie unul sau câţiva elevi şi pupili, alături de care să trăiesc şi asupra cărora să acţio­nez; la o universitate mă gândesc cel mai puţin, mi-ar plăcea tot atât de mult, nu, încă mai mult să fiu profesorul particu­lar al unui băiat sau ceva similar. Ceea ce caut şi de ceea ce am nevoie este o muncă simplă, firească, un om care să aibă nevoie de mine. Numirea la o universitate m-ar încadra din nou încă de la început într-un aparat oficial tradiţional, consacrat şi mecanizat, iar ceea ce doresc din toată inima e tocmai contrariul.

Şovăind, Designori îşi exprimă acum o rugăminte pe care o purta în suflet încă de câtva timp.

― Aş avea să-ţi fac o propunere, zise el, şi te rog cel puţin s-o asculţi şi s ă reflectezi cu bunăvoinţă la ea. Poate că ai s-o accepţi, mi-ai face şi mie un serviciu. Din prima zi în care am fost aici oaspetele tău, m-ai ajutat în multe privinţe. Mi-ai cunoscut viaţa şi casa şi ştii cum stau lucrurile acolo. Nu stau bine, dar mai bine decât au stat vreme de mulţi ani. Problema cea mai dificilă constă în relaţiile dintre mine şi fiul meu. Băiatul e răsfăţat şi obraznic, şi-a creat în casa noastră o poziţie privilegiată şi menajată, i-a fost la îndemână şi uşor de obţinut în cursul anilor în care, copil încă, a fost* revendicat în concurenţă, de mama lui şi de mine. De-atunci s-a hotărât să treacă de partea mamei, iar mie mi-au scăpat treptat din mână toate mijloacele educative eficiente. M-am obişnuit cu asta, aşa cum m-am deprins în genere cu viaţa mea cam ratată. M-am resemnat. Dar acum, când, cu ajutorul tău, m-am reînsănătoşit întrucâtva, îmi fac din nou speranţe. Vezi la ce mă gândesc; m-as aştepta la mult bine, dacă Tito, care de altfel are dificultăţi la şcoala lui, ar obţine pentru o vreme un profesor şi un educator care să se ocupe de el. E o dorinţă egoistă, ştiu, şi nu-mi dau seama dacă sarcina aceasta te-ar putea atrage. Dar tu mi-ai dat curajul să-mi rostesc propunerea. Knecht zâmbi şi îi întinse mâna. ― îţi mulţumesc, Plinio. Nici o altă propunere n-ar fi fost pentru mine mai binevenită. Lipseşte totuşi consimţământul soţiei tale. Iar apoi ar trebui să vă decideţi amândoi să-l lăsaţi pe fiul vostru la început cu totul pe seama mea. Ca să-l iau în mână, e nevoie să fie scos de sub influenţa de fiecare zi a casei părinteşti. Vorbeşte cu soţia ta şi convinge-o să-mi accepte această condiţie. Procedează cu prudenţă, nu vă grăbiţi!

― Şi tu crezi, întrebă Designori, că ai putea obţine vreun rezultat cu Tito?

― O da, de ce nu? E de soi bun şi bine înzestrat cu ca­lităţi provenite de la ambii părinţi, îi lipseşte numai armoni­zarea acestor forţe. A trezi în el dorinţa acestei armonii, a o întări şi mai mult şi în cele din urmă a-l face conştient de ea, iată care va fi sarcina pe care o iau cu plăcere asupră-mi.

În felul acesta se pricepu Josef Knecht să-şi antreneze ambii prieteni, pe fiecare în cu totul alt mod, în rezolvarea propriilor sale probleme, în timp ce, în capitală, Designori expunea soţiei sale noile planuri şi căuta s-o facă să le ac­cepte, la Waldzell, Tegularius şedea într-o cămăruţă de lucru de la bibliotecă şi aduna, după indicaţiile lui Knecht, mate­rial pentru scrierea proiectată. Magistrul îl momise bine cu lectura propusă; Fritz Tegularius, marele dispreţuitor al is­toriei, muşcă din momeală şi fu cuprins de pasiune pentru is­toria epocii războinice. Extrem de harnic şi în această joacă, el adună cu un apetit crescând anecdote simptomatice din acea epocă, preistoria întunecată a Ordinului, şi aglomera atâtea, încât prietenul său nu putu reţine nici măcar a zecea parte când obţinu lucrarea după câteva luni.

În perioada aceasta, Knecht îşi repetă de mai multe ori vizita în capitală. El câştigă din ce în ce mai mult încrederea doamnei Designori, aşa cum adesea un om sănătos şi cu o alcătuire armonioasă găseşte uşor acces la cei aflaţi în difi­cultate şi apăsaţi de vreo povară, iar în curând ea fu câştigată pentru planul soţului ei. Despre Tito ştim că la una dintre aceste vizite i-a atras magistrului atenţia, cam cu aroganţă, că nu doreşte să i se adreseze cu tu, deoarece toată lumea, inclusiv profesorii de la şcoala lui, îi vorbesc cu dumneata. Knecht îi mulţumi foarte politicos şi se scuză, povestindu-i că în Provincia lui profesorii spun tu tuturor elevilor şi stu­denţilor, chiar celor de mult maturi. După dejun, îl rugă pe băiat să iasă cu el puţin şi să-i arate câte ceva din oraş. In cursul acestei plimbări, Ttto îl conduse şi pe o stradă im­punătoare din vechiul oraş, unde se ridicau într-un şir aproape fără goluri casele multiseculare ale familiilor nobile şi avute din rândul patricienilor, în faţa uneia dintre aceste case solide, înguste şi înalte, Tito se opri, arătă o placă fixată deasupra portalului şi întrebă:

― O cunoaşteţi? iar la răspunsul negativ al lui Knecht spuse: Acesta este blazonul familiei Designori, iar asta e ve­chea noastră casă strămoşească, a aparţinut familiei timp de trei sute de ani. Dar noi locuim în casa noastră de azi, care e una oarecare, la fel cu toate celelalte, numai pentru că tata a avut chef, după moartea bunicului, să vândă casa asta strămoşească atât de frumoasă şi de venerabilă şi să-şi construiască o locuinţă modernă, care de altfel acum nici nu mai e chiar atât de modernă. Puteţi oare înţelege aşa ceva?

― Dumitale îţi pare atât de rău după vechea casă? întrebă Knecht pe un ton prietenos, iar când Tito aprobă cu patimă şi-şi repetă întrebarea: „Puteţi oare înţelege aşa ceva?" spuse: Se poate înţelege orice, când pui lucrurile în lumină. O casă veche e un lucru frumos, iar dacă cea nouă s-ar fi aflat alături şi el ar fi trebuit să aleagă, ar fi păstrat-o desigur pe cea veche. Da, casele vechi sunt frumoase şi venerabile, îndeosebi una atât de frumoasă ca aceea de aici. Dar a construi tu însuţi o casă este ceva tot atât de frumos, iar dacă un bărbat zelos şi ambiţios se află în situaţia de a alege între a se instala comod şi docil într-un cuib primit de-a gata sau a-şi construi unul cu totul nou, atunci se înţelege perfect că alegerea lui se poate fixa şi asupra reconstruirii. Aşa cum îl cunosc pe tatăl dumitale, şi îl cunosc de pe vremea când avea vârsta dumitale şi era un adolescent cutezător şi pătimaş, vânzarea şi pierderea casei nu l-au durut pe nimeni altul atât de mult ca pe el însuşi. A avut un conflict grav cu tatăl său şi cu familia şi, cum se pare, educaţia primită la noi în Castalia n-a fost cea mai potrivită pentru el, în orice caz nu l-a putut apăra de unele pripeli pătimaşe. Una dintre ele a fost desigur şi vânzarea casei. Cu asta a vrut să aplice o lovitură făţişă şi să declare război tradiţiei familiale, tatălui, întregului trecut şi oricărei dependenţe, cel puţin lucrul acesta mi se pare foarte lesne de înţeles. Dar omul e o fiinţă ciudată, aşa că nu mi s-ar părea deloc neverosimilă nici altă idee, anume ideea că vânzătorul vechii case a vrut să provoace prin această vânzare o suferinţă nu numai familiei, ci şi lui însuşi. Familia îl dezamăgise, îl trimisese în şcolile noastre de elită, îl lăsase să fie educat acolo după sistemul nostru, iar apoi, la întoarcere, îl primise cu îndatoriri, cerinţe şi pretenţii, cărora el nu era în măsură să le facă faţă. Mai departe însă n-aş putea merge cu explicaţia mea psihologică, în orice caz, istoria cu vânzarea acestei case arată ce forţă considerabilă e conflictul dintre taţi şi fii, ura aceasta, iubirea aceasta convertită în ură. Rareori lipseşte acest conflict din viaţa firilor pline de vitalitate şi înzestrate, istoria universală e plină de exemple, în rest, aş putea foarte bine să-mi închipui un viitor tânăr Designori care şi-ar face un ţel în viaţă din dorinţa de a readuce cu price preţ casa în proprietatea familiei.

― Şi nu i-aţi da dreptate, strigă Tito, dacă ar face-o?

― Nu m-as face judecătorul lui, tinere domn. Dacă un viitor Designori îşi va reaminti măreţia familiei sale şi îndatoririle ce-i revin în viaţă ca o consecinţă a acesteia, dacă el va sluji cu toate puterile sale oraşul, statul, poporul, drepta­tea, prosperitatea şi va dispune de atâta forţă, încât să realizeze, pe deasupra, şi răscumpărarea vechii case, atunci va însemna că e un bărbat vrednic de respect şi ne vom scoate pălăria în faţa lui. Dacă însă nu va cunoaşte în viaţă alt ţel decât această poveste cu casa, atunci el nu va fi altceva decât un posedat şi un îndrăgostit, un bărbat stăpânit de patimă, cel mult poate unul care n-a înţeles niciodată sensul unor asemenea conflicte tinereşti dintre fiu şi tată şi n-a purtat niciodată în viaţă, nici chiar la maturitate, o asemenea po­vară, îl putem înţelege, chiar şi compătimi, dar faima casei sale el n-o s-o sporească. E frumos ca o veche familie să ţină cu drag la casa ei, dar întinerirea şi noua ei măreţie îi vin nu­mai din aceea că fiii ei slujesc ţeluri mai mari decât acelea ale familiei.

Dacă în cursul acestei plimbări Tito l-a ascultat pe oas­petele tatălui său cu atenţie şi oarecum cu bunăvoinţă, în alte împrejurări i-a arătat din nou rezistenţă şi încăpăţânare, el presimţea în bărbatul acesta, la care amândoi părinţii săi, altminteri atât de ne-uniţi, păreau să ţină foarte mult, o forţă ce putea deveni periculoasă pentru propria-i independenţă de copil răsfăţat şi se arătă uneori extrem de neascultător; fireşte, de fiecare dată urmau regrete şi dorinţa de a repara lucrurile, deoarece amorul său propriu era rănit de faptul că dăduse o lovitură în gol în faţa politeţei senine care-l încon­jura pe magistru ca o platoşă strălucitoare. Iar tainic, în ini­ma lui neexperimentată şi puţin sălbăticită, el simţea că acesta e un bărbat care probabil că ar putea fi iubit şi stimat foarte mult.

Simţi aceasta cu deosebire într-o jumătate de oră, când îl găsi pe Knecht singur, aşteptându-l pe tatăl său reţinut de treburi. Intrând în cameră, Tito îl văzu pe musafir stând într-o poziţie statuară, nemişcat, cu ochii pe jumătate închişi, iradiind calm şi pace, într-o stare de concentrare meditativă, în aşa fel încât îşi domoli fără să vrea paşii şi vru să se strecoare din nou afară în vârful picioarelor. Dar atunci cel ce şedea îşi deschise ochii, îl salută prietenos, se ridică, îi arătă spre un pian din încăpere şi-l întrebă dacă îi place muzica.

Da, spuse Tito, n-a mai avut ore de muzică de mai multă vreme şi nici n-a mai exersat, deoarece nu prea stă strălucit la şcoală şi se chinuie destul acolo cu toceala, dar să asculte muzică a fost pentru el întotdeauna o plăcere. Knecht deschise pianul, se aşeză în fata lui, se convinse că e acordat şi cântă un andante de Scarlată, pe care în acele zile îl pusese fa baza unui exerciţiu de joc cu mărgele de sticlă. Apoi făcu o pauză şi, pentru că îl vedea pe băiatul atent abandonându-se, începu să-i explice în puţine cuvinte cam despre ce e vorba într-un asemenea exerciţiu de joc cu mărgele de sticlă, descompuse muzica în elementele ei, înfăţişă câteva din modalităţile de analiză utilizabile şi lămuri calea de urmat pentru tălmăcirea muzicii în ieroglifele jocului. Pentru prima dată Tito văzu în maestru nu un musafir, nu celebritatea savantă pe care o respingea, deoarece exercita presiuni asupra amorului său propriu, ci îl văzu la munca lui, un bărbat ce-a deprins o arta foarte subtilă şi exactă, al cărei sens Tito nu putea, ce-i drept, decât să-l bănuiască, dar care părea să pretindă un om integru şi o totală dăruire, îşi şi simţi orgoliul satisfăcut, deoarece se vedea considerat destul de mare şi de inteligent, ca să i se solicite interesul pentru asemenea lucruri complicate. Rămase tăcut şi din această jumătate de oră începu să intuiască din ce izvoare provin seninătatea voioasă şi liniştea plină de siguranţă a acestui bărbat remarcabil.

În această ultimă perioadă, activitatea oficială a lui Knecht fu aproape tot atât de intensă ca în grelele timpuri ale preluării funcţiei. Dorea ca tot ceea ce era de resortul îndatoririlor sale să rămână în urma lui într-o stare exem­plară. Ţelul acesta l-a şi atins, chiar dacă nu şi scopul impli­cit de a lăsa să se vadă că persoana lui e de prisos sau măcar uşor de înlocuit.

Cu funcţiile cele mai înalte de la noi se întâmplă întotdeauna cam aşa: magistrul pluteşte aproape ca un giuvaier aflat sus de tot, o insignă strălucitoare, pe deasupra complicatei diversităţi a domeniului său de activi­tate; el vine şi pleacă repede, uşor ca un duh prietenos, rosteşte două vorbe, aprobă cu o înclinare a capului, lămureşte cu un gest o însărcinare şi a şi trecut mai departe la urmă torul, cântă la aparatul funcţiei lui ca un muzicant la instrumentul său, pare să nu aibă nevoie pentru asta de nici un consum de energie şi de nici o gândire, iar totul decurge întocmai cum trebuie. Dar fiecare funcţionar din acest aparat ştie ce înseamnă când magistrul e plecat sau bolnav, când trebuie suplinit fie şi numai pentru o oră sau pentru o zi 5 în timp ce parcurgea încă o dată, cu priviri cercetătoare, toate problemele statului miniatural din Vicus Lusorum şi, îndeosebi, se străduia cu toată grija să-şi pregătească, fără a bate la ochi, „umbra" pentru sarcina de a-i ţine în curând locul cu toată seriozitatea, Knecht putu să constate cum sufletul său se şi desfăcuse şi se înstrăinase de toate acestea, cum bijuteria acestei mici lumi atât de bine chibzuite nu-l mai făcea fericit şi nu-l mai încătuşa. Vedea Waldzellul şi magistratura ca lucruri de pe acum aproape rămase în urmă, un domeniu străbătut până la capăt, care-i dăruise multe şi-l învăţase multe, dar care acum nu-l mai putea ademeni la un nou consum de forţe şi la noi fapte, în această perioadă de înceată desprindere şi de rămas bun, pentru el deveni mereu mai clar că motivul propriu-zis al înstrăinării şi al dorinţei de a pleca nu era totuşi cunoaşterea pericolelor existente pentru Castalia şi grija privitoare la viitorul acesteia, ci pur şi simplu o bucată, rămasă goală şi fără utilizare, din fiinţa ui, din inima lui, din sufletul lui , care acum îşi revendica drepturile şi voia să fie umplută.

În acea vreme mai studie încă o dată temeinic constituţia şi statutele Ordinului şi constată că plecarea din Provincie nu e în fond atât de greu de obţinut, nu aproape imposibilă cum şi-o închipuise la început. Avea libertatea să-şi depună funcţia din motive de conştiinţă, de asemenea să părăsească Ordinul, legământul faţă de Ordin nu era unul pe viaţă, chiar dacă numai rareori un membru, niciodată însă şi un compo­nent al autorităţii supreme, făcuse uz de această libertate. Nu, ceea ce făcea ca pasul acesta să-i apară atât de greu nu era rigoarea legii, erau spiritul însuşi al ierarhiei, loialitatea şi devotamentul existente în propria-i inimă. Desigur, nu avea de gând să fugă pe ascuns, pregătea o cerere amănunţită menită să-i aducă redarea libertăţii, copilărosul Tegularius îşi mânjea degetele cu cerneală scriind-o.

Dar nu credea în succesul aceste cereri. Va fi îmbunat, i se vor da sfaturi, i se va oferi probabil un concediu de odihnă, la Mariafels, unde pater Jakobus decedase de curând, sau poate la Roma. Dar eliberat nu va fi, de asta continua să creadă că poate fi sigur. Eliberarea lui ar contrazice întreaga tradiţie a Ordinului. Dacă i-ar acorda-o, autoritatea ar conveni că cererea lui e justificată, ar admite că viaţa în Castalia, chiar în posturile superioare, nu poate satisface, în anumite cazuri, un om, că această viaţă poate însemna pentru el o renunţare şi o detenţiune.

CIRCULARA
Ne apropiem de sfârşitul povestirii noastre. Aşa cum am mai spus-o, ştirile despre acest sfârşit sunt lacunare şi aproape că au mai mult caracterul unei legende decât al unei relatări istorice. Suntem nevoiţi să ne mulţumim cu atât. Toc­mai de aceea e cu atât mai plăcut pentru noi să putem întregi acest penultim capitol din biografia lui Knecht cu un docu­ment autentic, anume cu acea scrisoare cuprinzătoare, în care însuşi maestrul jocului cu mărgele de sticlă îşi expune în faţa autorităţii motivele hotărârii sale şi solicită eliberarea din funcţie.

Fireşte, trebuie spus că Josef Knecht nu numai că nu mai credea, aşa cum o ştim mai de mult, într-un succes al acestei scrisori pregătite cu atâta minuţie, ci şi că, atunci când ea fusese gata, socotea că mai bine h-ar fi scris deloc şi înaintat această „cerere". I s-a întâmplat şi lui ca tuturor oamenilor care exercită o putere firească şi la început inconştientă asupra celorlalţi oameni: această putere acţionează nu fără urmări pentru posesorul său, şi când magistrul se bucurase că l-a câştigat, datorită ei, pe prietenul său Tegularius pentru intenţiile lui, că a făcut din el un apărător al acestora şi un colaborator la realizarea lor, ceea ce s-a întâmplat s-a dovedit a avea mai multă putere decât propriile-i gânduri şi dorinţe, îl câştigase sau îl ademenise pe Fritz pentru o lucrare în valoarea căreia, el, iniţiatorul, nu mai credea; când, în cele din urmă, prietenul îi puse în faţă această lucrare, el nu mai putu da înapoi, nici n-o mai putu pune deoparte şi lăsa nefolosită, fără a-l jigni şi dezamăgi foarte tare pe Tegularius, căruia dorise ca prin e a să-i facă mai uşoară despărţirea.

Cum credem s-o ştim, în acea vreme mult mai corespunzător intenţiilor lui Knecht ar fi fost să-şi depună funcţia şi să-şi anunţe de-a dreptul retragerea din Ordin, în loc să aleagă calea ocolită, ajunsă în ochii săi aproape o comedie, cu această „cerere". Dar dorinţa de a-şi menaja prietenul l-a determinat să-şi pună Mu încă o dată nerăbdării, pentru un timp.

Ar fi probabil interesant să cunoaştem manuscrisul sârguinciosului Tegularius. Acest manuscris consta în princi­pal din materialul istoric, pe care-l adunase în scopul de a demonstra sau a ilustra, totuşi nu am greşi mult dacă am presupune că el conţinea şi unele aprecieri critice formulate tăios şi spiritual la adresa ierarhiei, ca şi la adresa lumii şi a istoriei universale. Chiar dacă acest manuscris redactat cu o hărnicie neobişnuit de tenace de-a lungul câtorva luni ar mai exista, ceea ce e posibil, şi dacă ne-ar sta la dispoziţie, ar tre­bui totuşi să renunţăm ia comunicarea lui, deoarece cartea noastră n-ar fi locul potrivit pentru publicarea sa.

Pentru noi este important un singur lucru, anume ce utilizare a dat magister luai lucrării prietenului său. Când îi fu înmânată cu solemnitate, o primi cu vorbe cordiale de mulţumire şi, fiindcă ştia că-i va face o plăcere prietenului său, îl rugă să i-o citească. Timp de mai multe zile, Tegularius luă loc câte o jumătate de oră în grădina magistrului, căci era vară, şi îi citi cu satisfacţie numeroasele file din care consta manuscrisul, şi nu rareori lectura fu întreruptă de puternicele hohote de râs ale amândurora. Au fost câteva zile bune pentru Tegularius. După aceea însă, Knecht se retrase şi, folosind unele părţi din manuscrisul prietenului, redacta o scrisoare adresată autorităţii, pe care o transcriem textual şi la care nu e nevoie să adăugăm nici un comentariu.
Scrisoarea adresată de magister ludi autorităţii educative
Diverse consideraţii m-au determinat pe mine, magister ludi, să prezint autorităţii o rugăminte de un fel deosebit, nu incluzând-o în darea de seamă solemnă, ci prin această scrisoare specială şi într-o anumită măsură particulară. E drept, anexez scrisoarea la raportul oficial scadent şi aştept rezolvarea ei oficială, totuşi o consider mai curând un fel de circulară adresată confraţilor mei magiştri.

Printre îndatoririle unui magistru se numără şi aceea de a avertiza autoritatea, atunci când în îndeplinirea regulamen­tară a funcţiei sale apar piedici sau ameninţarea unor peri­cole, în momentul de faţă, activitatea mea oficială, deşi fac efortul de a-mi sluji funcţia cu toate puterile, este (sau aşa mi se pare mie) ameninţată de un pericol ce-şi are lăcaşul, nu însă şi unica sorginte , în propria mea persoană. Eu, cel puţin, consider pericolul moral al slăbirii aptitudinii mele de a ocupa funcţia de maestru al jocului cu mărgele de sticlă drept un pericol în acelaşi timp obiectiv şi existent în afara persoanei mele. Pentru a mă exprima foarte concis: am început să am îndoieli în ceea ce priveşte capacitatea mea de a-mi îndeplini integral funcţia, deoarece mă văd în situaţia să consider ameninţată propria mea funcţie, ca şi jocul cu mărgele de sticlă pe care am datoria să-l cultiv. Intenţia aces­tei scrisori este de a atrage atenţia autorităţii că arătatul pe­ricol există şi că, după ce mi-am dat seama de el, tocmai acest pericol mă cheamă imperios în alt loc decât acela în care mă aflu. Fie-mi îngăduit să lămuresc situaţia printr-o comparaţie: cineva stă într-o odaie de la mansardă, aplecat deasupra unei subtile lucrări erudite, când deodată bagă de seamă că în casă sub el a izbucnit un incendiu. Omul nu va sta în cumpănă, întrebându-se dacă o intervenţie intră sau nu în atribuţiile sale sau dacă nu trebuie mai bine să-şi treacă pe curat tabelele, ci va alerga numaidecât jos şi va încerca să salveze casa. Aşa stau eu, în unul dintre etajele cele mai de sus ale clădirii noastre castaliene, ocupându-mă cu jocul cu mărgele de sticlă, mânuind instrumente extrem de delicate, sensibile, iar instinctul, nasul mă fac atent că undeva sub mine a luat foc, că întreaga noastră clădire e ameninţată şi se află în pericol, că eu am acum datoria nu să analizez muzică sau să diferenţiez reguli de joc, ci să dau fuga acolo de unde iese fum.