SCRIERILE POSTUME ALE LUI JOSEF KNECHT
POEZIILE DIN VREMEA ŞCOLII ŞI A STUDENŢIEI
Tânguire
N-avem odihnă. Lunecând prin vad,
Străbatem forme ca un râu, supuşi:
Prin zi şi noapte, paradis şi iad
De setea de a fi suntem conduşi.
Si astfel umplem forme iar şi iar,
Nici una nu ni-i ţară, fericire, jug,
Mereu pe drum, cu soartă de homar,
Nu coacem pâine, n-avem lan şi plug.
Nu ştim nicicum ce-n ceruri ne-a fost scris,
Se joacă Dumnezeu cu noi neîncetat,
Cel mut şi orb nu ştie plâns şi râs,
Nu-i pus în lanţuri, nici stigmatizat.
Să dăinuim! Să-ncremenim granit!
Aceasta ni-i dorinţa necurmată,
Dar teama noastră nu va lua sfârşit,
N-om poposi pe cale niciodată.
Întâmpinare
Naivii toţi şi cei cu chibzuială
De îndoieli, ca noi, n-au nici habar.
Ca-n palmă-i lumea, ne declară clar,
Şi adâncimea, simplă flecăreală.
Căci dacă-n astă lume ar fi fost
Dimensiuni mai multe decât două,
Cum te-ai simţi biet om la adăpost?
Cum ne-ar fi traiul fără grijă nouă?
Deci, pentru-a fi în pace totdeauna,
Din trei dimensiuni să ştergem una.
De-i respectăm pe cei cuminţi şi-al lor folos,
Şi-adâncul e ceva primejdios,
Atunci dimensiunea-a treia-i de prisos.
Dar tainic ne e dor...
Cu graţie de arabescuri fine,
A noastră viaţă pare să-nconjoare
În danţ de basm nimicul pentru care
Îţi vinzi prezentul, te jertfeşti pe tine.
Splendidă joacă şi minune vie,
Gingaşă ca zefirul şi curată,
Adânc sub crusta-ţi veselă se-arată
Un vis de sânge, noapte, barbarie.
În gol se-nvârte viaţa mai departe,
Nesilnicită, şi-are jocu-n fire,
Dar tainic ne e dor de-nfăptuire,
De procreare, suferinţă, moarte.
Litere
Luăm pana câteodată şi-ntr-o doară
Aşternem semne-n şir pe albe foi,
Pentru oricine, spusa lor e clară,
Un simplu joc, codificat de noi.
Dar un sălbatic sau un om din lună
Aceste mâzgăleli de le-ar privi,
O lume neştiută şi nebună
Din scrisul colţuros l-ar iscodi.
Ca în panopticum i-ar sta-nainte
Un A şi B cu chip de om sau lup,
În zvârcoliri ori adăstând cuminte,
Un ochi, o limbă, mâini, picioare, trup,
O urmă pe zăpadă i-ar părea,
Ar pătimi şi ar zbura cu ea.
şi tot ce nasc puterile naturii
în negre semne ar lua fiinţă,
Ar luneca-n podoaba scriiturii,
Iubire ar zări, şi suferinţă.
Ar râde, ar plânge, uluit de ele.
Căci dincolo de-a scrisului zăbrele
întreaga lume-n oarba ei mişcare
Păşind, pitică, într-o închisoare
I-ar apărea ca-n vrajă micşorată,
În semne ce aidoma arată,
Că veselie, chinuri, moarte, viaţă
Tot una par şi au aceeaşi faţă...
Pân’ la sfârşit, sălbaticul deodată
Ar scoate-un răcnet şi, de jar aproape,
Lovindu-şi fruntea-n rugă murmurată
Ar da pe foc hârtia blestemată.
Şi poate că atunci, cu somnu-n pleoape,
Simţi-va că nimicul lumii scunde
Ca un coşmar se-ntoarce în neştire,
Parcă sorbit de-o ţară de neunde ―
Şi, surâzând, îşi va veni în fire.
Citind un filozof vechi
Ce-a fost până mai ieri un gând ales,
De-un veac înnobilat şi-n floare,
Deodată-i veşted, stins, neînţeles,
Asemeni unei partituri din care
S-au şters diezi şi chei; s-a prăbuşit
Castelul zguduit din temelie,
Se pierde trist, ca într-un gângăvit,
Ce tu credeai eternă armonie.
La fel, un drag şi admirat obraz,
Bătrân şi alb, în cute se boţeşte,
Iar duhu-i luminos şi-atât de treaz
Agonizează trist, se ofileşte.
Şi-un simţământ ce te urca în slavă,
Abia născut, e retezat în zbor,
De mult de-un gând ţi-e inima bolnavă
Că toate-n lume putrezesc şi mor.
Ci totuşi peste leşuri şi duhoare
Se-nalţă, dureros, dar cu putere
A spiritului faclă arzătoare;
învinge moartea şi în veci nu piere.
Ultimul jucător cu mărgele de sticlă
Ţinând în mână jocul colorat,
Stă ghemuit, iar ţara-n lung şi-n lat
După război şi ciumă e-n ruine,
Iar printre iederi zumzăie albine.
Trudită pace-n stihuri de psaltire
Răsună stins peste bătrâna fire.
Moşneagul stă mărgele numărând,
Albastră-i una, albă alta-n şir,
şi mari şi mici alege după rând.
Le-aşază-n cerc, ca pentru joc, pe fir.
A fost cândva maestru în simboluri,
Artist dotat şi poliglot a fost,
şi lumea a ştiut-o pe de rost,
dar faima lui răzbise pân’ la poluri,
Colegi avea, şi-nvăţături da multe.
Acum, bătrân, căzut, însingurat,
Nici un şcolar nu vine să-l asculte,
Nu-l cheamă nici un meşter la duel;
S-au dus, şi templele s-au spulberat,
şi şcoli şi cărţi pieriră. Numai el
Printre ruine stă cu jocu-n mână,
Aceste ieroglife-n sens bogate
Cândva sunt astăzi doar pestriţe cioburi.
Maestrului îi scapă, deşirate,
Şi pier, amestecându-se-n ţărână...
La o tocată de Bach
Domneşte bezna... Linişte din veci...
O rază scăpărând în norii reci
Adâncul lumii îl arată viu,
Creează spaţii, şi-n lumini solare
Dă la iveală creste, culmi, ponoare,
Pământul dur şi-un aer siniliu.
Chemând la viaţă nenăscutul plod,
Trezeşte raza lupta şi rodirea:
Cu spaimă lumea arde în văpăi.
Sămânţa de lumină ce-a căzut în văi
Preschimbă rânduind, e preamărirea
Acestei vieţi şi-a razei ce-a dat rod.
Şi-naintând, sub lamura credinţei,
Sădeşte în creata omenire
Al Tatălui ceresc sublim avânt.
Devine chin şi bucurie, grai şi cânt,
Bolteşte lumea-n dom al biruinţei,
E faptă, duh, e luptă şi iubire.
Un vis
În biblioteca unei mânăstiri
Din munţi, mă-ngăduiră, singur, fraţii.
Era-n amurg, cu molcome sclipiri
Pe toţi pereţii, mii de încrustaţii
La şir, pe pergamente mă-ncântară.
Din raft, o primă carte trag afară,
Uimit şi foarte curios citesc:
Spre cvadratura cercului un ultim pas.
Eu tomul ăsta ― îmi zisei ― din mâini nu-l las.
O altă carte-n quarto, aurie,
Mărunt, pe-al ei cotor de piele scrie:
Adam mâncat-a şi alt fruct ceresc.
Din care pom? Din cel al vieţii doară.
O fi Adam etern? Deci astă-seară
Nu în zadar venii aici. Şi altă carte
Scânteie minunată, de departe,
Un curcubeu, cu litere-nflorite
De mâna unui meşter zugrăvite:
Culori şi tonuri corespunzătoare.
Arată cum nuanţă şi culoare
Îşi află un răspuns în melodie.
Ce coruri de culori, ce-armonie
Mă fermecară! Şi-mi trecu prin minte:
Aici e raiul cărţilor, fireşte,
Iar fiece volum mi-o dovedeşte;
La tot ce-am vrut să ştiu cândva în viaţă,
La tot ce-am căutat, aflu povaţă,
Pâini coapte şi fântâni la orice pas.
Căci orice tom priveam întrebător, grăbit,
Purta pe scoarţă titlul mult dorit,
Făgăduind răspunsuri la şarade;
Puteai să ieşi din orişice impas,
S-ajungi la miezul orişicărei roade,
Pe care de când lumea cărturarul
L-a tot visat şi l-a râvnit şcolarul.
Ştiinţa, poezia, dintr-o filă,
Îşi arătau profundul sens curat,
Probleme, întrebări de rezolvat
Şi chei şi vorbe îşi găseau, cea mai subtilă
Esenţă-a spiritului sta păstrată
În aste minunate cărţi de vis,
Iar cheile cu care-ai fi deschis
A tainelor de orice fel lăcată
Sta la-ndemână în vrăjitul ceas.
Deci, curios, cu mâini tremurătoare
Am pus pe masă-o carte oarecare
Şi magicele slove descifrai,
Precum în vis ades dezlegi deodată
Vreun semn ce de niciunde nu-l ştiai,
Şi într-o clipă bolta înstelată
M-a smuls spre ea, ca-n lumi de zodiace;
În juru-mi se ciocneau cu duşmănie
Şi iar se contopeau în bună pace
Tot ce această omenire ştie
Şi-n mii de ani popoarele aflară,
Sau în imagini îşi închipuiră.
Din vechi simboluri, gânduri iar şi iară
Noi întrebări în faţă-mi se iviră,
Aşa că într-un ceas sau o clipită
Al omenirii drum din nou îl parcurgeam
Şi vechea-nţelepciune-ntinerită
Cu înţelesul ei mi-o însuşeam.
Citeam, şi scriitura desenată
Se împletea, se desfăcea îndată,
Se aşeza în şir pe cer, ca-n pagini,
Şi, frântă iar, se aduna-n imagini,
Caleidoscop de chipuri învestite
Cu chei şi înţelesuri inedite.
Într-un târziu, orbit de-acestea toate,
Privirea ridicându-mi de pe foi,
Văzui că-n vasta sală eram doi.
Întors spre cărţi, bibliotecarul poate,
Un serios şi harnic bătrânel,
Lucra la tomurile lui în grabă.
Ce-o fi făcând ― mă-ntreb ― cu-atâta zel?
Voiam să ştiu neapărat ce treabă
Avea de săvârşit. Şi-l văd că ia
Cu mâna-i de moşneag o carte grea,
O saltă uşurel spre ochi, citeşte
Ce-i scris pe ea şi-apoi, suflând o dată
Cu buze albe, titlul abureşte ―
Ce titlu şi ce carte minunată! ―
Îl şterge-ncet c-un deget, surâzând,
Şi scrie-n loc un altul, nou, cu care
Cel vechi n-avea nicicum asemănare,
Şi-aşa luă tomurile rând pe rând,
Punând un titlu nou la fiecare.
Nimic nu pricepeam, mă copleşea uimirea
Şi-ntr-un târziu mi-am reîntors privirea
Spre cartea mea deschisă înainte,
Abia-ncepută şi pulsând de viaţă,
Dar tot ce mă-ncântase dispăruse,
Pieriseră imagini şi cuvinte,
Se-mprăştiase lumea de simboluri,
Iar sensul ei se risipise-n goluri,
Se tot rotea, se tulbura ca-n ceaţă
Şi-n locul ei nu rămânea decât
Un pergament cu faţa de cenuşă.
Pe umăr mă atinse cineva,
Mă-ntorc, bătrânul arhivar era.
Cum mă ridic, el ia surâzător
Volumul meu, şi-n vreme ce-un fior
Mă-ngheaţă, cu un deget, uşurel,
El şterge tot; pe pielea fără pete
Aşterne-un titlu nou, reia dilemele
Străvechi şi, rezolvând toate problemele,
Silabisind le scrie pe-ndelete.
Apoi, tăcut, şi tom şi pană ia cu el.
Îndatorire
Cucernici crai vegheară cu dreptate,
La început, ca omul muritor
Să taie-n tihnă brazdă pe ogor,
S-aducă jertfe, cumpătat în toate.
Pe-atunci cu toţii adorau puterea
Ce cumpăneşte sori şi luni pe cer,
Cu-ntruchipări ce nu cunosc durerea
Şi, luminoase-n veci, nicicând nu pier.
S-a stins de mult preasfânta dinastie,
Iar muritorii singuri au rămas,
Într-un vârtej de patimi şi-n impas,
Împinşi arazna, fără pioşie.
Dar dorul dup-un trai cinstit nu moare
Şi-avem îndatorirea pe pământ
Prin jocul de simboluri şi prin cânt
Să ţinem treaz ăst vis de înălţare.
Şi, poate, noaptea se va risipi,
Şi, poate, altă eră va să vie,
Când iară zeul soare va domni,
Ofrandele primind cu bucurie.
Baloane de săpun
Ani îndelungi de cugetare pune
Bătrânul învăţat în al său op
Şi, ca-ntr-un joc, din dulcea-nţelepciune
Anină-n ramuri veştede un strop.
Studentul plin de zel şi-nflăcărat
Arhive răscoleşte şi anale,
Însufleţindu-şi lucrul avântat
Cu gânduri tinereşti şi geniale.
C-un pai, un băieţaş înalţă-n zbor
Baloane de săpun, pestriţe stele,
Şi ca un psalm măreţ, strălucitor
Baloanele duc sufletu-i cu ele.
Tustrei, moşneag, student şi băieţel,
Din vălurile Mayei ţes vrăjite
Minuni de vis atât de felurite,
Dar fiecare vis adună-n el
Lumina cea din veci, zâmbind la fel.
După o lectură din „Summa contra Gentiles"
Cândva un trai mai drept a fost se pare,
Mai bună lumea, minţile mai clare,
A şti-nsemna să faci filozofie.
Acei bătrâni trăiau cu voioşie,
Cum de la Plato-i ştim, de ia chinezi
Şi-n tomurile vechi, uimit, îi vezi ―
De câte ori pătruns-am cu sfială
În Summa vastă, ca-ntr-o catedrală,
Ne-a-ntâmpinat o lume-ndepărtată
De dulce adevăr şi preacurată:
Un spirit luminos stăpân pe firea-ntreagă
Pe Dumnezeu de om, pe om de cer îl leagă
Frumosul, legea şi orânduirea
Întregului îi dau desăvârşirea.
Noi ce-am venit în era mai târzie
Părem sortiţi la luptă, pribegie,
La îndoieli şi ironie-amară,
Trudiţi de nostalgii ca de-o povară.
Dar, poate, pentru cei ce or să vină
Şi noi s-avem o faţă mai senină,
Ca nişte înţelepţi privind spre astre,
Căci corul încălcat al vieţii noastre
Până la ei se va preface-n armonie
Şi-n mit impasul, trista bătălie.
Iar cel ce-acum deloc nu crede-n el,
Purtând în suflet deznădejdea grea,
Va deveni cu vremea un model
Pe care tinerii îl vor urma;
Şi cel ce azi în îndoieli se zbate
Invidiat odată fi-va, poate,
Ca unul ce-a trăit netemător
În raiul unui veac surâzător
Şi care fericit ca pruncii fu.
Căci şi în noi, ca-n orice ev, trăieşte
Eternul spirit ce ne înfrăţeşte:
El dăinuie mereu, nu Eu şi Tu.
Trepte
Cum tot ce-i tânăr şi-nflorit apune
Îmbătrânind, aşijderea oricare
Virtute, vârstă sau înţelepciune
La vremea ei dă-n floare, apoi piere.
Oricând rosteşte viaţa vreo chemare,
Al nostru suflet, gata de-nnoire,
Cu eroism şi fără de durere
Pătrunde-n lumea cea necunoscută.
În orice început, e-o vrajă peste fire,
Ne apără şi să trăim ne-ajută.
Un spaţiu să schimbăm cu celelalte,
Şi nici o vatră nu ne fie dragă;
Al lumii duh în lanţuri nu ne leagă,
Ci vrea din treaptă-n treaptă să ne salte.
De-om poposi în vreun ungher al vieţii,
Vom picoti sub coaja de rugină;
Doar cel ce-o ia la drum prin valul ceţii
Se mântuie de lene şi rutină.
Şi, cine ştie, chiar şi-a morţii coasă
Noi spaţii largi în faţă ne-o desface,
Chemarea vieţii-n veci de veci nu tace...
Hai, inimă, la drum şi fii voioasă!
Jocul cu mărgele de sticlă
Pioşi, a universului cântare
Şi muzica maeştrilor îndată
Vom asculta, poftind la sărbătoare
Mari spirite din era minunată.
Formulele cu sens adânc şi tainic
Precum o vrajă-n slăvi ne va sui,
Furtuna, infinitul, viaţa trainic
S-or închega în clare-alegorii.
Răsună-n ele limpezi lumi celeste,
Să le slujim e-al vieţii noastre har;
Nu poţi să cazi din cercurile-aceste
Decât în sfântul lor focar.
Dostları ilə paylaş: |