Jocul cu mărgele de sticlă

„A fost pentru mine ceva uimitor şi aproape înspăimântător, îi scrise el lui Ferromonte, să văd persoana lui Plinio al nostru şi, ca un pandant, propria mea persoană împinsă brusc pe scena politicii mondiale, un aspect la posi­bilitatea căruia nu m-am gândit niciodată până acum."

În test, pater Jakobus a vorbit despre scrierea polemică a lui Designori mai curând favorabil, în orice caz fără suscepti­bilitate, a elogiat stilul autorului, găsind că în acest stil se răsfrânge evident ecoul şcolii de elită, căci altminteri în poli­tica curentă oamenii se mulţumesc cu mult mai puţin spirit şi cu un nivel mult mai scăzut.

În această vreme, Knecht primi de la prietenul său Fer­romonte o copie a primei părţi din lucrarea sa devenită mai târziu celebră, cu titlul: Preluarea şi prelucrarea muzicii populare slave în muzica germană cultă, începând de la Josef Haydn. În scrisoarea de răspuns a lui Knecht, după primirea copiei, citim între altele: „Din studiile tale, la care am putut fi şi eu părtaş, o vreme, ai tras concluzii convingătoare; cele două capitole despre Schubert, în special despre cvartete, se situează printre cele mai temeinice contribuţii recente la istoria muzicii, pe care le cunosc. Adu-ţi aminte şi de mine uneori, eu sunt departe de o recoltă ca aceea ce ţi-a reuşit ţie. Oricât de mulţumit aş putea fi cu existenţa pe care b duc aici ― căci misiunea mea la Mariafels pare a nu fi lipsită de succes ― lunga mea înstrăinare de Provincie şi de cercul castalian căruia îi aparţin îmi devine uneori apăsătoare.

Învăţ aici multe, nesfârşit de multe, dar ceea ce obţin nu e o creştere în direcţia certitudinii şi a capacităţii profesionale, ci un spor al problematicii. Fireşte, şi o lărgire de orizont, în ceea ce priveşte nesiguranţa, sentimentul de înstrăinare, lipsa de nădejde, de voioşie, de încredere în mine însumi şi toate celelalte rele de care m-am resimţit, îndeosebi în timpul pri­milor doi ani petrecuţi la Mariafels, sunt acum, evident, mai liniştit: de curând a fost aici Tegularius, a stat numai trei zile, dar oricât s-ar fi bucurat să se afle în preajma mea şi oricât de curios era să cunoască mânăstirea, încă de-a doua zi s-a simţit aproape copleşit de depresiune şi de sentimentul înstrăinării. Cum, în definitiv, o mânăstire este mai curând o lume aflată la adăpost, paşnică şi favorabilă spiritului şi nicidecum o închisoare, o cazarmă sau o fabrică, trag din experienţa mea concluzia că noi, cei din scumpa noastră Pro­vincie, suntem nişte oameni mult mai răsfăţaţi şi mai sensibili decât o bănuim noi înşine."

Chiar în vremea din care datează scrisoarea adresată lui Carlo, Knecht îl determină, fără s-o ştie, pe pater Jakobus să-şi comunice, printr-o scurtă notă adresată conducerii Ordinu­lui castalian, consimţământul la problema diplomatică ştiută, adăugind totuşi rugămintea ca „jucătorul cu mărgele de sticlă îndrăgit unanim aici" şi care îi face cinstea de a-i preda un privatissimum de rebus castaliensibus să mai fie lăsat un răstimp la Mariafels. Fireşte, cei din Waldzell şi-au făcut o onoare din a-i îndeplini dorinţa. Knecht însă, care crezuse că se află încă atât de departe de „recolta" sa, primi o dovadă, semnată de conducerea Ordinului şi de domnul Dubois, prin care se confirma faptul că-şi dusese la bun sfârşit misiunea. Ceea ce i se păru pe dată lucrul cel mai important în această hârtie foarte oficială şi îi produse cea mai mare bucurie (i-o împărtăşi aproape triumfând lui Fritz, într-o scrisorică) fu o frază scurtă, prin care i se aducea la cunoştinţă că Ordinul fusese informat de către maestrul jocului cu mărgele de sticlă asupra dorinţei sale de a se reîntoarce în Vicus Lusorum şi că era de acord a da urmare acestei dorinţe, după încheierea prezentei însărcinări. Citi acest pasaj şi lui pater Jakobus şi-i mărturisi cât de bucuros era, totodată cit de mult se temuse că va rămâne poate pentru multă vreme surghiunit din Castalia şi trimis la Roma. Pater Jakobus îi replică râzând:

― Da, prietene, aşa se întâmplă cu ordinele, trăieşti mai bucuros în poala lor decât la periferie sau chiar în exil. Puteţi uita în toată liniştea puţintică politică, în a cărei nemijlocită apropiere v-aţi pomenit aici, căci un politician nu sunteţi. Dar istoriei să nu-i deveniţi necredincios, chiar dacă, pro­babil, va rămâne doar o specialitate secundară şi de amator pentru dumneavoastră. Căci stofă de istoric aveţi. Iar acum, haideţi să profităm reciproc, de câtă vreme vă mal am aici.

Knecht pare a fi făcut doar puţin uz de îngăduinţa de a întreprinde vizite mai dese la Waldzell; totuşi a fost părtaş, prin mijlocirea aparatului de radio, la unele seminare prac­tice, prelegeri şi jocuri. Tot astfel, stând într-un fotoliu din arătoasa lui cameră de oaspeţi, a luat parte şi la solemnita­tea în cadrul căreia s-au comunicat în sala de festivităţi din Vicus Lusorum rezultatele şi premiile concursului. Execu­tase o lucrare nu foarte personală şi nicidecum revoluţio­nară, dar de bună calitate şi foarte elegantă, a cărei valoare o cunoştea, aşteptându-se la o menţiune cu elogii sau la un pre­miu al treilea ori al doilea. Spre surprinderea sa, auzi acum că i se conferise premiul întâi şi, mai înainte ca surpriza să facă loc bucuriei, purtătorul de cuvânt al serviciului special al maes­trului jocului, continuând lectura cu vocea lui profundă şi frumoasă, îl numi ca deţinător al premiului al doilea pe Tegularius. Era oricum un eveniment mişcător şi plin de far­mec ca ei doi, mână în mână, să iasă în evidenţă din acest concurs, ca învingători încununaţi! Sări în picioare şi, fără a asculta mai departe, coborî în fugă treptele şi ieşi repede pe uşile răsunătoare în curte, într-o scrisoare adresată în acele zile fostului maestru al muzicii, citim:

„Sunt foarte fericit, mult stimate, precum îţi şi poţi închi­pui. Ducerea la bun sfârşit a misiunii mele şi recunoaşterea, ce mă onorează, a acestui fapt de către conducerea Ordinu­lui, perspectiva atât de importantă pentru mine de a mă întoarce curând în patrie, la prietenii mei şi la jocul cu mărgele de sticlă, în loc de a fi utilizat pe mai departe în ser­vicii diplomatice, iar acum acest premiu întâi pentru un joc, la care mi-am dat, e adevărat, osteneala în privinţa aspecte­lor formale, dar în care din bune motive nu am epuizat tot ceea ce aş fi avut de dat, bucuria de a împărţi succesul acesta cu prietenul meu ― toate acestea au fost de fapt mult prea mult deodată. Sunt fericit, da, dar n-aş putea spune că sunt şi vesel. Pentru un răstimp atât de scurt, sau care mi s-a părut astfel, aceste satisfacţii vin cam repede şi sunt prea nume­roase pentru simţirea mea; în recunoştinţa mea se amestecă o anumită teamă, întocmai cum te îngrijorează faptul că un vas plin ochi, la adăugarea unui singur strop, ar putea da pe dinafară, făcând ca totul să redevină îndoielnic. Dar, rogu-te, consideră că n-am spus nimic despre toate acestea, orice cuvânt este aici de prisos."

Vom vedea că vasului clin ochi îi era destinat pe curând mai mult decât un strop, m scurta perioadă care avea să se scurgă până atunci, Knecht şi-a trăit fericirea, şi teama se­cretă, amestecată în ea, cu o asemenea dăruire şi intensitate, încât parcă ar fi presimţit marea schimbare apropiată. Aceste câteva luni au fost şi pentru pater Jakobus o perioadă fericită şi înaripată. Îl durea gândul că va trebui să-l piardă curând pe acest discipol şi coleg, iar în orele de lucru, şi încă mai mult în discuţiile lor libere, căuta să-i transmită şi să-i lase moşte­nire cât mai mult posibil din ceea ce acumulase în viaţa lui de muncă şi cugetare în ceea ce priveşte înţelegerea înălţărilor şi prăbuşirilor din viaţa oamenilor şi a popoarelor. Uneori discuta cu el şi despre sensul şi consecinţele misiunii lui Knecht, despre posibilitatea şi importanţa unei prietenii şi alianţe politice intre Roma şi Castalia şi îi recomanda s ă întreprindă studierea epocii, a le cărei roade au fost atât înte­meierea Ordinului castalian, cât şi treptata reînălţare a Ro­mei, după o epocă de umilinţe şi încercări, îi mai recomandă două opere asupra reformei şi sciziunii bisericii din secolul al şaisprezecelea, dar cel mai mult îl îndemnă ca, în locul lec­turii tomurilor de istorie universală, să prefere studiul te­meinic şi direct al izvoarelor, cercetarea limitată la acele sectoare pe care le poate cuprinde cu propria-i privire, în sfârşit nu făcu o taină din profunda lui neîncredere în toate filozofiile istoriei.

MAGISTER LUDI

Knecht luase hotărârea să amâne întoarcerea lui defini­tivă la Waldzell pentru primăvară, perioada marelui joc ofi­cial cu mărgele de sticlă, a aşa-numitului ludus anniversarius sau sollemnis⁶⁵.

Dacă punctul culminant din istoria memora­bilă a acestui joc, epoca jocurilor anuale care durau săptămâni de-a rândul, cu participarea unor demnitari şi re­prezentanţi din lumea întreagă, trecuse şi aparţinea pentru totdeauna istoriei, totuşi aceste sesiuni de primăvară, cu un joc solemn ce dura de cele mai multe ori zece până la pai­sprezece zile, rămâneau marele şi solemnul eveniment al anului pentru toată Castalia, o sărbătoare căreia nu-i lipsea nici o înaltă semnificaţie religioasă şi morală, deoarece reu­nea sub semnul unui simbol al armoniei reprezentanţi ai tu­turor concepţiilor şi tendinţelor din Provincie, nu întotdeauna pe deplin fundamentate, încheia pace între egoismele diferitelor discipline şi redeştepta amintirea unităţii ce le domina varietatea. Pentru credincioşi, jocul so­lemn poseda forţa sacramentală a unei adevărate miruiri, pentru necredincioşi reprezenta cel puţin un fel de surogat de religie, iar pentru ambele categorii o baie la izvoarele pure ale frumosului, într-un mod similar, Pasiunile lui Johann Sebastian Bach ― nu atât în perioada când au fost cre­ate, cât în aceea a redescoperirii lor din secolul următor ― au fost pentru o parte dintre interpreţi şi auditori un act cu adevărat religios şi de înălţare mistică, pentru altă parte o solemnitate ce ţinea locul serviciului divin şi al reli­giei, iar pentru toţi laolaltă manifestări solemne ale artei şi ale sublimului Creator spiritus⁶⁶.

Knecht nu a fost nevoit să depună eforturi prea mari ca să obţină aprobarea atât a celor de la mânăstire, cât şi a auto­rităţii din patrie pentru hotărârea sa. El nu putea să-şi facă o idee limpede asupra poziţiei pe care o va avea după ce se va reîncadra în mica republică din Vicus Lusorum, presupunea însă că nu va fi lăsat multă vreme în situaţia existentă, ci va fi în curând împovărat şi onorat cu vreo funcţie sau misiune oarecare. Deocamdată se bucura la gândul că se va întoarce acasă, între prieteni, că va asista la apropiatele festivităţi, gusta din plin ultimele zile de conlucrare cu pater Jakobus şi întâmpină cu simpatie şi plăcere manifestările de bunăvoinţa prin care abatele şi mănăstirea îl sărbătoriră cu prilejul plecării. Apoi porni la drum, nu fără întristarea că părăseşte un loc îndrăgit şi o perioadă lăsată în urmă din viaţa lui, dar şi stăpânit de o stare de spirit sărbătorească, obţinută prin suita de exerciţii contemplative preliminare jocului, pe care le executase, e adevărat, fără îndrumare şi camarazi, dar întocmai după litera prescripţiilor.

Această stare de spirit nu i-a fost umbrită de faptul că n-a reuşit să-l convingă pe pater Jakobus, de mult invitat solemn de către magister ludi la jo­cul anual, să accepte invitaţia şi să-l însoţească în călătorie, el a înţeles atitudinea rezervată a vechiului anticastalian, aşa că, pentru o clipă, s-a simţit eliberat de orice obligaţii şi îngrădiri, pe deplin pregătit sufleteşte pentru sărbătoarea ce -l aştepta.

Cu solemnităţile se întâmplă lucruri ciudate, în cazul că nu intervin forţe superioare funeste, festivitatea adevărată nu poate rata niciodată; pentru cei cuvioşi, chiar şi o proce­siune murată de ploaie îşi menţine caracterul sacru, un ban­chet nu deziluzionează chiar dacă se servesc bucate arse, la fel orice joc anual îşi păstrează caracterul festiv şi într-o oa­recare măsură sacru pentru toţi jucătorii cu mărgele de sticlă. Cu toate acestea, există, cum ştie oricare dintre noi, festivităţi şi spectacole la care factorii se armonizează, se saltă reciproc la un nivel ridicat, înaripează şi înalţă sufle­tele, ca acele spectacole teatrale şi muzicale ce se ridică, fără motive aparente şi ca printr-o minune, până la un punct cul­minant, provocând emoţii puternice, în timp ce altele, cu ni­mic mai rău pregătite, rămân doar nişte realizări cuminţi, în măsura în care emoţia spectatorului derivă din starea lui sufletească, s-ar putea spune că Josef Knecht era cât se poate de bine pregătit: nu-l apăsa nici o grijă, se întorcea acasă cu cinste din străinătate, aştepta cu bucurie cele ce aveau să urmeze.

Dar de astă dată, marele ludus sollemnis nu s-a ridicat la un nivel remarcabil, n-a fost învăluit de atmosfera unui mi­racol şi învestit cu un grad deosebit de sfinţenie şi strălucire. A fost de-a dreptul un joc lipsit de voioşie, neobişnuit de ne­fericit, aproape ratat. Dacă totuşi mulţi dintre părtaşi s-au putut simţi învioraţi şi înălţaţi sufleteşte, organizatorii şi fac­torii răspunzători propriu-zis i au simţit cu atât mai amar, aşa cum se întâmplă întotdeauna în asemenea cazuri, acea at­mosferă de apatie, de nereuşită şi lipsă de har, de reticenţă şi nenoroc, care a ameninţat cerul acestui joc. Deşi a intuit şi el, fireşte, insuccesul şi s-a văzut oarecum dezamăgit în aşteptările lui pline de emoţie, Knecht nu s-a numărat nici­decum printre cei ce şi-au dat seama foarte limpede de ne­reuşită: nefiind colaborator şi factor răspunzător la acest joc, a putut urmări în acele zile, ca un participant pios, jocul altminteri construit cu mult spirit, deşi actul a fost lipsit de mireasmă şi har; Knecht s-a adâncit netulburat şi cu elan în meditaţii şi a trăit dăruirea plină de recunoştinţă a tuturor părtaşilor la acest joc, acea binecunoscută trăire sărbătorească a unei jertfe, acea contopire mistică a colectivităţii la picioarele celui divin, de care n-au rămas străini nici cei din cercul restrâns al iniţiaţilor acestui act festiv „nereuşit". Zodia nenorocoasă care a patronat sărbătoarea l-a mişcat totuşi şi pe el. Jocul însuşi, în planul şi realizarea lui, a fost fireşte ireproşabil, ca orice joc al maestrului Thomas, a fost chiar unul dintre cele mai expresive, mai simple, mai directe. Interpretarea lui a stat însă sub o zodie deosebit de nenoro­coasă, ceea ce istoria Waldzellului n-a uitat nici până acum.

La întoarcerea lui în Vicus Lusorum, cu o săptămână înainte de începerea marelui joc, Knecht n-a fost primit, ca să-şi dea raportul, de către maestrul jocului cu mărgele de sticlă, ci de locţiitorul acestuia, Bertram, care i-a urat cu amabilitate bun venit, dar i-a comunicat pe scurt şi cu min­tea cam împrăştiată că stimatul magister se îmbolnăvise chiar în acele zile, iar el, Bertram, nu e informat suficient asupra misiunii lui Knecht, ca să-i poată primi raportul, să se pre­zinte pentru aceasta deci la conducerea Ordinului, la Hirsland, să-şi comunice acolo sosirea şi să aştepte dispoziţii. Când, la plecare, Knecht îşi trăda fără voie, prin voce şi ges­turi, o anume surprindere pricinuită de răceala şi durata scurtă a audienţei, Bertram îşi ceru scuze. Să-l ierte colegul, dacă l-a dezamăgit, şi să înţeleagă situaţia specială în care se afla: maestrul s-a îmbolnăvit, marele joc anual bate la uşă şi nu se ştie nicidecum dacă magistrul îl va putea conduce sau dacă nu cumva el, locţiitorul, va trebui să-i îndeplinească oficiul, îmbolnăvirea venerabilului nu putea să cadă într-un moment mai nefavorabil şi mai dificil; ca întotdeauna, era desigur gata să preia îndatoririle magistrului, dar se temea că va fi peste puterile lui ca într-un timp atât de scurt să se pregătească suficient pentru joc şi pentru conducerea aces­tuia.

Knecht îl compătimi pe omul acesta vădit descurajat şi cam descumpănit, nu mai puţin regretă că răspunderea festi­vităţii trebuia probabil să treacă în mâinile lui.

Lipsise prea mult din Waldzell, ca să ştie cât de întemeiate erau grijile lui Bertram, căci acesta suferise cel mai mare rău imaginabil pentru un locţiitor: anume, îşi pierduse de la o vreme încre­derea elitei, a aşa-numiţilor repetitori, şi se găsea de fapt într-o situaţie foarte grea. Knecht se gândea cu îngrijorare la maestrul jocului cu mărgele de sticlă, acest erou al formei clasice şi al ironiei, un magister şi un castalian desăvârşit; se bucurase la gândul că va fi primit de el, ascultat şi reintegrat în comunitatea jucătorilor, poate într-un post de încredere. Dorinţa lui fusese să vadă jocul solemn celebrat de către maestrul Thomas, să lucreze mai departe sub ochii lui, să-i câştige preţuirea; acum, îndurerându-l şi dezamăgindu-i aşteptările, îl găsea ascuns de boala ce-l doborâse, iar el, Knecht, se vedea rămas la dispoziţia altor instanţe. E adevărat, de toate acestea l-au despăgubit oarecum bunăvoinţa plină de atenţie, chiar colegialitatea, cu care l-au primit şi l-au ascultat secretarul Ordinului şi domnul Dubois. încă de la prima convorbire a putut constata că nu se intenţionează deocamdată să fie folosit mai departe pentru realizarea planului privitor la Roma şi că se respectă dorinţa lui de a se întoarce pentru mai multă vreme la joc; mai întâi, fu poftit prieteneşte să se stabilească cu locuinţa în casa de oaspeţi de la Vicus Lusorum, să ia din nou contact cu cele de pe aici şi să participe la jocul anual, împreună cu prietenul său Tegularius, a dedicat zilele premergătoare acestuia pos­tului şi exerciţiilor de meditaţie, apoi a luat parte cu evlavie şi recunoştinţă la acel joc neobişnuit, a cărui amintire a rămas în sufletul unora învăluită în tristeţe.

Poziţia unui locţiitor de magistru, numit şi „umbra", îndeosebi pe lângă maestrul muzicii şi pe lângă maestrul jo­cului, are ceva cu totul particular. Fiecare maestru are un locţiitor, pe care nu-l numeşte autoritatea, ci îl alege el însuşi din cercul restrâns al candidaţilor, asumându-şi întreaga răspundere pentru acţiunile şi semnătura lui. Pentru un can­didat, faptul că maestrul său îl numeşte locţiitor este o mare distincţie şi un semn de desăvârşită încredere; ca locţiitor el e considerat colaborator intim şi mâna dreaptă a atotputernicului maestru, îndeplineşte oficiile maestrului când acesta e împiedicat de cine ştie ce motiv şi-l trimite pe el în loc, dar nu pe toate: la scrutinele autorităţii supreme, de pildă, îl poate reprezenta pe maestru numai ca un purtător de cuvânt îndreptăţit să transmită un da sau nu; orator, propunător de moţiuni sau ceva de aceeaşi natură nu poate fi. în vreme ce numirea unui locţiitor îl aşează pe acesta pe un loc foarte înalt şi adesea destul de expus, ea egalează totuşi în acelaşi timp cu un fel de trecere a lui pe o linie secundară, într-o anumită măsură, îi creează o poziţie specială în cadrul ierar­hiei oficiale, căci în timp ce adesea e învestit cu funcţiile cele mai importante şi i se acordă o înaltă cinstire, i se retrag to­tuşi anumite drepturi şi posibilităţi de care se bucură toţi ceilalţi candidaţi. Două sunt puncte le în care poziţia sa spe­cială iese mai clar în evidenţă: locţiitorul nu poartă răspun­derea acţiunilor sale de serviciu şi nu mai poate să avanseze în cadrul ierarhiei. Aceasta nu este o lege strictă, însă reiese din istoria Castaliei: la moartea sau la demisia unui magis­tru, „umbra" acestuia, care-l reprezentase atât de adesea şi a cărui întreagă existenţă părea a-l predestina ca succesor, nu i-a devenit niciodată urmaş. Este ca şi când în această pri­vinţă tradiţia ar voi să accentueze intenţionat existenţa unei graniţe şi limite aparent labile şi mobile: graniţa dintre ma­gistru şi locţiitor are sensul unui simbol al graniţei dintre funcţie şi persoană. Aşadar, când acceptă înaltul post de răspundere al unui locţiitor, un castalian renunţă implicit la perspectiva de a deveni cândva magistru el însuşi, de a intra cândva cu adevărat în posesia vesmintelor oficiale şi a însem­nelor pe care le-a purtat de atâtea ori în calitate de reprezen­tant, în acelaşi timp obţine dreptul ciudat şi ambiguu de a nu răspunde personal de eventualele sale greşeli în serviciu, ci de a-l împovăra cu ele pe magistru, singurul responsabil în ceea ce-l priveşte.

De fapt, s-a şi întâmplat ca un magistru sau altul să cadă victimă locţiitorului ales de el şi, din cauza vreunei erori mai grave comise de acela, să trebuiască să se retragă din funcţie. Expresia prin care e numit la Waldzell locţiitorul maestrului jocului cu mărgele de sticlă este cât se poate de potrivită pentru a califica poziţia lui caracteristică, dependenţa, aproape cvasi identitatea cu magistrul, ca şi nota himerică ş i de simplă aparenţă a existenţei sale. Locţiitorul e numit acolo „umbra".

Maestrul Thomas von der Trave a menţinut ani de zile în funcţia respectivă o „umbră" cu numele de Bertram, căruia pare să-i fi lipsit mai mult norocul decât talentul sau bunăvoinţa. Cum se înţelege de la sine, Bertram era un exce­lent jucător cu mărgele de sticlă, era un profesor cel puţin nu lipsit de dibăcie şi un funcţionar conştiincios, devotat fără rezerve maestrului său; totuşi, în cursul ultimilor ani îşi pierduse simpatiile printre funcţionari şi-şi ridicase împo­trivă cea mai tânără pătură de cadre din elită, iar cum nu avea natura cavalerească senină a maestrului său, faptul acesta îi tulbura stăpânirea de sine şi atitudinea calmă.

Ma­gistrul nu renunţase la el, dar de ani de zile îl ferise pe cât posibil de fricţiunile cu elita, îi dădea mereu mai rar însărcinări publice şi-l întrebuinţa mai mult în cancelarii şi în arhivă. Bărbatul acesta integru, dar nu iubit, sau tocmai atunci intrat în dizgraţie, vizibil nefavorizat de noroc, s-a văzut dintr-o dată în fruntea întregului Vicus Lusorum, dato­rită îmbolnăvirii maestrului său şi, dacă ar fi trebuit într-adevăr să conducă jocul anual, ocupând în cursul festivităţilor postul cel mai la vedere din toată Provincia, s-ar fi arătat to­tuşi la înălţimea acestei mari îndatoriri numai dacă ar fi fost sprijinit de încrederea majorităţii jucătorilor cu mărgele de sticlă sau măcar a repetitorilor, ceea ce din păcate nu s-a întâmplat. Aşa s-a ajuns deci ca de astă dată marele ludus sollemnis să devină o grea încercare, aproape o catastrofă pen­tru Waldzell.

Abia în ziua din ajunul festivităţii s-a anunţat oficial că magistrul este grav bolnav şi în neputinţă de a conduce jocul. Nu ştim dacă această întârziere a înştiinţării a fost dictată de voinţa magistrului bolnav, care a sperat poate până în ultima clipă că se va restabili şi va putea prezida totuşi jocul. Mai curând presupunem că era prea bolnav ca să se mai gândească la aşa ceva, astfel că „umbra" lui a comis greşeala de a lăsa Castalia până în ceasul al unsprezecelea în neştiinţă asupra situaţiei din Waldzell. Fireşte, ar fi discutabil şi dacă ezitarea aceasta a fost realmente o greşeală. Fără îndoială, ea a rezul­tat din buna intenţie de a nu discredita dinainte festivitatea şi de a nu-i determina pe admiratorii maestrului Thomas să nu mai vină. Dacă totul ar fi mers bine, dacă obştea jucători­lor din Waldzell ar fi avut încredere în Bertram, atunci ― ceea ce e lesne de imaginat ― „umbra" ar fi putut îndeplini cu adevărat rolul de locţiitor şi lipsa maestrului ar fi trecut aproape neobservată. Este inutil să mai avansăm în privinţa aceasta şi alte ipoteze; ne-am crezut obligaţi numai să arătăm că acel Bertram nu era neapărat un ratat sau un nedemn, aşa cum îl considera atunci opinia publică din Waldzell. A fost mai curând o victimă decât un culpabil.

Ca în fiecare an, a început să se adune şuvoiul oaspeţilor veniţi la marele joc. Mulţi soseau fără să ştie nimic, alţii îngrijoraţi de starea respectabilului magister ludi şi stăpâni ţi de rele presimţiri în legătură cu desfăşurarea festivităţii. Waldzell şi aşezările apropiate s-au umplut de oameni, conducerea Ordinului şi autoritatea educativă se găseau de faţă aproape în întregime; au sosit şi călători animaţi de sentimente sărbătoreşti din părţi îndepărtate ale ţării şi din străinătate, umplând până la refuz casele de oaspeţi . Ca întot­deauna, în seara din ajunul începerii jocului, festivitatea s-a deschis cu ora de meditaţie, în vreme ce, la sunetul clopote­lor, întreaga regiune, plină de participanţii la festivitate, s-a scufundat într-o adâncă şi pioasă linişte. î doua zi dimineaţă a avut loc primul dintre concerte şi s -au comunicat cel dintâi enunţ al jocului şi meditaţia asupra ambelor teme muzicale cuprinse în acest enunţ. Bertram, în veşmintele solemne ale maestrului jocului cu mărgele de sticlă, şi-a făcut o apariţie de om cumpănit şi stăpân pe sine; era numai foarte palid, pentru ca apoi, de la o zi la alta, să se arate mereu mai epui­zat, suferind şi resemnat, astfel că în ultimele zile a ajuns într-adevăr să semene cu o umbră. Chiar în a doua zi a jocu­lui s-a răspândit zvonul că starea maestrului Thomas s-a înrăutăţit şi că viaţa i-ar fi în pericol, iar în seara aceleiaşi zile au început să circule ici şi colo, apoi pretutindeni, prin­tre cei mai iniţiaţi, primele vorbe din care avea să se brodeze treptat legenda din jurul maestrului bolnav şi al „umbrei" sale. Această legendă lansată de cercurile cele mai restrânse din Vicus Lusorum, mai exact de către repetitori, susţinea că maestrul se simţise mai bine şi că ar fi fost în putere să conducă şi jocul, dar că făcuse totuşi un sacrificiu pentru a satisface ambiţia „umbrei", lăsându-i în seamă funcţia cu pri­lejul festivităţii. Acum însă, când Bertram se arătase a nu prea fi la înălţimea înaltului rol ce-şi asumase, şi când jocul ameninţa să-i dezamăgească pe participanţi, magistrul bol­nav se simţea răspunzător de mersul jocului, ca şi de insuc­cesul umbrei sale şi luase asupra sa vina greşelilor acestuia; aici şi nu altundeva se găsea cauza înrăutăţirii bruşte a stării sale şi a ridicării febrei. Fireşte, aceasta n-â fost singura ver­siune a legendei, dar ea aparţinea elitei şi arăta limpede că elita, cadrele zeloase considerau situaţia drept tragică şi nu erau deloc dispuse să sprijine abaterea tragediei pe calea limpezirii şi a înfrumuseţării.