Jocul cu mărgele de sticlă



Yüklə 2,36 Mb.
səhifə16/37
tarix11.08.2018
ölçüsü2,36 Mb.
#69529
1   ...   12   13   14   15   16   17   18   19   ...   37

Aversiunea împotriva „um­brei" era pandantul veneraţiei faţă de maestru, se dorea in­succesul şi căderea locţiitorului, chiar dacă maestrul însuşi trebuia să ispăşească împreună cu acesta. A doua zi iarăşi s-a vorbit că, pe patul său de suferinţă, magistrul i-a conjurat pe locţiitorul său şi pe doi seniori din elită să nu tulbure pacea şi să nu pună în pericol festivitatea; în altă zi s-a afirmat că şi-a dictat ultimele dorinţe şi a indicat nominal autorităţii pe cel pe care-l dorea ca succesor; s-au rostit şi nume. Paralel cu veştile despre agravarea stării magistrului, au circulat şi aceste zvonuri, precum şi altele, iar în sala de festivităţi, ca şi în casele de oaspeţi dispoziţia favorabilă jocului a scăzut de la o zi la alta, chiar dacă nimeni n-a mers atât de departe încât să renunţe la serbare şi să plece. O atmosferă grea şi sumbră s-a lăsat asupra întregii ceremonii, a cărei evoluţie şi-a menţinut totuşi o formă exterioară corectă, dar d in bucuria şi elevaţia cunoscute şi aşteptate la aceste sărbători se mai simţea prea puţin, iar când, în penultima zi, creatorul jocului festiv a închis pentru totdeauna ochii, eforturile autorităţii de a opri răspândirea veştii n-au fost încununate de succes şi, curios, unii dintre participanţi au întâmpinat acest deznodământ cu un sentiment de eliberare. Deşi înainte de încheierea marelui ludus sollemnis nu le era îngăduit nici să pună doliu, nici să întrerupă cât de puţin desfăşurarea, atât de riguros prescrisă în aceste zile, a orelor, cu alternanţa lor de spectacole şi exerciţii contemplative, elevii cursului de joc şi îndeosebi elita au serbat ultimul act şi ultima zi a festi­vităţilor cu o atitudine şi o dispoziţie unanimă, de parcă ar fi fost o ceremonie funebră pentru veneratul răposat, făcând ca o rece atmosferă de însingurare să se ţeasă în jurul lui Bertram, care îşi îndeplinea mai departe funcţia, frânt de oboseală, nedormit, palid şi cu ochii pe jumătate închişi.

Josef Knecht, deşi foarte receptiv la toate aceste curente Şi stări sufleteşti, deoarece era un vechi jucător şi, datorită lui Tegularius, se afla în strânse relaţii cu elita, nu s-a lăsat stăpânit de ele, din a patra sau a cincia zi i-a şi interzis chiar prietenului său Fritz să-l mai tulbure cu vesti despre boala magistrului; resimţea şi înţelegea, e adevărat, umbrirea tra-a festivităţii, se gândea cu adâncă îngrijorare şi tristeţe la maestru, cu crescândă neplăcere şi compătimire la moartea concomitentă la care fusese condamnat Bertram ― „um­bra" ―, dar s-a opus statornic şi cu energie oricărei influenţe exercitate asupra-i de veştile reale sau legendare, a practicat cu cea mai riguroasă concentrare, s-a dăruit din toată inima exerciţiilor şi desfăşurării jocului frumos construit şi a trăit festivitatea într-o stare de serioasă elevaţie, în pofida tuturor dezacordurilor şi înnourărilor.

La sfârşit, Bertram, „umbra", fu scutit de a-i mai primi după obicei, ca vicemagistru, pe cei veniţi să-l felicite şi pe reprezentanţii autorităţii, de astă dată se renunţa şi la ziua bucuriei sărbătorită tradiţional de cei ce studiau jocul cu mărgele de sticlă, îndată după actul muzical final al serbării, autoritatea a făcut cunoscută moartea magistrului, iar în Vicus Lusorum au început zilele de doliu, la care a fost părtaş şi Josef Knecht, adăpostit în casa de oaspeţi, înhumarea merituosului bărbat, care se bucură încă şi astăzi de o mare consideraţie, s-a desfăşurat cu simplitatea obişnuită în Castalia. „Umbra" lui, Bertram, care-şi jucase până la capăt rolul atât de greu din timpul festivităţilor cu preţul epuizării, îşi înţelese situaţia. Ceru un concediu şi plecă în munţi.

În Satul jucătorilor, chiar în întregul Waldzell, domnea întristarea. Poate că nimeni nu avusese cu magistrul defunct relaţii personale foarte prieteneşti, însă chibzuinţă şi purita­tea existenţei sale pline de distincţie, laolaltă cu inteligenţa şi simţul său delicat pentru forme făcuseră din el un conducător şi o personalitate reprezentativă cum Castalia, cu organizarea ei în fond foarte democratică, nu promova decât rareori. Provincia fusese mândră de el. Dacă persoana lui părea a fi în afara domeniului pasiunii, a iubirii, a priete­niei, ea era cu atât mai mult aptă să satisfacă nevoia de vene­raţie a generaţiilor tinere, iar demnitatea şi graţia princiară, care-i aduseseră de altfel porecla pe jumătate afectuoasă de „excelenţă", îi asiguraseră o poziţie oarecum specială în consiliul superior, la şedinţele şi activităţile colective ale autorităţii educative, după ce ani în şir întâmpinase opoziţii dârze. Problema înlocuitorului său în înalta funcţie fu discu­tată, fireşte, cu aprindere, nicăieri mai aprins ca în elita jucătorilor cu mărgele de sticlă. După retragerea şi plecarea „umbrei", a cărei cădere fusese dorită şi obţinută de elită, funcţiunile magistrului fuseseră împărţite, prin acordul acestei elite, între trei locţiitori provizorii; era desigur vorba nu­mai de funcţiunile interne din Vicus Lusorum, nu şi de cele oficiale din consiliul educaţiei.

După datină, acest consiliu nu putea lăsa neocupată funcţia de magistru mai mult de trei săptămâni. în cazurile în care un magistru răposat sau demi­sionat lăsa în locul său un succesor hotărât şi fără concurenţi, funcţia era imediat reocupată, după o singură şedinţă ple­nară a autorităţii. De data aceasta, va dura desigur mai mult. în timpul zilelor de doliu, Josef Knecht discută ocazional cu prietenul său despre jocul încheiat şi despre desfăşurarea lui sub auspicii neobişnuit de sumbre.

― Acest locţiitor, Bertram, spuse Knecht, nu numai că şi-a jucat destul de bine până la capăt rolul, vreau să spun, nu numai că a încercat să joace până la sfârşit rolul unui magis­tru, dar, după părerea mea, a făcut mult mai mult, s-a jertfit pe sine însuşi în folosul acestui luduş sollemnis, îndeplinindu-şi ultima şi cea mai solemnă obligaţie de serviciu. Aţi fost aspri, nu, îngrozitori cu el, aţi fi putut salva festivitatea şi l-aţi fi putut salva pe Bertram şi n-aţi făcut-o, nu-mi iau îngăduinţa să calific atitudinea asta, veţi fi avut motivele voastre. Acum însă, când acest biet Bertram a plecat şi v-aţi realizat dorinţa, ar trebui să fiţi mărinimoşi. Dacă va reveni, ar trebui să-i ieşiţi în întâmpinare şi să-i arătaţi că i-aţi înţeles sacrificiul.

Tegularius clătină din cap.

― L-am înţeles, spuse el, şi l-am acceptat. Tu ai fost foarte fericit să poţi participa la loc de astă dată ca oaspete şi fără părtinire, de aceea desigur n-ai urmărit cu atâta atenţie desfăşurarea festivităţii. Nu, Josef, nu vom mai avea nici un prilej să mai traduce m în faptă vreun sentiment oarecare faţă de Bertram. El ştie că sacrificiul său a fost necesar şi nu va mai încerca să-l anuleze.

Abia acum îl înţelese pe deplin Knecht şi tăcu tulburat, îşi dădea seama că el nu trăise de fapt aceste zile solemne ca un adevărat waldzellian şi ca un camarad, ci, cu adevărat, mai mult ca un oaspete, şi astfel pricepu abia în clipa aceasta cum stăteau propriu-zis lucrurile cu sacrificiul lui Bertram. Până acum, Bertram îi apăruse ca un ambiţios care fusese răpus de o misiune ce-i depăşea puterile, care trebuise să re­nunţe la alte ţeluri ale ambiţiei sale şi să caute să uite că a fost odată „umbra" unui maestru şi conducătorul unui joc anual.

Abia acum, la auzul ultimelor cuvinte ale prietenului său înţelesese ― şi amuţise pe loc ― că Bertram fusese condamnat fără apel de către judecătorii săi şi că nu se va mai întoarce niciodată. I se îngăduise să conducă până la capăt jocul festiv şi fusese ajutat numai atât cât să nu iasă scandal, dar se făcuse asta nu pentru a-l cruţa pe Bertram, ci Waldzellul.

Poziţia unei „umbre" cerea nu numai deplina încredere a magistrului ― aceasta nu-i lipsise lui Bertram ― ci nu mai puţin încrederea elitei, iar din păcate pe aceasta nu putuse s-o obţină. Dacă făcea vreo greşeală, în spatele lui nu stătea, ca în spatele domnului şi modelului său, ierarhia, ca să-l apere. Iar dacă foştii săi camarazi nu-l recunoscuseră pe de­plin, nu avea nici o autoritate, astfel încât camarazii săi, re-petitorii, îi deveniseră judecători. Dacă aceştia se arătau necruţători, „umbra" era un om pierdut. Şi într-adevăr, acest Bertram nu s-a mai întors din excursia sa în munţi, iar după o vreme s-a spus că a murit căzând într-o prăpastie. Mai multe nu s-au vorbit despre această întâmplare.

Între timp, în Satul jucătorilor soseau în fiecare zi funcţionari superiori şi foarte înalţi din conducerea Ordinu­lui şi cea a autorităţii educative; în fiecare clipă oameni din elită şi funcţionari erau chemaţi individual şi supuşi unor chestionări, asupra conţinutului cărora vorbea unul sau altul numai în interiorul elitei însăşi. Josef Knecht fu chemat şi el şi chestionat în mai multe rânduri; o dată de doi domni din conducerea Ordinului, o dată de magistrul filolog, apoi de monsieur Dubois, şi încă o dată de doi magiştri. Tegularius, care de asemenea fusese invitat la câteva astfel de informări, se înviorase şi glumea pe socoteala atmosferei de conclav, cum o numea el. încă din timpul zilelor cât se desfăşurase jo­cul, Josef observase cât de puţin rămăsese din vechea lui legătură strânsă cu elita, iar în timpul perioadei conclavului simţi asta încă mai limpede. Nu numai că locuia în casa de oaspeţi ca un străin şi că superiorii săi păreau a-l trata ca pe un egal; elita însăşi, repetitorii nu-l mai reprimiseră cu ve­chea încredere şi camaradenie, ci cu o politeţe ironică sau, cel puţin, cu răceala unei atitudini de expectativă; se îndepărtase de ei încă de când fusese chemat la Mariafels, iar atitudinea foştilor săi colegi era justă şi naturală; cine a făcut o dată pasul de la libertate spre funcţie, de la situaţia de student sau repetitor spre ierarhie, nu mai era un cama­rad, ci o personalitate pe cale de a deveni superior şi bonz, nu mai aparţinea elitei şi trebuia să ştie că aceasta lua pentru un timp faţă de el o poziţie critică.

Aşa se întâmpla oricui în situaţia sa. Acum simţea deosebit de intens această distanţare şi răceală, mai întâi pentru că elita, rămasă fără părintele ei şi trebuind să primească un nou magistru, se închidea în sine de două ori mai rezervată şi parcă apărându-se, apoi şi pentru că hotărârea şi inflexibilitatea ei se arătaseră de curând atât de dure, determinând soarta „umbrei" Bertram.

Într-o seară, Tegularius veni fuga, extrem de agitat, în casa de oaspeţi, îl căută pe Josef, îl trase într-o odaie goală, închise uşa şi izbucni:

― Josef! Josef! Dumnezeule, doar ar fi trebuit să-mi închipui, ar fi trebuit să ştiu, era limpede pentru oricine... Ah, nu-mi pot veni în fire şi nu ştiu zău dacă trebuie să mă bucur.

Tegularius, care cunoştea foarte bine toate sursele de veşti din Satul jucătorilor, îi comunică într-un suflet: este mâi mult decât probabil, e ca şi sigur că Josef Knecht ur­mează să fie ales ca maestru al jocului cu mărgele de sticlă. Şeful arhivei, pe care mulţi îl consideraseră drept urmaşul predestinat al maestrului Thomas, fusese încă de alaltăieri eliminat oficial din grupul cel mai restrâns al eligibililor, iar dintre cei trei candidaţi proveniţi din elită ― şi ale căror nume să aflaseră până acum pe primul plan în timpul ches­tionărilor ― nici unul nu părea să fie sprijinit de favoarea şi recomandarea vreunui magistru sau a conducerii Ordinului, în timp ce pentru Knecht pledaseră atât doi membri ai conducerii Ordinului cât şi domnul Dubois, la care se adăuga şi vocea fostului maestru al muzicii, care avea atâta greutate şi pe care, după ştiri sigure, mai mulţi magiştri îl vizitaseră personal zilele acestea.

― Josef, au să te facă magistru! izbucni încă o dată, cu glas tare, Tegularius, dar prietenul său îi astupă gura cu mina.

În prima clipă, Josef fu nu mai puţin surprins şi emoţio­nat decât Fritz de presupusa lui alegere; aceasta îi apărea cu totul şi cu totul imposibilă, dar încă în timp ce amicul său îi comunica părerile celor din Vicus Lusorum asupra stadiului şi evoluţiei „conclavului", Knecht începu să-şi dea seama că ipoteza prietenului său nu era falsă.

Mai mult chiar, el auzea parcă în sufletul său rostirea unui da, era ca şi cum ar fi avut sentimentul că ştiuse de această alegere şi o aşteptase, că ea era justă şi firească. Acum astupă aşadar cu mâna gura cama­radului emoţionat, îl cercetă cu o privire străină şi mustrătoare, ca de la o distanţă şi o depărtare ce-ar fi apărut brusc între ei, şi zise:

― Nu mai turui atâta, amice; nu mai vreau să aud nimic din palavrele astea. Du-te la camarazii tăi.

Oricâte ar mai fi avut de spus, Tegularius amuţi pe loc, îngheţat de această privire cu care îl fixa alt om, necunoscut, deveni palid şi părăsi odaia. Mai târziu, el a povestit că în cli­pa aceea calmul şi răceala stranie a lui Knecht l-au izbit mai întâi, ca o lovitură şi ca o jignire, de parcă ar fi fost pălmuit, a avut sentimentul unei trădări a vechii lor prietenii intime, tonul de superioritate, care anticipa viitoarea poziţie de demnitar foarte înalt a acestuia, i s-a părut aproape de neînţeles. Abia după ce a plecat ― şi a plecat într-adevăr ca un om bătut ― i s-a limpezit înţelesul acestei priviri de neui­tat, al acestei priviri venite parcă de departe, regeşti, dar nu mai puţin pline de suferinţă, iar atunci a priceput că priete­nul său primise hotărârea soartei nu cu orgoliu, ci cu smere­nie. El, Tegularius, după cum avea să povestească, s-a simţit atunci nevoit să reflecteze la privirea meditativă a lui Josef Knecht şi la tonul de profundă compătimire din vocea lui, cu care se interesase de curând despre Bertram şi sacrificiul acestuia. Faţa cu care Knecht îl privise atunci pe prietenul său arătase de parcă el însuşi ar fi fost pe cale să se jertfească şi să piară la fel ca „umbra" maestrului Thomas, arătase atât de mândră şi smerită în acelaşi timp, atât de grandioasă şi supusă, însingurată şi resemnată, de parcă ar fi fost un monument al tuturor magiştrilor de totdeauna ai Castaliei. „Du-te la camarazii tăi", îi spusese. Aşadar, încă din clipa în care aflase pentru întâia oară de noua sa demnitate, Knecht nu mai făcea parte dintre cunoscuţii săi şi privea lumea dintr-un centru nou; nu mai era un camarad, nu avea să mai fie niciodată.

Knecht ar fi putut foarte bine să bănuiască sau măcar să considere posibilă, ori chiar probabilă numirea sa, aceasta ultimă şi cea mai înaltă dintre funcţiile sale; cu toate acestea, l-a surprins, de-a dreptul l-a înspăimântat şi de astă dată.

El însuşi îşi spunea mai pe urmă că ar fi trebuit să se gândească la această numire şi zâmbea amintindu-şi cât de agitat era Tegularius, care e adevărat că nu o aşteptase de la bun început, dar contase pe ea şi o prevestise cu mai multe zile înainte de a se fi luat o hotărâre şi de a fi fost comuni­cată. De fapt, în cercul autorităţii superioare n-a pledat împotriva alegerii lui Josef nimic altceva decât relativa lui tinereţe; cei mai mulţi dintre colegii săi primiseră înalta funcţie la vârsta de cel puţin patruzeci şi cinci până la cinci­zeci de ani, în timp ce Josef nu împlinise nici patruzeci. To­tuşi o lege care să interzică numirea atât de timpurie nu exista.

Deci atunci când Fritz l-a surprins pe prietenul său comunicându-i rezultatele observaţiilor şi combinaţiilor sale, observaţiile unui jucător de elită cu greutate, care cunoştea până în cele mai mici amănunte complicatul aparat al micii comunităţi din Waldzell, Knecht a priceput că acela avea dreptate, şi-a înţeles şi şi-a acceptat îndată alegerea şi soarta, însă prima lui reacţie la aflarea vestii a constat în aceea că şi-a alungat prietenul cu vorbele că nu vrea să ştie „nimic despre palavrele astea". Abia plecase celălalt, atins şi aproape jig­nit, că Josef şi-a căutat un loc de meditaţie, ca să-şi pună gândurile în ordine, iar reflecţia sa a avut ca punct de plecare o imagine din amintire, care i s-a impus în acest ceas cu o neobişnuită putere, în viziunea lui i-a apărut înainte o odaie goală în care se afla un pian, prin fereastră pătrundea o lu­mină răcoroasă şi veselă de dinainte de amiază, iar în uşa încăperii apărea un bărbat frumos, cu faţa prietenoasă, un bărbat mai în vârsta, cu părul cărunt şi chipul senin exprimând bunătate şi demnitate; el însuşi însă, Josef, era un mic elev al şcolii de latină, care-l aşteptase în odaie, pe jumătate speriat, pe jumătate fericit, pe maestrul muzicii şi-l vedea acum pentru întâia oară pe acest venerabil maestru din legendara Provincie a şcolilor de elită, pe magistrul care ve­nise să-i arate ce este muzica, pentru ca mai apoi să-l pri­cească şi să-l conducă pas cu pas în Provincia sa, în imperiul Său, în elită şi în Ordin; colegul şi fratele acestui magistru devenise acum, când bătrânul îşi depusese bagheta de vrăji­tor, sau sceptrul, şi se transformase într-o moşneag tăcut şi amabil, tot bun, tot venerabil, tot învăluit în taine, a cărui privire şi al cărui exemplu continuau să planeze asupra vieţii lui Josef şi care-l va depăşi întotdeauna cu o vârstă de om şi câteva trepte de viaţă, cu un incomensurabil spor de demni­tate şi în acelaşi timp de modestie, de măiestrie şi taină, însă constrângându-i mereu cu delicateţe, el, patronul şi modelul său, să-i devină succesor, precum un astru ce răsare sau apune îşi trage după sine fraţii.

Câtă vreme Knecht s-a lăsat fără nici o intenţie în voia şuvoiului de imagini interioare care i s-au înfăţişat la începutul stării sale de destindere ca nişte visuri, două reprezentări s-au detaşat mai ales din şuvoi şi au stăruit mai îndelung, două imagini sau simboluri, două alegorii, în una, Knecht, băiat, îl urma prin nişte ganguri pe maestrul ce-l preceda ca un ghid şi, de fiecare dată când se întorcea şi-şi arăta faţa, devenea tot mai bătrân, mai liniştit şi mai venerabil, căpătând vizibil din ce în ce mai mult înfăţişa­rea unei imagini ideale a înţelepciunii şi demnităţii atemporale, în vreme ce el, Josef Knecht, călca abandonat cu totul şi cuminte pe urmele modelului său, dar rămânea mereu ace­laşi băiat, încercat alternativ când de umilinţă, când de o anu­mită bucurie, ba chiar de un fel de satisfacţie obstinată. Iar a doua imagine era aceasta: scena din camera cu pian, intra­rea bătrânului aşteptat de băiat se repeta mereu, la nesfârşit, maestrul şi băiatul se tot succedau reciproc, ca traşi de ca­blul unui mecanism, în aşa fel încât nu se mai putea şti cine vine şi cine pleacă, cine conduce şi cine urmează, bătrânul sau tânărul. Când părea că tânărul este cel ce arată cinstire şi ascultare bătrânului, autorităţii şi demnităţii; când părea că bătrânul este cel pe care figura, ce-l preceda cu puţin, a ti­nereţii, a începutului, a voioşiei îl obliga să devină urmaşul ce slujeşte sau adoră. Şi în timp ce Knecht privea acest caru­sel oniric, şi absurd, şi plin de înţelesuri, el însuşi se simţea identic în vis când cu bătrânul, când cu băiatul, era când cel ce venea, când veneratul, când conducătorul, când cel aflat sub ascultare, iar în cursul acestei schimbări labile veni o clipa când fu amândoi, în acelaşi timp maestrul şi micul discipol, ba mai mult, chiar se afla mai presus decât amândoi, era orga­nizatorul, născocitorul, conducătorul şi spectatorul caruselu­lui, al întrecerii acesteia dintre bătrâneţe şi tinereţe, care se desfăşura în cerc, fără victoria unuia sau a altuia, şi pe care, cu sentimente schimbătoare, acum o încetinea, acum o por­nea în cea mai mare iuţeală.

Din acest studiu luă fiinţă o nouă imagine, mai mult simbolică decât vis, mai mult înţele­gere decât tablou, anume imaginea sau mai curând înţelege­rea faptului că această alergare în circuit, plină de sens şi absurdă totodată, a maestrului şi a discipolului, această cursă a înţelepciunii după tinereţe, a tinereţii după înţelep­ciune, acest joc nesfârşit, înaripat era simbolul Castaliei, era jocul vieţii în genere, care curge la nesfârşit, dedublată în bătrâneţe şi tinereţe, în zi şi noapte, în Yang şi Yin. Pornind de-aici, ceea ce medita găsi drumul din lumea de imagini spre linişte şi, după îndelungă scufundare în sine, se reîntoarse întărit şi senin.

Când fu convocat peste câteva zile de conducerea Ordinu­lui, Knecht se prezentă încrezător, primi cu o seriozitate se­nină salutul frăţesc al superiorilor, constând în strângeri de mână şi îmbrăţişări abia schiţate. I se aduse la cunoştinţă nu­mirea în funcţia de maestru al jocului cu mărgele de sticlă şi fu invitat peste două zile pentru învestitură şi jurământ în sala jocurilor festive, aceeaşi sală în care abia de curând locţiitorul defunctului maestru încheiase sărbătoarea tulbu­rată de nelinişti, aidoma unui animal dus la sacrificiu împo­dobit cu aur. Ziua liberă dinaintea învestiturii fu destinată unui studiu amănunţit, însoţit de meditaţii rituale, al formu­lei jurământului şi al „micului regulament pentru magiştri", sub îndrumarea şi supravegherea a doi superiori; de astă dată, aceştia erau cancelarul Ordinului şi magister mathematicae, iar în pauza de odihnă de la prânz, îngăduită în această zi istovitoare, Josef îşi aminti foarte viu primirea lui în Or­din şi expunerea introductivă pe care i-o făcuse atunci maes­trul muzicii. De data aceasta, fireşte, ritualul primirii nu-l conducea, cum se întâmpla anual cu alţii, sute, printr-o poartă largă într-o comunitate mare, ci-l trecea ca prin ure­chile acului în cercul cel mai înalt şi cel mai restrâns, acela al maeştrilor. Mai târziu îi va mărturisi fostului maestru al mu­zicii că în această zi de intens examen de conştiinţă, un gând, o idee foarte comică i-a dat mult de furcă; anume, s-a temut mereu de clipa în care unul dintre maeştri i-ar fi atras atenţia asupra faptului că primea o funcţie supremă la o vârstă neobişnuit de tânără. A avut de luptat serios cu această teamă, cu acest gând de o vanitate puerilă, ca şi cu plăcerea de a replica, în cazul că s-ar fi făcut vreo aluzie la vârsta lui: „Permiteţi-mi să îmbătrânesc în linişte, nu m-am străduit niciodată să obţin această avansare".

Dar continuarea exa­menului de conştiinţă i-a arătat că, fără să-şi fi dat seama, gândul promovării şi dorinţa de a se vedea numit nu-i fuse­seră chiar aşa de străine; a admis asta, şi-a recunoscut şi s-a dezis de vanitatea gândului său, apoi, în fapt, nici în ziua aceea, nici mai târziu, colegii săi nu s-au referit vreodată la vârsta lui.

Ce-i drept, cu atât mai vârtos a fost discutată şi criticata alegerea maestrului printre cei pentru care Knecht fusese până atunci un concurent. Nu avusese propriu-zis un anumit adversar, dar concurenţi, desigur; printre ei, câţiva care-l depăşeau ca vârsta, iar cercul acestora nu era deloc dispus să accepte numirea altuia decât după o prealabilă luptă şi verifi­care, cel puţin după un extrem de atent examen critic. Aproape întotdeauna, preluarea funcţiei şi prima perioadă de serviciu a unui nou magistru egalează cu o trecere prin purgatoriu.

Învestitura unui magistru nu este o ceremonie publică, în afară de autoritatea educativă superioară şi de conducere a Ordinului mai participă numai cei mai vârstnici dintre elevi, candidaţii şi funcţionărimea disciplinei care capătă un nou magistru. La solemnitatea din sala de festivităţi, maestrul jo­cului cu mărgele de sticlă şi-a depus jurământul funcţiei, a primit de la autoritate însemnele acesteia, constând în câteva chei şi peceţi, s-a lăsat învesmântat de către purtătorul de cuvânt al conducerii Ordinului cu costumul de ceremonii, un fel de pelerină pe care magistrul o poartă la cele mai de seamă festivităţi, în primul rând la celebrarea jocului anual. Unui asemenea act îi lipsesc, e adevărat, afluxul de partici­panţi şi rumoarea serbărilor publice, e prin natura sa o cere­monie mai curând sobră; în schimb, prezenţa unanimă a ambelor autorităţi supreme îi conferă o demnitate neo­bişnuită. Mica republică a jocurilor cu mărgele de sticlă capătă un nou conducător care o va îndruma şi o va repre­zenta în faţa tuturor autorităţilor; faptul acesta este un eve­niment important şi rar; dacă elevii şi studenţii mai ţineţi nu pot încă înţelege pe deplin însemnătatea sa s i văd în festi­vitate numai o ceremonie oarecare şi o desfătare a ochilor, toţi ceilalţi participanţi sunt conştienţi de aceasta însemnătate, suficient de intim legaţi de comunitatea lor şi asemănători în esenţă pentru a resimţi ecoul evenimentului în propriul lor trup şi în propria lor viaţă.

De astă dată, bu­curia serbării era umbrită nu numai de moartea magistrului precedent şi de doliul după el, ci şi de starea de nelinişte ce patronase jocul, ca şi de tragedia locţiitorului Bertram.


Yüklə 2,36 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   12   13   14   15   16   17   18   19   ...   37




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin