Jocul cu mărgele de sticlă

Farmecul tinereţii se înecase şi se stinsese în toate acestea, însă nu mai puţin pieriseră şi trăsăturile de superficialitate şi de prea mare grosolănie profană. Din cap până-n picioare, bărbatul acesta ― dar mai ales chipul său ― părea acum ca marcat, în parte devastat, în parte înnobilat de expresia suferinţei, în timp ce maestrul jocului cu mărgele de sticlă urmărea dezba­terile, o fărâmă din atenţia sa rămânea mereu îndreptată spre această înfăţişare, obligându-l să reflecteze ce fel de suferinţă ar putea fi aceea care-l stăpânea şi-l marcase astfel pe acest bărbat vioi, frumos şi plin de dragoste de viaţă. Părea să fie o suferinţă străină, necunoscută lui, şi cu cât se lăsa mai în voia acestei reflecţii analitice, cu atât Knecht se simţea mai pătruns de simpatie şi compătimire faţă de cel în suferinţă, compătimirea şi dragostea aceasta îi trezeau în surdină sen­timentul că a rămas dator faţă de acest prieten al tinereţii sale, care arăta acum aşa de trist, că e obligat să încerce să repare ceva. După ce a făcut câteva presupuneri asupra cau­zelor tristeţii lui Plinio şi a renunţat la ele, i-a venit gândul următor: suferinţa de pe chipul acesta nu are o sorginte vulgară, e o suferinţă nobilă, poate tragică, iar expresia ei e de un fel necunoscut în Castalia, şi-a amintit că a mai văzut când şi când o expresie asemănătoare pe chipul, nu al unor castalieni, ci al unor oameni de lume, fireşte niciodată atât de intensă şi de captivantă. Ceva similar remarcase şi în portre­tele unor oameni din trecut, în portretele unor savanţi sau artişti, din care se puteau descifra o tristeţe, o însingurare şi ne-ajutorare emoţionante, în parte maladive, în parte decise de destin. Pentru magistrul care poseda un atât de fin simţ arti­stic al secretelor expresiei şi un treaz simţământ de educator în cunoaşterea caracterelor, existau de multă vreme anumite caracteristici fizionomice, pe care se bizuia instinctiv, fără a-şi fi construit din ele un sistem; aşa, de exemplu, pentru el exista un fel specific castalian şi unul specific lumesc de râs, de zâmbet şi voioşie, ca şi un fel specific lumesc de suferinţă şi tristeţe. Această tristeţe lumească socotea el acum că o recunoaşte pe chipul lui Designori, şi anume imprimată atât de apăsat şi pur, de parcă faţa aceasta ar fi fost aleasă să reprezinte multe altele şi să facă vădite suferinţa şi boala multor altora. Knecht fu neliniştit şi fascinat de acest chip se păru semnificativ că lumea i-a trimis acum aici prietenul pierdut şi că Plinio şi Josef reprezintă, ca odinioară în luptele lor oratorice de elevi, dar acum cu adevărat şi autentic, unul lu­mea, celălalt Ordinul.

Mai important încă şi mai simbolic i se părea faptul că în chipul acesta însingurat şi umbrit de tristeţe lumea nu trimitea Castaliei râsul, dragostea ei de viaţă, setea de putere, brutalitatea ei, ci impasul ei, suferinţa ei. Faptul acesta i-a dat şi el de gândit, şi nu i-a displăcut deloc că Designori părea mai curând să-l evite, decât să-l caute, că a capitulat şi s-a deschis încetul cu încetul şi opunând o mare rezistenţă. De altfel, şi aceasta i-a venit fireşte în ajutor lui Knecht, Plinio era un camarad de şcoală, el însuşi educat în Castalia, şi nu un membru dificil, posac sau chiar răuvoitor al comisiei sale atât de importante pentru Castalia, cum se întâmplase să fie alţii, ci se număra printre cei ce respectau Ordinul şi protejau Provincia, putând să-i facă unele servicii. Desigur, la jocul cu mărgele de sticlă renunţase de mulţi ani.

N-am putea relata mai precis în ce mod a reuşit magis­trul să recâştige treptat încrederea prietenului său; oricare dintre noi care cunoaşte seninătatea calmă şi amabilitatea agreabilă a maestrului îşi poate imagina faptul acesta în felul său. Knecht n-a ostenit în a încerca să-l cucerească pe Plinio, şi cine ar fi putut să-i reziste multă vreme, dacă el o făcea cu toată seriozitatea?

În cele din urmă, câteva luni după prima reîntâlnire, Designori acceptă invitaţia lui repetată de a face o vizită la Waldzell, şi amândoi porniră într-o după-amiază de toamnă cu nori şi vânt, prin ţinutul luminat şi umbrit alternativ, către locurile şcolarităţii şi ale prieteniei lor, Knecht stăpânit de o voioşie tihnită, însoţitorul şi oaspetele său tăcut, dar neli­niştit, oscilând, asemeni câmpiilor goale când însorite, când acoperite de umbră, între bucuria revederii şi jalea înstrăinării, în apropierea aşezământului, coborâră d in vehi­cul şi parcurseră pe jos vechiul drum, pe care merseseră împreună ca elevi, îşi reamintiră de unii camarazi şi profesori şi de unele dintre discuţiile lor de atunci. Designori rămase timp de o zi oaspetele lui Knecht, care-i făgăduise să-i îngăduie a asista întreaga zi, ca spectator, la toate acţiunile şi luncile sale oficiale. La sfârşitul acestei zile ― oaspetele voia să plece a doua zi în zori ― şedeau numai ei doi în camera de locuit a lui Knecht, cu sentimentul că aproape şi-au regăsit familiaritatea de altădată.

Ziua în care putuse observa ceas cu ceas munca magistrului îi făcuse o mare impresie străinului, în această seară avu loc între ei o convorbire, pe care Designori o consemnă îndată ce se întoarse acasă. Deşi cuprinde în parte şi unele lucruri lipsite de însemnătate, iar redarea ei ai" putea întrerupe într-un mod supărător, pentru unii cititori, expunerea noastră sobră, am reproduce-o totuşi întocmai cum a notat-o Plinio.

― Aveam de gând să-ţi arăt atât de multe, spuse magis­trul, şi uite că n-am reuşit s-o fac. De exemplu, frumoasa mea grădină ― îţi mai aminteşti de „grădina magistrului" şi de plantaţiile maestrului Thomas? ―da, şi multe altele. Sper că vor veni odată ziua şi ceasul şi pentru asta. Totuşi, de ieri până acum ţi-ai putut Verifica unele amintiri şi ţi-ai putut face o idee despre felul obligaţiilor mele de serviciu şi despre viaţa mea de fiecare zi.

― Îţi sunt recunoscător pentru asta, replică Plinio. Deşi în anii în care m-am aflat departe m-am gândit la voi mai mult decât ţi-ai închipuit tu, abia astăzi au început să intuiesc din nou ce este propriu-zis Provincia voastră şi ce taine mari şi remarcabile ascunde. Mi-ai dat astăzi prilejul să arunc o privire în funcţia şi în viaţa ta, Josef, nădăjduiesc că n-a fost pentru ultima bară şi că noi doi vom mai vorbi de multe ori despre ceea ce am văzut aici şi despre ceea ce încă nu pot spune acum. La rându-mi, îmi dau seama desigur că încrede­rea ta mă obligă şi pe mine şi ştiu că rezerva mea de până acum ar fi trebuit să te înstrăineze. Ei bine, ai să-mi faci şi odată o vizită şi ai să vezi de unde sunt. Astăzi nu-ţi pot po­vesti decât puţine lucruri despre asta, numai atâtea de câte c nevoie ca să-ţi faci o ideea despre viaţa mea, iar povestirea asta, chiar dacă va fi pentru mine jenantă şi un fel de sancţiune, îmi va aduce totuşi oarecare uşurare.

Ştii că mă trag dintr-o veche familie care şi-a câştigat merite faţă de ţară şi s-a aflat în relaţii amicale cu Provincia voastră, o familie conservatoare, de latifundiari şi funcţionari superiori. Dar vezi, însăşi fraza asta mă pune în faţa prăpastiei care mă desparte de tine! Spun „familie" şi mi se pare denumesc cu asta ceva simplu, de la sine înţeles şi fără echivoc, dar aşa să fie? Voi, cei din Provincie, aveţi Ordinul vostru şi ierarhia voastră, însă familie nu aveţi, voi nu ştiţi înseamnă familie, sânge şi origine şi n-aveţi nici o idee despre tainica şi puternica vrajă şi despre forţa a ceea ce se numeşte familie.

Da, în fond aşa se întâmplă cu majoritatea cuvintelor şi noţiunilor în care se exprimă viaţa noastră: cele mai multe dintre ele, care pentru noi sunt importante, pentru voi nu sunt, foarte multe sunt pentru voi pur şi simplu fără nici un înţeles, iar altele însemnează la voi cu totul altceva decât la noi. Iar în condiţiile astea poftim de vorbeşte cu altul! Vezi ta, când vorbeşti cu mine, e ca şi când mi s-ar adresa un străin; oricum, un străin a cărui limbă am învăţat-o şi am vorbit-o eu însumi în tinereţe, înţeleg aproape totul. Dar invers lu­crurile nu stau aşa: când îţi vorbesc eu, tu auzi o limbă ale cărei expresii îţi sunt ştiute numai pe jumătate, iar ale cărei nuanţe şi subtilităţi îţi sunt total necunoscute, auzi istorisiri despre o viaţă omenească şi despre o formă de existenţă care nu sunt ale tale; cele mai multe lucruri, chiar dacă te-ar putea interesa, rămân pentru tine străine şi cel mult înţelese pe jumătate. Iţi aduci aminte de disputele şi convorbirile noastre numeroase de pe vremea când eram elevi; din par­tea mea, ele nu au fost nimic altceva decât o încercare, una din multe, de a pune de acord lumea şi limba Provinciei voastre cu cele ale universului meu. Tu ai fost cel mai sincer, cel mai binevoitor şi cel mai leal dintre toţi cei cu care am Scut atunci asemenea încercări; ai apărat curajos drepturile Castaliei, fără a te arăta totuşi indiferent faţă de cealaltă lume şi de drepturile ei sau a le dispreţui. Pe vremea aceea am ajuns relativ aproape unul de altul. Mai târziu am dat din nou înapoi.

Cum Designori tăcu şi rămase o clipă pe gânduri, Knecht spuse cu prudenţă:

― Lucrurile nu stau totuşi atât de rău în ceea ce priveşte posibilitatea înţelegerii reciproce. Fireşte, două popoare şi două limbi nu se vor înţelege niciodată aşa de bine şi nu vor Putea comunica atât de intim între ele ca doi indivizi ce aparţin aceleiaşi naţiuni şi limbi. Dar acesta nu e un motiv să Se renunţe la înţelegere şi comunicare. Chiar şi între naţionalii care vorbesc aceeaşi limbă există bariere ce împiedică o comunicare şi o înţelegere reciprocă desăvârşită, tot bariere ridicate de cultură, educaţie, talent, individualitate. Se poate afirma că fiecare om de pe pământ poate să se înţeleagă în principiu cu oricare altul, şi se poate afirma că nu există doi oameni pe lume între care să fie posibilă o comunicare şi o înţelegere adevărată, fără lacune, intimă ambele afirmaţii sunt la fel de adevărate.

Avem a face cu Yin şi Yang, cu ziua şi noaptea, dreptatea e de partea amândurora, de amândouă trebuie să ne aducem când şi când aminte, iar ţie îţi dau dreptate în măsura în care nici eu nu cred, fireşte, că noi doi ne putem face vreodată înţeleşi unul de altul pe deplin şi fără rest. Chiar de-ai fi tu un occidental, eu un chinez, "chiar de am vorbi două limbi diferite, dacă am S animaţi de bunăvoinţă, ne-am putea comunica unul altuia multe şi am putea ghici şi intui încă foarte multe alte lucruri dincolo de comunicarea exactă, în orice caz, să încercăm, Designori consimţi cu o înclinare a capului şi continuă: ― Vreau să-ţi istorisesc mai întâi cele câteva lucruri pe care trebuie să le ştii, ca să-ţi dai seama întrucâtva de situaţia mea. Aşadar, în primul rând e familia, forţa supremă în viaţa unui om tânăr, fie că acesta vrea s-o recunoască sau nu. Eu am scos-o bine la capăt cu ea, câtă vreme am fost hospitant al şcolilor voastre de elită, în cursul anului eram tratat bine la voi, în vacanţe eram sărbătorit şi răsfăţat acasă, ca unic fiu al familiei. De mama eram legat printr-o dragoste tandră, de-a dreptul pătimaşă, despărţirea de ea era singura durere pe care o resimţeam de fiecare dată când plecam de-acasă. Odată mă aflam în raporturi mai reci, însă prieteneşti, cel puţin aşa a fost în toţi anii copilăriei şi ai adolescenţei, pe care i-am petrecut cu voi; el era un vechi admirator al Castaliei şi era mândru să mă ştie educat în şcolile de elită şi iniţiat în lucruri atât de sublime ca jocul cu mărgele de sticli Vacanţele petrecute acasă aveau adesea cu adevărat ceva înălţător şi sărbătoresc, familia şi cu mine ne cunoşteam între noi în oarecare măsură numai în haine de duminici Uneori, când plecam aşa în călătoria de vacanţă, vă compăti­meam pe voi care rămâneaţi pe loc şi nu ştiaţi nimic despre o astfel de fericire. N-am nevoie să-ţi spun prea multe despre toate astea, tu m-ai cunoscut mai bine decât oricare altul Eram aproape un castalian, unul puţin cam frivol, cam din topor şi poate superficial, dar plin de-o exuberanţă fericită, înaripat şi entuziast. A fost perioada cea mai fericită a vieţii mele, lucru de care fireşte nu-mi dădeam seama pe atunci deoarece în acei ani petrecuţi la Waldzell aşteptam fericit şi apogeul vieţii mele de la vremea în care aveam să părăsi şcoală voastră, să mă întorc acasă şi, cu ajutorul su­periorităţii câştigate la voi, să cuceresc lumea de acolo, în loc să se întâmple aşa, după ce m-am despărţit de voi a început pentru mine o epocă de controverse, care continuă şi azi, şi o luptă, în care nu eu am ieşit victorios.

Căci patria, în care ne-am întors, nu mai consta doar din casa mea părintească şi nu mă aşteptase nicidecum ca să mă îmbrăţişeze şi să-mi recunoască distincţia obţinută la Waldzell, şi chiar şi în casa părintească însăşi au apărut repede dezamăgiri, dificultăţi şi neînţelegeri. A trebuit să treacă un răstimp până când să-mi dau seama că de toate acestea eram apărat de încrederea mea naivă, de credinţa mea tinerească în mine şi în fericirea mea, că eram apărat de asemenea şi de morala Ordinului, primită de la voi, de deprinderea meditaţiei. Dar ce dez­amăgire şi deziluzie mi-a adus universitatea , la care voiam să studiez ştiinţele politice! Tonul uzual al studenţilor, nivelul culturii lor generale şi comportarea lor în societate, felul de a fi al unor profesori, ce mult contrastau toate acestea cu ceea ce mă obişnuisem la voi! Îţi aduci aminte cum apăram odinioară lumea noastră împotriva celei a voastre şi cum, făcând asta, lăudam adesea în gura mare viaţa naivă, nealterată. Dacă aceasta merita o pedeapsă, prietene, atunci eu am fost greu pedepsit Căci această viaţă instinctuală, naivă, inocentă, această stare de copilărie şi genialitate nedresată a celor naivi va fi existând poate pe undeva, la ţărani poate sau la meşteşugari, ori altundeva, dar eu n-am reuşit s-o văd la faţă sau să fiu părtaş la ea. îţi mai aminteşti, de asemenea, nu-i aşa, cum criticam în luările mele de cuvânt prezumţia şi orgoliul castalienilor, această castă încrezută şi moleşită, cu spiritul ei de castă şi cu îngâmfarea ei aristocratică. Ei bine, oamenii de lume nu erau mai puţin mândri de manierele lor grosolane, de cultura lor precară , de umorul lor grobian şi zgomotos, de limitarea lor viclean-prostească la ţeluri practi­ce şi egoiste, în naturaleţea lor de oameni cu fruntea îngustă se socoteau nu mai puţin preţioşi, iubiţi de Dumnezeu şi dis­tinşi decât ar fi putut s-o facă vreodată cel mai afectat elev-model din Waldzell. Mă luau în râs sau mă băteau pe umăr, uaii însă reacţionau la ceea ce era străin, castalian în mine cu acea ură vădită, făţişă pe care vulgaritatea o nutreşte faţă de tot ceea ce e nobil şi pe care eram hotărât s-o fac pe o distincţie.

Designori făcu o mică pauză şi aruncă o privire spre Knecht, întrebându-se dacă nu cumva îl oboseşte. Privirea lui o întâlni pe a prietenului şi descoperi în ea expresia unei atenţii şi cordialităţii profunde, care-i făcu bine şi îl linişti, îşi dădu seama că celălalt e cu totul captivat de destăinuirea lui, că îl ascultă nu aşa cum e ascultată o flecăreală sau chiar o povestire interesantă, ci cu acea concentrare şi dăruire cu care te aprofundezi într-o meditaţie, şi totodată cu o bunăvoinţă curată, afectuoasă, a cărei expresie vădită în pri­virea lui Knecht îl mişcă, acesta îi apăru plin de afecţiune şi aproape copilăros şi îl cuprinse un fel de uimire că poate descoperi această expresie pe chipul aceluiaşi bărbat a cărui multilaterală activitate zilnică, a cărui competenţă şi autori­tate oficială le admirase de la un capăt la altul al zilei. Cu un sentiment de uşurare, continuă:

― Nu ştiu dacă viaţa mea a fost ceva inutil şi doar o neînţelegere sau dacă are vreun sens. De va fi având un sens, acesta ar consta în aceea că un ins, un om concret al vremii noastre, a înţeles şi a trăit în modul cel mai clar şi mai dure­ros cât de mult s-â îndepărtat Castalia de ţara ei natală sau, din partea mea, şi invers: cât de mult s-a înstrăinat şi cât de lipsită de devotament a devenit ţara noastră faţă de Provin­cia ei cea mai nobilă şi faţă de spiritul ei, ce prăpastie există în ţara noastră între trup şi suflet, între realitate şi ideal, cât de puţin ştiu şi vor să ştie aceste lucruri unul despre celălalt. Dacă mi-am propus în viaţă o misiune şi un ideal, acestea au fost să realizez în persoana mea o sinteză a celor două prin­cipii, să devin între ele mijlocitorul, tălmaciul şi conciliato­rul. Am încercat s-o fac şi am eşuat. Şi pentru că nu-ţi pot povesti totuşi întreaga mea viaţă şi pentru că nici tu nu ai putea înţelege totul, am să-ţi expun numai una dintre si­tuaţiile semnificative pentru eşecul meu. Dificultatea de care m-a m izbit atunci, după începerea studiilor la universitate, n-a constat atât în a pune capăt zeflemelilor şi duşmăniilor al căror obiect eram în calitatea mea de castalian, de băiat-model. Cei câţiva tineri dintre noii mei camarazi, pentru care provenienţa mea din şcolile de elită reprezenta o distincţie şi ceva senzaţional, mi-au dat mult mai mult de lucru şi m-au pus într-o mai mare încurcătură. Nu, dificultatea şi probabil imposibilitatea consta în aceea de a duce mai departe, mijlocul lumii profane, o viaţă în spirit castalian.

La început aproape că nu mi-am dat seama, m-am ţinut de reguli, aşa cum le învăţasem la voi; multă vreme mi s-a părut că ele se confirmă şi aici, mi se părea că mă fortifică şi mă apără, mi se părea că îmi menţin seninătatea şi sănătatea interioară şi că mă întăresc în hotărârea mea, anume în hotărârea de a-mi trăi anii de studiu, singur şi independent, pe cât posibil după modul castalian, de a da ascultare numai setei mele de a şti şi de a nu mă lăsa împins pe calea acelor studii care nu au alt scop decât a-l specializa pe student cât mai repede şi mai te­meinic cu putinţă pentru o profesie menită să-i asigure pâinea zilnică şi să ucidă în el orice idee de libertate şi universalitate. Dar protecţia pe care mi-o conferise Castalia s-a dovedit periculoasă şi îndoielnică, deoarece eu nu voiam să-mi păstrez pacea sufletească şi liniştea spirituală meditativă ca un om resemnat şi în condiţiile unui ermit, eu voiam să cuceresc lumea, s-o înţeleg, s-o constrâng să mă înţeleagă şi ea pe mine, voiam s-o confirm şi pe cât posibil s-o înnoiesc şi s-o fac mai bună, da, voiam să alătur şi să conciliez în per­soana mea Castalia şi lumea. Ori de cât e ori, după o dezilu­zie, o ceartă, o iritare mă retrăgeam în meditaţie, faptul acesta însemna la început o binefacere, o destindere, o respi­raţie profundă, o reîntoarcere spre forţele binevoitoare, prieteneşti. Cu timpul însă, am observat că tocmai meditaţia, grija faţă de cele sufleteşti şi exerciţiile spirituale erau lucru­rile care mă izolau acolo, care mă făceau să apar în ochii ce­lorlalţi atât de incomod şi străin şi îmi răpeau capacitatea de a-i înţelege cu adevărat. Mi-am dat seama că îi puteam înţelege cu adevărat pe ceilalţi, pe oamenii din lumea pro­fană, numai dacă voi redeveni la fel cu ei, dacă nu-i voi mai depăşi prin nimic, nici chiar prin acest refugiu în meditaţie. Fireşte, se poate foarte bine întâmpla ca eu să înfrumuseţez acum lucrurile, prezentându-le aşa cum o fac. E posibil sau probabil că a fost ceva simplu ca în felul acesta, în lipsa unor camarazi cu studii similare şi cu aceeaşi mentalitate, în lipsa unui control exercitat de profesori, în lipsa atmosferei pro­tectoare şi salubre de la Waldzell, să fi pierdut treptat, trep­tat disciplina, să fi devenit leneş şi neatent şi să fi căzut Pradă neglijenţei, iar în clipele când mă mustra conştiinţa să mă dezvinovăţesc, spunându-mi că neglijenţa e în definitiv unul din atributele acestei lumi, aşa că, lăsându-mă în voia ei, mă apropii de înţelegerea mediului înconjurător.

N-am nicidecum de gând să înfrumuseţez lucrurile în faţa ta, dar nici n-aş putea minţi sau tăinui că mi-am dat osteneala, că m-am străduit şi am luptat chiar şi atunci când o luasem pe un drum greşit. Am făcut-o cu toată seriozitatea. Dar fie că încercarea de a mă încadra într-un mod rezonabil şi inteli­gent a fost sau nu o închipuire a mea, în orice caz s-a întâmplat ceea ce era firesc: lumea a fost mai tare decât mine şi pe încetul m-a învins şi m-a înghiţit; s-a întâmplat întoc­mai aşa de parcă trebuia să-mi văd confirmate cuvintele de acea viaţă şi să fiu complet asimilat de acea lume, a căror justeţe, naivitate, forţă şi superioritate ontică le lăudasem atât d e mult în disputele noastre de la Waldzell şi le apăra-sem împotriva logicii tale. îţi aduci aminte.

Iar acum trebui să-ţi amintesc de altceva, ceva ce probabil tu ai uitat de mult, fiindcă pentru tine nu avea nici o însemnătate. Pentru mine însă avea foarte multă însemnătate, pentru mine era important, important şi înspăimântător. Anii mei de studenţie luaseră sfârşit, mă adaptasem, eram învins, dar nicidecum pe de-a-ntregul, mai curând mă consi­deram încă în forul meu intim la fel cu voi şi socoteam că am acceptat cutare şi cutare adaptare şi şlefuire mai mult dintr-o abilitate impusă de viaţă şi cu bună ştiinţă, decât în urma unei înfrângeri şi constrângeri. Totodată încă nu renunţasem la unele deprinderi şi nevoi însuşite în anii tinereţii, printre ele la jocul cu mărgele de sticlă, ceea ce probabil nu prea avea sens, deoarece fără un continuu exerciţiu şi fără un contact continuu cu parteneri de joc egali şi, îndeosebi, superiori nu poţi învăţa nimic, iar jocul de unul singur poate înlocui acest contact cel mult la fel cum un soliloc ar înlocui o convorbire reală şi adevărată. Fără a şti, aşadar, prea bine cum stau lucrurile cu mine, cu arta mea de jucător, cu cultura, cu însuşirile mele de fost elev al şcolilor de elită, am făcut totuşi efortul să salvez aceste bunuri, sau cel puţin ceva din ele, iar când mi se întâmpla să schiţez schema sau să analizez o frază tematică a unui joc pentru vreunul dintre amicii mei de atunci, care încercau să discute despre jocul cu mărgele de sticlă dar habar n-aveau de spiritul acestuia, lucrul putea să pară desigur prietenului complet neştiutor un fel de vrăjitorie, în al treilea sau al patrulea an de studenţie a luat parte la un curs despre joc ţinut la Waldzell; revederea locurilor, a orăşelului, a vechii noastre şcoli, a Satului jucătorilor mi-a procurat o bucurie nostalgică, tu însă nu erai aici, studiai pe undeva la Monteport sau la Keuperheim şi treceai drept un ins zelos şi excentric.

Cursul de joc pe care l-am urmat era doar un curs de vacanţă pentru noi, bieţii oameni de lume şi diletanţi, cu toate acestea am făcut tot ce-am putut şi am fost mândru când la sfârşit am căpătat obişnuitul „trei", acel „suficient" înscris pe certificatul de jucător, care e tocmai îndestulător ca să confere posesorului dreptul de a reveni la asemenea cursuri de vacanţă.

Şi iarăşi, câţiva ani mai târziu, m-am smuls încă o dată, m-am înscris la un curs de vacanţă sub predecesorul tău şi mi-am dat toată osteneala să mă fac cât de cât prezentabil pentru Waldzell. Mi-am recitit vechile caiete de exerciţii, am Scut şi încercări de a mă familiariza din nou puţin cu exer­ciţiile de meditaţie, pe scurt m-am pregătit, cu modestele mele mijloace, pentru cursul de vacanţă, mi-am creat dispo­ziţia sufletească şi m-am concentrat cam cum o face un adevărat jucător cu mărgele de sticlă în vederea marelui joc anual. Aşa am sosit la Waldzell, unde, după o pauză de câţiva ani, m-am simţit cu o bucată bună încă mai înstrăinat, în ace­laşi timp însă şi fermecat, ca şi când m-as fi întors într-o fru­moasă patrie pierdută, a cărei limbă însă nu mai mi-ar fi fost destul de familiară. De astă dată mi-am îndeplinit şi via do­rinţă de a te revedea, îţi poţi aduce aminte de asta, Josef?

Knecht îl privi cu seriozitate în ochi, dădu din cap şi zâmbi puţin, dar nu scoase o vorbă.

― Bine, continuă Designori, aşadar îţi aminteşti. Dar ce-ţi aminteşti? O revedere fugară cu un camarad de şcoală, o mică întâlnire şi dezamăgire; după aşa ceva îţi vezi mai de­parte de drum şi nu te mai gândeşti la ea decât dacă, după vreo zece ani, celălalt ţi-o aminteşte într-un chip nepoliticos. Nu e aşa? A însemnat revederea noastră de-atunci altceva, a fost ea pentru tine ceva mai mult decât atât?

Oricât de mult s-ar fi străduit, vizibil, să se stăpânească, Designori căzuse pradă unei mari agitaţii; părea că vrea să Se descarce de tot ceea ce acumulase şi nu putuse birui de-a lungul multor ani.

― Anticipezi, spuse Knecht cu multă prudenţă. Despre ce a însemnat pentru mine vom vorbi mai târziu, dacă îmi va veni şi mie rândul şi va trebui să dau şi eu socoteală. Acum ai tu cuvântul, Plinio! Bag de seamă că întâlnirea aceea n-a fost plăcută pentru tine.