Jocul cu mărgele de sticlă

SCRIERILE POSTUME ALE LUI JOSEF KNECHT

POEZIILE DIN VREMEA ŞCOLII ŞI A STUDENŢIEI

Tânguire

N-avem odihnă. Lunecând prin vad,

Străbatem forme ca un râu, supuşi:

Prin zi şi noapte, paradis şi iad

De setea de a fi suntem conduşi.
Si astfel umplem forme iar şi iar,

Nici una nu ni-i ţară, fericire, jug,

Mereu pe drum, cu soartă de homar,

Nu coacem pâine, n-avem lan şi plug.

Nu ştim nicicum ce-n ceruri ne-a fost scris,

Se joacă Dumnezeu cu noi neîncetat,

Cel mut şi orb nu ştie plâns şi râs,

Nu-i pus în lanţuri, nici stigmatizat.

Să dăinuim! Să-ncremenim granit!

Aceasta ni-i dorinţa necurmată,

Dar teama noastră nu va lua sfârşit,

N-om poposi pe cale niciodată.

Întâmpinare

Naivii toţi şi cei cu chibzuială

De îndoieli, ca noi, n-au nici habar.

Ca-n palmă-i lumea, ne declară clar,

Şi adâncimea, simplă flecăreală.

Căci dacă-n astă lume ar fi fost

Dimensiuni mai multe decât două,

Cum te-ai simţi biet om la adăpost?

Cum ne-ar fi traiul fără grijă nouă?

Deci, pentru-a fi în pace totdeauna,

Din trei dimensiuni să ştergem una.

De-i respectăm pe cei cuminţi şi-al lor folos,

Şi-adâncul e ceva primejdios,

Atunci dimensiunea-a treia-i de prisos.

Dar tainic ne e dor...
Cu graţie de arabescuri fine,

A noastră viaţă pare să-nconjoare

În danţ de basm nimicul pentru care

Îţi vinzi prezentul, te jertfeşti pe tine.

Splendidă joacă şi minune vie,

Gingaşă ca zefirul şi curată,

Adânc sub crusta-ţi veselă se-arată

Un vis de sânge, noapte, barbarie.

În gol se-nvârte viaţa mai departe,

Nesilnicită, şi-are jocu-n fire,

Dar tainic ne e dor de-nfăptuire,

De procreare, suferinţă, moarte.

Litere
Luăm pana câteodată şi-ntr-o doară

Aşternem semne-n şir pe albe foi,

Pentru oricine, spusa lor e clară,

Un simplu joc, codificat de noi.

Dar un sălbatic sau un om din lună

Aceste mâzgăleli de le-ar privi,

O lume neştiută şi nebună

Din scrisul colţuros l-ar iscodi.

Ca în panopticum i-ar sta-nainte

Un A şi B cu chip de om sau lup,

În zvârcoliri ori adăstând cuminte,

Un ochi, o limbă, mâini, picioare, trup,

O urmă pe zăpadă i-ar părea,

Ar pătimi şi ar zbura cu ea.

şi tot ce nasc puterile naturii

în negre semne ar lua fiinţă,

Ar luneca-n podoaba scriiturii,

Iubire ar zări, şi suferinţă.

Ar râde, ar plânge, uluit de ele.

Căci dincolo de-a scrisului zăbrele

întreaga lume-n oarba ei mişcare

Păşind, pitică, într-o închisoare

I-ar apărea ca-n vrajă micşorată,

În semne ce aidoma arată,

Că veselie, chinuri, moarte, viaţă

Tot una par şi au aceeaşi faţă...

Pân’ la sfârşit, sălbaticul deodată

Ar scoate-un răcnet şi, de jar aproape,

Lovindu-şi fruntea-n rugă murmurată

Ar da pe foc hârtia blestemată.

Şi poate că atunci, cu somnu-n pleoape,

Simţi-va că nimicul lumii scunde

Ca un coşmar se-ntoarce în neştire,

Parcă sorbit de-o ţară de neunde ―

Şi, surâzând, îşi va veni în fire.
Citind un filozof vechi
Ce-a fost până mai ieri un gând ales,

De-un veac înnobilat şi-n floare,

Deodată-i veşted, stins, neînţeles,

Asemeni unei partituri din care

S-au şters diezi şi chei; s-a prăbuşit

Castelul zguduit din temelie,

Se pierde trist, ca într-un gângăvit,

Ce tu credeai eternă armonie.

La fel, un drag şi admirat obraz,

Bătrân şi alb, în cute se boţeşte,

Iar duhu-i luminos şi-atât de treaz

Agonizează trist, se ofileşte.

Şi-un simţământ ce te urca în slavă,

Abia născut, e retezat în zbor,

De mult de-un gând ţi-e inima bolnavă

Că toate-n lume putrezesc şi mor.

Ci totuşi peste leşuri şi duhoare

Se-nalţă, dureros, dar cu putere

A spiritului faclă arzătoare;

învinge moartea şi în veci nu piere.

Ultimul jucător cu mărgele de sticlă
Ţinând în mână jocul colorat,

Stă ghemuit, iar ţara-n lung şi-n lat

După război şi ciumă e-n ruine,

Iar printre iederi zumzăie albine.

Trudită pace-n stihuri de psaltire

Răsună stins peste bătrâna fire.

Moşneagul stă mărgele numărând,

Albastră-i una, albă alta-n şir,

şi mari şi mici alege după rând.

Le-aşază-n cerc, ca pentru joc, pe fir.

A fost cândva maestru în simboluri,

Artist dotat şi poliglot a fost,

şi lumea a ştiut-o pe de rost,

dar faima lui răzbise pân’ la poluri,

Colegi avea, şi-nvăţături da multe.

Acum, bătrân, căzut, însingurat,

Nici un şcolar nu vine să-l asculte,

Nu-l cheamă nici un meşter la duel;

S-au dus, şi templele s-au spulberat,

şi şcoli şi cărţi pieriră. Numai el

Printre ruine stă cu jocu-n mână,

Aceste ieroglife-n sens bogate

Cândva sunt astăzi doar pestriţe cioburi.

Maestrului îi scapă, deşirate,

Şi pier, amestecându-se-n ţărână...
La o tocată de Bach
Domneşte bezna... Linişte din veci...

O rază scăpărând în norii reci

Adâncul lumii îl arată viu,

Creează spaţii, şi-n lumini solare

Dă la iveală creste, culmi, ponoare,

Pământul dur şi-un aer siniliu.

Chemând la viaţă nenăscutul plod,

Trezeşte raza lupta şi rodirea:

Cu spaimă lumea arde în văpăi.

Sămânţa de lumină ce-a căzut în văi

Preschimbă rânduind, e preamărirea

Acestei vieţi şi-a razei ce-a dat rod.

Şi-naintând, sub lamura credinţei,

Sădeşte în creata omenire

Al Tatălui ceresc sublim avânt.

Devine chin şi bucurie, grai şi cânt,

Bolteşte lumea-n dom al biruinţei,

E faptă, duh, e luptă şi iubire.

Un vis
În biblioteca unei mânăstiri

Din munţi, mă-ngăduiră, singur, fraţii.

Era-n amurg, cu molcome sclipiri

Pe toţi pereţii, mii de încrustaţii

La şir, pe pergamente mă-ncântară.

Din raft, o primă carte trag afară,

Uimit şi foarte curios citesc:

Spre cvadratura cercului un ultim pas.

Eu tomul ăsta ― îmi zisei ― din mâini nu-l las.

O altă carte-n quarto, aurie,

Mărunt, pe-al ei cotor de piele scrie:

Adam mâncat-a şi alt fruct ceresc.

Din care pom? Din cel al vieţii doară.

O fi Adam etern? Deci astă-seară

Nu în zadar venii aici. Şi altă carte

Scânteie minunată, de departe,

Un curcubeu, cu litere-nflorite

De mâna unui meşter zugrăvite:

Culori şi tonuri corespunzătoare.

Arată cum nuanţă şi culoare

Îşi află un răspuns în melodie.

Ce coruri de culori, ce-armonie

Mă fermecară! Şi-mi trecu prin minte:

Aici e raiul cărţilor, fireşte,

Iar fiece volum mi-o dovedeşte;

La tot ce-am vrut să ştiu cândva în viaţă,

La tot ce-am căutat, aflu povaţă,

Pâini coapte şi fântâni la orice pas.

Căci orice tom priveam întrebător, grăbit,

Purta pe scoarţă titlul mult dorit,

Făgăduind răspunsuri la şarade;

Puteai să ieşi din orişice impas,

S-ajungi la miezul orişicărei roade,

Pe care de când lumea cărturarul

L-a tot visat şi l-a râvnit şcolarul.

Ştiinţa, poezia, dintr-o filă,

Îşi arătau profundul sens curat,

Probleme, întrebări de rezolvat

Şi chei şi vorbe îşi găseau, cea mai subtilă

Esenţă-a spiritului sta păstrată

În aste minunate cărţi de vis,

Iar cheile cu care-ai fi deschis

A tainelor de orice fel lăcată

Sta la-ndemână în vrăjitul ceas.

Deci, curios, cu mâini tremurătoare

Am pus pe masă-o carte oarecare

Şi magicele slove descifrai,

Precum în vis ades dezlegi deodată

Vreun semn ce de niciunde nu-l ştiai,

Şi într-o clipă bolta înstelată

M-a smuls spre ea, ca-n lumi de zodiace;

În juru-mi se ciocneau cu duşmănie

Şi iar se contopeau în bună pace

Tot ce această omenire ştie

Şi-n mii de ani popoarele aflară,

Sau în imagini îşi închipuiră.

Din vechi simboluri, gânduri iar şi iară

Noi întrebări în faţă-mi se iviră,

Aşa că într-un ceas sau o clipită

Al omenirii drum din nou îl parcurgeam

Şi vechea-nţelepciune-ntinerită

Cu înţelesul ei mi-o însuşeam.

Citeam, şi scriitura desenată

Se împletea, se desfăcea îndată,

Se aşeza în şir pe cer, ca-n pagini,

Şi, frântă iar, se aduna-n imagini,

Caleidoscop de chipuri învestite

Cu chei şi înţelesuri inedite.

Într-un târziu, orbit de-acestea toate,

Privirea ridicându-mi de pe foi,

Văzui că-n vasta sală eram doi.

Întors spre cărţi, bibliotecarul poate,

Un serios şi harnic bătrânel,

Lucra la tomurile lui în grabă.

Ce-o fi făcând ― mă-ntreb ― cu-atâta zel?

Voiam să ştiu neapărat ce treabă

Avea de săvârşit. Şi-l văd că ia

Cu mâna-i de moşneag o carte grea,

O saltă uşurel spre ochi, citeşte

Ce-i scris pe ea şi-apoi, suflând o dată

Cu buze albe, titlul abureşte ―

Ce titlu şi ce carte minunată! ―

Îl şterge-ncet c-un deget, surâzând,

Şi scrie-n loc un altul, nou, cu care

Cel vechi n-avea nicicum asemănare,

Şi-aşa luă tomurile rând pe rând,

Punând un titlu nou la fiecare.

Nimic nu pricepeam, mă copleşea uimirea

Şi-ntr-un târziu mi-am reîntors privirea

Spre cartea mea deschisă înainte,

Abia-ncepută şi pulsând de viaţă,

Dar tot ce mă-ncântase dispăruse,

Pieriseră imagini şi cuvinte,

Se-mprăştiase lumea de simboluri,

Iar sensul ei se risipise-n goluri,

Se tot rotea, se tulbura ca-n ceaţă

Şi-n locul ei nu rămânea decât

Un pergament cu faţa de cenuşă.

Pe umăr mă atinse cineva,

Mă-ntorc, bătrânul arhivar era.

Cum mă ridic, el ia surâzător

Volumul meu, şi-n vreme ce-un fior

Mă-ngheaţă, cu un deget, uşurel,

El şterge tot; pe pielea fără pete

Aşterne-un titlu nou, reia dilemele

Străvechi şi, rezolvând toate problemele,

Silabisind le scrie pe-ndelete.

Apoi, tăcut, şi tom şi pană ia cu el.

Îndatorire
Cucernici crai vegheară cu dreptate,

La început, ca omul muritor

Să taie-n tihnă brazdă pe ogor,

S-aducă jertfe, cumpătat în toate.

Pe-atunci cu toţii adorau puterea

Ce cumpăneşte sori şi luni pe cer,

Cu-ntruchipări ce nu cunosc durerea

Şi, luminoase-n veci, nicicând nu pier.

S-a stins de mult preasfânta dinastie,

Iar muritorii singuri au rămas,

Într-un vârtej de patimi şi-n impas,

Împinşi arazna, fără pioşie.

Dar dorul dup-un trai cinstit nu moare

Şi-avem îndatorirea pe pământ

Prin jocul de simboluri şi prin cânt

Să ţinem treaz ăst vis de înălţare.

Şi, poate, noaptea se va risipi,

Şi, poate, altă eră va să vie,

Când iară zeul soare va domni,

Ofrandele primind cu bucurie.

Baloane de săpun
Ani îndelungi de cugetare pune

Bătrânul învăţat în al său op

Şi, ca-ntr-un joc, din dulcea-nţelepciune

Anină-n ramuri veştede un strop.

Studentul plin de zel şi-nflăcărat

Arhive răscoleşte şi anale,

Însufleţindu-şi lucrul avântat

Cu gânduri tinereşti şi geniale.

C-un pai, un băieţaş înalţă-n zbor

Baloane de săpun, pestriţe stele,

Şi ca un psalm măreţ, strălucitor

Baloanele duc sufletu-i cu ele.

Tustrei, moşneag, student şi băieţel,

Din vălurile Mayei ţes vrăjite

Minuni de vis atât de felurite,

Dar fiecare vis adună-n el

Lumina cea din veci, zâmbind la fel.
După o lectură din „Summa contra Gentiles"
Cândva un trai mai drept a fost se pare,

Mai bună lumea, minţile mai clare,

A şti-nsemna să faci filozofie.

Acei bătrâni trăiau cu voioşie,

Cum de la Plato-i ştim, de ia chinezi

Şi-n tomurile vechi, uimit, îi vezi ―

De câte ori pătruns-am cu sfială

În Summa vastă, ca-ntr-o catedrală,

Ne-a-ntâmpinat o lume-ndepărtată

De dulce adevăr şi preacurată:

Un spirit luminos stăpân pe firea-ntreagă

Pe Dumnezeu de om, pe om de cer îl leagă

Frumosul, legea şi orânduirea

Întregului îi dau desăvârşirea.

Noi ce-am venit în era mai târzie

Părem sortiţi la luptă, pribegie,

La îndoieli şi ironie-amară,

Trudiţi de nostalgii ca de-o povară.

Dar, poate, pentru cei ce or să vină

Şi noi s-avem o faţă mai senină,

Ca nişte înţelepţi privind spre astre,

Căci corul încălcat al vieţii noastre

Până la ei se va preface-n armonie

Şi-n mit impasul, trista bătălie.

Iar cel ce-acum deloc nu crede-n el,

Purtând în suflet deznădejdea grea,

Va deveni cu vremea un model

Pe care tinerii îl vor urma;

Şi cel ce azi în îndoieli se zbate

Invidiat odată fi-va, poate,

Ca unul ce-a trăit netemător

În raiul unui veac surâzător

Şi care fericit ca pruncii fu.

Căci şi în noi, ca-n orice ev, trăieşte

Eternul spirit ce ne înfrăţeşte:

El dăinuie mereu, nu Eu şi Tu.

Trepte
Cum tot ce-i tânăr şi-nflorit apune

Îmbătrânind, aşijderea oricare

Virtute, vârstă sau înţelepciune

La vremea ei dă-n floare, apoi piere.

Oricând rosteşte viaţa vreo chemare,

Al nostru suflet, gata de-nnoire,

Cu eroism şi fără de durere

Pătrunde-n lumea cea necunoscută.

În orice început, e-o vrajă peste fire,

Ne apără şi să trăim ne-ajută.

Un spaţiu să schimbăm cu celelalte,

Şi nici o vatră nu ne fie dragă;

Al lumii duh în lanţuri nu ne leagă,

Ci vrea din treaptă-n treaptă să ne salte.

De-om poposi în vreun ungher al vieţii,

Vom picoti sub coaja de rugină;

Doar cel ce-o ia la drum prin valul ceţii

Se mântuie de lene şi rutină.

Şi, cine ştie, chiar şi-a morţii coasă

Noi spaţii largi în faţă ne-o desface,

Chemarea vieţii-n veci de veci nu tace...

Hai, inimă, la drum şi fii voioasă!

Jocul cu mărgele de sticlă
Pioşi, a universului cântare

Şi muzica maeştrilor îndată

Vom asculta, poftind la sărbătoare

Mari spirite din era minunată.

Formulele cu sens adânc şi tainic

Precum o vrajă-n slăvi ne va sui,

Furtuna, infinitul, viaţa trainic

S-or închega în clare-alegorii.

Răsună-n ele limpezi lumi celeste,

Să le slujim e-al vieţii noastre har;

Nu poţi să cazi din cercurile-aceste

Decât în sfântul lor focar.